Se conturează ameninţător o problemă esenţială pentru economia României: sustenabilitatea sistemului de pensii

Ministrul Muncii, Lia Olguța Vasilescu, a confirmat săptămâna trecută într-o emisiune TV aplicarea creșterilor de pensii și salarii pe următorii patru ani, exact aşa cum sunt ele înscrise în pliantul electoral al principalului partid de guvernare.

Subiectul creşterii SF a pensiilor cu 27% în anul 2021 (+104% faţă de 2016 !), deşi existent în program, nu a fost explicat.

În sinteză, avem de-a face cu beneficii pe considerente de nevoi universal prezumate ( se majorează peste cinci milioane de pensii, indiferent de mărimea lor şi se elimină, în plus față de deducerile deja existente și nu la cei cu venituri mici, alte peste două milioane de contribuţii la sistemul public de sănătate), oferite de stat pe segmentul de populaţie constituit din pensionari.

La fel si angajaţilor la minimul pe economie (sunt 1.269.259 de salariați care beneficiază de creșterea salariului minim la 1.450 lei, de la 1 februarie 2017 ) cât şi salariaţilor bugetari (a căror productivitate este mai greu cuantificabilă), unde s-au anunţat multiple creşteri, combinate într-un fulminant +44% în doar doi ani, ca medie a sectorului bugetar, şi cu un maxim de 3.600 de euro pe lună ( deocamdată doar 16.200 de lei) pentru medicii din unităţile de urgenţă.

Toate acestea în condiţiile în care deficitul de la sistemul de pensii a ajuns deja la peste patru miliarde de euro anual iar raportul de dependenţă se va înrăutăţi rapid odată ce generaţia decreţeilor de la finele anilor 1960 se va retrage din activitate .

Sa presupunem o majorare de salarii prezumată a fi undeva în jur de 40% şi mărirea pensiilor cu 60% .

Potrivit programului de guvernare anunţat, creşterea salariului mediu brut ar urma să rămână sistematic în urma majorării pensiilor, cu excepţia inconsecventă şi inexplicabilă a anului 2018, când ambele ar fi, oricum, duble faţă de creşterea economică prognozată oficial.

Efectul asupra deficitului de la sistemul de pensii urmează a fi contabilizat în alte miliarde de euro deficit anual, acoperite nu se ştie de unde ( poate prin creşterea rapidă a datoriei publice).

”Scorul” privat-stat = 26% – 56%

Mai mult, şi media salarială pe economie, unde sursa esenţială a bugetului este, inevitabil, activitatea din sectorul privat apare debalansată puternic în favoarea bugetarilor, comparând evoluţia salariului mediu brut per total cu cea din sistemul public. Unde, în 2018 ne vom confrunta cu o creştere dublă faţă de nivelul naţional ( +20% faţă de +10%).

Deşi nu se aventurează dincolo de 2019 ( interesantă dispunerea pe ani, cu o perspectivă pe mai mulţi ani pentru pensionari şi pe mai puţin ani pentru salariaţi), se poate cuantifica scorul creşterilor sector privat – sector public pe cei trei ani 2017-2019 la circa 26% – 56%

Chiar dacă toate ar merge ca la carte ( program ) de unde ar putea scoate România o creştere de productivitate în sectorul privat de 26% în trei ani ?

Şi chiar dacă ar reuşi o asemnea minune, dacă nu măreşte taxele aplicate acestui sector, de unde o să aibă +56% în trei ani pentru bugetari şi +60% în patru ani sau +104% în decurs de cinci ani pentru pensionari ?

În această avalanşă de binefaceri discutabile trecute pe hârtie ar mai fi, totuşi, ceva lipsă. Cum ar fi creşterea reala ( în condiţii de stabilitate a preţurilor şi a cursului de schimb) a pensiilor şi a salariilor, adică a puterii lor de cumpărare. Oricum, sistemul de pensii va fi atunci ”pe butuci”, iar actualii contribuabili vor regreta că nu s-au născut mai devreme.