De două zile mă gândesc la Raportul național de literație, document pe care l-am citit cu emoție, iar rezultatul s-a dovedit a fi dureros: doar 11% dintre elevii români înțeleg un text pe care îl citesc, apoi sunt capabili să extragă o informație din el și chiar să-l evalueze. În rest, avem două categorii de elevi: nefuncționali (42%) și minim funcționali (47%). Toți acești elevi din studiu (clasele I-VIII) au ajuns pe băncile școlii în mandatul lui Klaus Iohannis. Președinte care a promis un program spectaculos: România educată. Ăsta e rezultatul: România lucrului bine făcut, dar nefuncțional. Opera finală: 89% dintre elevi sunt analfabeți funcțional.
Vestea aparent bună vine de la ministrul Educației, Ligia Deca, doamnă care ne-a dat o speranță similară cu a lui Iohannis: ne propunem să reducem cu 50% rata de analfabetism funcțional. Până în 2030, că nu ne grăbim, aș adăuga eu. Și o zice un ministru care poate din luna mai nu va avea portofoliul de unde aruncă gogoși fierbinți. Fierbinți pentru că distinsa are impresia că prin testarea anuală va reuși ceva. N-ar fi pomenit ceva de educație vocațională, de reducerea numărului de materii, de redirecționarea pe profil a elevilor, despre cursuri vitale (cel de primul ajutor, atât pentru elevi, cât și pentru cadrele didactice. Avem cazul fetiței înecate cu un jeleu, care ieri era în comă, pentru că absolut nimeni din școală nu știa manevra Heimlich) șamd.
Cu ocazia raportului, am privit un pic cum a fost reflectat subiectul în presă, iar din cel mai citit ziar din România am aflat că Deca e ministra Educației. Am crezut că s-a modificat ceva în DEX sau DOM, așa că am cercetat. La definiție nu s-a schimbat nimic, iar ministra este același lucru, mai exact: ”A participa ca ministrant la oficierea serviciului divin”. Ajutor de preot în ritualul catolic înseamnă ministrant. În același ziar, am descoperit că autoarea nu știe unde să pună virgulele. În fine, m-aș îngrozi probabil dacă raportul de literație s-ar face pe adulți, începând cu parlamentarii, guvernanții, funcționarii publici și ziariștii. Intuiesc un dezastru de proporții, așa că mă opresc aici în a picta din cuvinte opera președintelui Iohannis. Las doar un banc vechi, unul care ne-ar trimite pe câțiva în fața judectorului, dar suntem puțini, din nefericire. Din fericire, cei puțini sunt raționali și nu se complică pentru a încerca stoparea inevitabilului. Cel în care lumea are impresia că totul e la un click distanță și nu e nevoie de carte, ci de șmecherie, de învârteala aceea proverbială. Și asta funcționează. Nu doar la noi.
Bancul
“Un bărbat e adus în fața judecătorului pentru că a omorât-o pe soția lui.
– Fapta dumneavoastră e sub orice critică. Dacă aveți intenția ca tribunalul să nu vă condamne la închisoare pe viață, trebuie să ne expuneți motive cât de cât plauzibile care să vă poată reduce pedeapsa.
– Domnule judecător, soția mea era așa de proastă încât nu am putut să mă controlez și a trebuit să o arunc de la balcon.
– Declarația dumneavoastră este o obrăznicie nemaiauzită și dacă nu doriți ca jurații să vă condamne înainte să continuăm procesul trebuie să aveți argumente cu adevărat plauzibile.
– Păi să vă povestesc. Locuim într-un bloc cu 10 etaje la ultimul etaj și la parter locuiește o familie de pitici. Părinții au 1 metru și copiii, cel de 12 ani, 70 de cm, și cel de 14 ani, are 90 de cm .
În ziua respectiva i-am spus soției:
– E teribil să fii pitic. Săracii vecini de la parter, toți sunt așa mici!
– Da, răspunde soția, sunt o adevărată specie de pirinei.
– Pigmei ai vrut să spui!
– Nu, pigmei e ceea ce are omul în piele și de la care se alege cu pistrui.
– Ăla se numește pigment.
– Mă lași? Pigment e chestia aia pe care scriau vechii romani.
– Ăla se numește pergament.
– Cum poți, dragă, să fii așa de incult? Pergament e când un scriitor publică o parte din ce a scris.
– Domnule judecător, vă închipuiți că mi-am înghițit cuvântul „fragment“, pentru a nu continua discuția asta aberantă. M-am așezat pe fotoliu și am luat un ziar să-l răsfoiesc. Nici nu m-am așezat bine că a apărut soția lângă mine cu o carte în mână și mi-a spus:
– Uite, dragă, asta e ceea ce scrie un scriitor și se numește carte, dacă nu aveai idee ce e aia. Ia și citește Veranda de la Pompadur.
Iau cartea în mână și îi spun: “Draga mea, asta e o carte în limba franceză, Marchiza de Pompadour, nu trebuie să interpretezi numele în română” .
– Asta e bună, dragă, îmi dai tu lecții de franceză, mie care am făcut meditații cu un vector de la facultate!
– Ăla nu se numește vector, se numește lector.
– Ești prost! Lector a fost un erou grec din antichitate.
– Ăla a fost Hector și era troian.
– Hector e unitate de măsura a suprafeței, blegule.
– Ăla e hectar, draga mea.
– Mă uimești cu incultura ta. Hectar e o băutura a zeilor.
– Ăla se numește nectar, spun eu, oftând din adâncul sufletului.
– Habar nu ai, eu știu sigur că era și o melodie pe tema asta pe care o cântau două prietene în duo.
– Nu se spune duo, se spune duet.
– Mă scoți din sărite, cum dracu de esti așa de încuiat? Duet e când doi bărbați se bat cu săbiile!
– Ăla se numește duel.
– Pe dracu, duel e gaura aia neagra din munte de unde apare trenul.
– Domnule judecător, aveam tunel pe limbă, dar am simțit că mi se face negru în fața ochilor și nu m-am mai putut stăpâni și am aruncat-o pe geam.
Liniște în sală… judecătorul ia ciocănelul de pe masă, lovește cu el puternic și spune:
– Ești liber, a fost un caz clar de legitimă apărare. Eu o aruncam deja de la Hector…”.
