Ridicolul lucrativ

0
123

Cîndva am fost idealist… am vrut să văd frumusețea în breasla/lumea mea… acum în schimb, văd doar adevărul…

Cînd lucrurile se încurcă și se suprapun ca mîlcul din mlaștină, formînd un ghemotoc îmbîrligat, atunci poate ar fi de preferat să aplici soluția ingenioasă al lui Alexandru cel Mare, care a tăiat în două celebrul nod gordian cu sabia sa… altă soluție oricum, nu prea mai ai la dispoziție.

Ca să înțelegem natura și funcționalitatea profesiei noastre de artist – fie independent sau bugetar, este indicat să ne înzestrăm cu o gîndire care să creeze capacitățile de a găsi soluții coerente și eficiente pentru rezolvarea problemelor specifice, care apar în fluxul nostru existențial atît de expus vulnerabilităților de diferite feluri. Fără aceste capacități vom fi sortiți evoluțiilor inconvenabile nouă și vom lipsi de la masa negocierilor unde se discută/hotărește tocmai soarta profesiei noastre de către exploatatorii noștri. Pragmatismul nemilos al realității ne va confrunta permanent cu idealurile și închipuirile noastre cultivate – de multe ori naive – despre importanța și funcția socială în domeniul divertismentului și artei. Doar cei ce își calibrează și înțeleg corect poziția lor în hora socială își vor putea asigura supraviețuirea și chiar dezvoltarea pe viitor.

Observ cu o oarecare consternare și dezamăgire haosul terminologic, lacunele de educație și de exprimare, nivelul capacității de a înțelege și procesa informațiile și apetitul de înverșunare în care se pierde o mare parte a colegilor, a specialiștilor și a publicului. Mi-a luat ceva timp – recunosc – să accept starea de fapt în această privință. Nu-mi explic nici acum… o fi vorba de o delăsare boemă, sau o duc chiar așa de bine colegii de breaslă, sau poate e un dezinteres cool și blazat la mijloc, sau e posibil să fie vorba despre un retard social generalizat? Oricare ar fi motivul pot afirma liniștit, că ieșirea din acest vacarm narativ va fi una lungă și anevoioasă. Multă maculatură se va dilua prin neputința intrinsecă a genezei falsificate pe care s-a clădit conștiința colectivă în general și dialectica mentalității breslei mele în particular.

Intențiile lăudabile și de bun simț – care au început să se contureze în ultima perioadă prin diferite petiții și dezbateri, dorind organizarea unei forme de reprezentare profesională și protecție socială pentru breasla artiștilor independenți, se împotmolesc la fiecare pas oficial asumat de către inițiatori. Fiind direct interesat de subiect, dar deocamdată stând deoparte și observând de pe tușă evoluția lucrurilor, mă întreb: de ce oare?

Am scris despre aceste motive într-un articol/studiu de acum cîteva luni, unde am făcut o analiză antropologică a mentalității și atitudinii colective care guvernează comportamentul și capacitatea decizională a comunității artistice în general și celor independenți în particular.

Speța este mult mai complexă însă, avînd multiple ramificări istorice, sociopsihologice, economice și sociale. Să aruncăm o privire la factorii (ele fiind rezultatul experienței, observațiilor și percepțiilor mele îndelungate) care blochează acești pași… care sunt aceștia, de unde izvoresc și în ce fel ne incurcă lucrurile?

