La început a fost subvenția. Una mică, fiindcă nu erau bani la buget. Și aia venea cu întârziere. Dar mai bine decât nimic, producția a crescut.
Apoi au venit fondurile europene: zeci de mii de euro pentru crearea unei mici ferme sau a unei exploatații, sere și solarii etc. Producția a continuat să crească
A treia oară a fost cu legea comercianților. Producția trebuia vândută undeva, indiferent de calitate și cantitate. Așa că s-a stabilit o cotă, minim 51% produse locale pe raft.
A patra oară s-au pus taxe la importuri. „Castraveți putem produce și noi, nu este nevoie să luăm de la vecini!”
După care a venit controlul prețurilor, fiindcă scumpirile trebuiau cumva temperate. Tocmai câștigase alegerile cineva care a promis alegătorilor scăderea prețurilor și combaterea sărăciei.
După aceea a fost impusă raționalizarea. „Să se dea câte una ca să ajungă la fiecare!” Normal, produse nu prea mai erau pe raft, deoarece nimeni nu e prost să vândă în pierdere.
Apoi s-a recurs la naționalizări. Ticăloșii de comercianți vindeau pe sub mână sau, și mai rău, se pregăteau să-și închidă afacerea. Guvernul a trimis Gărzile Patriotice să opereze magazinele.
Până la urmă, fiecare s-a descurcat cum a putut: unii au făcut contrabandă cu mâncare, alții au mâncat ce au găsit prin grădină.
Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare. Cine vrea să învețe mai mult, să citească.