  1. Calitatea umană autohtonă – caracterul individului din ‘bazinul uman’ existent – respectînd și apreciind excepțiile de rigoare – este produsul unei narative istorice și sociale înghețate încă din epoca fanarioților. Se dovedește superficial, complexat, arogant, fudul, delăsător, leneș, mincinos, laș, trădător, corupt, dar vesel și jovialAcest bazin uman este beneficiarul – devenind de-a lungul timpului chiar generatorul – unei mentalități ticăloase, vanitoase și lipsite de o dimensiune istorică competitivă. În esență nu s-a schimbat mai nimic în psihologia și discursul existențial de la mijlocul secolului al 18-lea. Vrem sau nu, acceptăm sau nu, cu toții ne scăldăm în acest ‘bazin uman’ din care sunt aleși decizionalii care sunt investiți cu puterea executivă, de care depind multe aspecte ale societății în care trăim. Calitatea umană este, poate cel mai important factor în componența decenței și iată, că tocmai lipsa ei stă în calea firescului.
  1. Educația – nu mă refer neapărat la studiile de specialitate – cu toate că acestea sunt extrem de importante și utile, dar nu sunt o condiție a reușitei comerciale în profesia noastră – ci mai degrabă la cei șapte ani de acasă. Principiul guvernator al omului educat și bine crescut este bunul simț, care generează amabilitate, respect și acceptarea întocmai al celuilalt. Lipsa acestor atribute duce la o stare isterizată generală a conștiinței colective, care își pierde orice fel de control cognitiv în gestionarea evoluției proprii impusă de fluxul istoric, de care nu se poate dezice.
  1. Discursul public general – societatea contemporană este produsul și totodată victima unei narative toxice propagate și promovate din mijlocul anilor ’60 al secolului XX. Trebuie menționat faptul, că din 1958-59 în România se simțea o oarecare detașare ideologică și culturală de la doctrinele lui Andrei Zhdanov – celebrul și temutul ideolog cultural al lui Stalin. S-a instaurat o relaxare și o deschidere în relațiile culturale cu vestul Europei. Pe atunci orașele țării se mai bucurau de moștenirea civică a nobilimii și burghezimii cultivate și educate, ce avea încă putere și influență asupra comportamentului și discursului social echilibrat, sănătos și transparent. Lumea își cunoștea și își accepta locul în societate, fără sincope și fără aroganță. Schimbarea de paradigmă de comunicare coincide oarecum cu apariția lui Ceaușescu în 1965 și trecerea de la republică populară la republică socialistă. În 1966 apare celebrul Decret nr.770, iar împreună cu el apare generația decrețeilor, care în anii ’90 preia masiv discursul public din politică, din viața socială, din teatru/film/literatură/divertisment și din mass media. Cultura corporatistă (această nouă manifestare a sclavagismului), progresul tehnologicdizolvarea sistemului educațional și alunecarea societății spre consumatorismul atotputernic au generat apariția unui limbaj de lemn, gol și lipsit de substanță, care la rîndul lui a generat gîndirea de lemn și analfabetismul funcțional. Iar sub auspiciile egalitarismului agresiv de toate tipurile alunecăm ușor spre teroarea libertății, iar existența socială fără ordine și ierarhizare sacră evident ne va duce direct la libertatea terorii. Acest tip de gîndire/atitudine/mentalitate – prin care urăști totul înainte să afli despre ce urăști de fapt – domină deja de vreo 20 de ani discursul public colectiv, alterînd gîndirea, gramatica, semantica și morfologia limbii, iar din asta rezultă capacitatea decizională compromisă la fiecare nivel al societății, care – cum putem observa zi de zi – ne influențează existența în mod dramatic și ireversibil. Din cauza unui asemenea discurs generalizat nu este de mirare, că informațiile, situațiile și soluțiile vieții sunt deturnate și blocate prin fascismul indolenței, acesta fiind lipsit de orice fel de ideologie, sau doctrină, devine probabil cea mai periculoasă manifestare a fascismului… În cotidian experimentăm o conjugare pronunțată a acestei atitudini în toate aspectele vieții, îmbrățișată cu entuziasm și elan tineresc de anumite produse mass media, opiniatori, unii politicieni, trend setter-i, influențatori, comentatori și evident de reporterii noștri de divertisment cu sensibilitățile lor izvorîte dintr-un diletantism jenant, generînd un haos cultural propulsîndu-ne departe de echilibrul demn al firescului.
  1. Lipsa surselor de demnitate – orice națiune se formează în jurul unor idei abstracte care au capacitatea să genereze simțul apartenenței, a demnității și a mîndriei. Aceste idei pot avea diferite surse, diverse manifestări și o multitudine de nivele de penetrare în textura cognitivă a societății. Totul pornește de la legenda genezei unei națiuni. Autenticitatea și probitatea unei astfel de legende este garantul credibilității cumulului de componente din care izvoresc valorile fundamentale care nasc, coagulează și întăresc o națiune.  Eu unul nu am observat/sesizat/experimentat nimic din cele mai sus menționate în ultimii 30 de ani…
  1. Capcana bigotismului spiritual – exagerările de orice fel sunt dăunătoare, contraproducitve și jalnice. Într-o societate care alunecă spre un fundamentalism latent orice interacțiune umană, sau instituțională este influențată de iluzia superficială a unei narative facile. Iar prin asta etica existențială și empatia socială va suferi întocmai degradarea – împotriva căreia se organizează și acționează. Ce ironic și trist… Un astfel de discurs generalizat creează cultura abandonului și a negării de sine, care se manifestă prin degenerarea calității umane.

Cu toții ne bălăcim în acest fluviu improbabil care încă nu și-a găsit matca firescului. Of of of…

M-ar liniști oarecum ideea să aflu că undeva în munți, într-un bunker bine păzit și izolat, un grup restrîns de oameni bine selectați și instruiți își freacă mîinile amuzîndu-se copios uitîndu-se pe ecranele uriașe din dotare la întîmplările – generate și arhitecturate de ei însiși – din țara mea. Asta ar însemna că există totuși o noimă și o logică în tot ce se întîmplă în jur. Asta ar însemna că există o strategie, o gîndire, o planificare cu viziune care va duce la o desăvîrșire oarecare… Dar mă tem că nu e așa… Regresia socială vine dintr-o inerție blazată și moștenită de multe generații, fiind implementat în codul genetic al nefirescului pe aceste meleaguri.

Suntem oare expuși dictaturii ridicolului lucrativ? Sau poate se dezvoltă în noi lucrativitatea dictaturii ridicolului… sau poate ne amuză ridicolul dictaturii lucrative? Poate ne încearcă ridicolul lucrativității dictatoriale… sau dictatura lucrativității ridicole? Vă rog să alegeți ! În rest să ne vedem cu bine… că de păcălit v-ați lăsat de mult, nădăjduiesc respectuos…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here