Scriitura pe bune din Puscarie-jurnalul lui SOV

0
2484
jurnalul lui SOV

Sorin Ovidiu Vîntu a început jurnalul din pușcărie. Încarcerat la Rahova, unde execută o pedeapsă de peste 6 ani, omul de afaceri care a devalizat FNI și Petromservice, păgubind sute de mii de oameni, încearcă să se reabiliteze ca scriitor. A început cu cel mai ușor gen literar: interviul. Citiți-l și spuneți-ne cum vi se pare.

Curgeau apele de pe noi și abia puteam respira din cauza căldurii. Aveam o rablă de mașină din 1900 toamna, fără aer condiționat, cu un ventilator care horcăia ca bunică-mea înainte să moară și care nu băga niciun pic de răcoare.

Grecoteiul coboară din mașină, un Mercedes negru CLS, își ia borseta sub braț și intră în Mega Image-ul de pe 1 Mai. De o săptămână stăteam după el, cu hârbul ăla de Renault care nu bătea la ochi, să-l ușurăm de bani sau de aur. Ne vânduse cineva un pont cu grecul ăsta, care avea un lanț de restaurante și umbla în permanență la el cu sume mari de bani cu care cumpăra aur. Era genul de victimă care nu făcea reclamații la poliție, de frică să nu fie întrebat de unde are banii. De obicei, noi pe ăștia îi ardeam, golani ca și noi, dar cu câteva trepte mai sus.

Deci, iese grecul din Mega-Image cu mai multe plase de cumpărături, le pune pe bancheta din spate, își lasă borsetul în mașină, închide ușile cu telecomanda cheii și se îndreaptă spre Max Bet, un mini casino de cartier. Când am văzut că își lasă borsetul în mașină, i-am bruiat telecomanda și, după ce nu l-am mai văzut, m-am repezit către mașină. Am deschis ușa din dreapta spate, m-am uitat după borset, l-am văzut între scaunele din față, l-am luat, l-am deschis și mi-am băgat pula. În loc de teancuri de euro, nu avea decât actele și niște facturi.
După o săptămână de chin în rabla aia urmărindu-l pe grec, ne-am ales cu permisul tovarășului meu săltat, fiindcă a trecut pe roșu ca să nu piardă victima, și cu o borsetă goală.

De draci, i-am aruncat borseta pe banchetă și am înhățat una dintre plasele cu care ieșise din magazine, ca să nu plec cu mâna goală. În drum spre mașina mea m-am uitat în plasă și m-a bufnit un mare râs. În plasă era un bax de apă “Zenit”.

Chiar în timp ce-mi povestea întâmplarea, Alex se strâmbă de râs.
– Calicu’ dracu’, nu cumpăra și el o apă mai scumpă, își încheie istorioara de început a discuției noastre.

Îl cheamă Stoica Alexandru, are 31 de ani și este infractor de la vârsta de 15 ani. Brunet, tuns scurt, 1.75 înălțime, râde aproape în permanență și când râde etalează o dantură superbă de un alb strălucitor, care îi dă un farmec aparte. Este simpatizat de aproape toți pușcăriașii de pe secție datorită felului deschis de a fi, a glumelor de un gust îndoielnic “dar extrem de gustate de publicul de aici” și, nu în ultimul rând, a faptului că detestă violența fizică, în ciuda unui corp bine lucrat prin sălile de sport. Tatăl i-a murit când avea trei ani iar mama patru ani mai târziu, de creșterea lui ocupându-se bunica și fratele tatălui, un om pios, pocăit, care a reușit să-l țină-n frâu până la vârsta de 15 ani. Atunci a pus prima bilă de heroină într-o țigară. Senzația a fost atât de plăcută încât, a doua oară, a trecut direct la injecții.

– Dacă a fost atât de plăcut, de ce n-ai continuat cu țigara? îl întreb.
 Cel care mi-a vândut doza mi-a spus că injecția este mult mai mișto, îmi răspunde.
– Cum o preparai?
– Cumpăram de la farmacia Doina din Unirii seringi de insulină, scoteam dopul de la una, puneam în el biluța, câteva cristale de sare de lămâie și două-trei picături de apă, puneam bricheta sub dop iar conținutul începea să fiarbă și se transforma imediat într-o cremă maro. Apoi se tampona acul cu puțină vată și trăgeai din dop până a se întări. Dacă voiai să aibă un efect mai puternic o lăsai să fiarbă mai mult, pentru a se duce impuritățile. De obicei ea venea amestecată cu ceai, cu cappuccino sau cu faringosept, cam 20-30%, în funcție de lăcomia furnizorului.
– De unde aveai bani să cumperi?
– Păi, mă apucasem să vând și eu. Vindeam cam de 20 de milioane pe zi. Din banii ăștia aveam asigurate patru biluțe și 2 milioane.
– Îți făceai patru doze zilnic?
– Nu, două sau trei. Ce-mi rămânea vindeam și mai scoateam un ban. O doză avea cam a zecea parte dintr-un gram și o vindeam cu 250 de mii la vremea aia.
– Te-ai drogat până ai venit la pușcărie?
– Nu. La 20 de ani era să mor. M-au internat de urgență la Spitalul Floreasca, unde m-au ținut 30 de zile. Așa am scăpat de chestia cu heroina. De frica morții pe care o văzusem cu ochii nici nu m-am mai apucat.

După ce s-a lăsat de droguri, prin intermediul unchiului lui, a cunoscut-o pe Angela, o femeie la vreo 34 de ani, care avea o organizație de reabilitare a tinerilor dependenți de droguri. Tot pocăită și ea ca și unchiul său, l-a luat sub aripă pe puști încercând să-i arate o altfel de lume. Drumurile pe la vreo două biserici de pocăiți deveniseră o obișnuință.
– Te-ai culcat cu ea? 
S-a schimbat la față iar zâmbetul perpetuu i s-a șters, lăsând locul unei grimase revoltate. Am lovit fără să-mi dau seama într-una dintre foarte puținele amintiri curate din viața lui.
 Cum să fac așa ceva?, a fost răspunsul lui.
Apoi a tăcut o perioadă, iar când a reînceput să vorbească a abordat subiecte la ordinea zilei în pușcărie: grațierea, treimea lui Prună, liberare la prima comisie.

În ziua următoare Alex era din nou tot numai un zâmbet.
– Hai să-ți mai spun una, de te caci pe tine de râs!  Era prin vara lui 2011. Cineva îmi dăduse pontul că un turc, care avea câteva case de schimb valutar pe Moșilor, urma să aibă la el între 250-300 de mii de euro. Timp de trei săptămâni am stat după el, trezindu-mă la 6.00 dimineața și nădușind în același Renault fără climatizare. În ziua în care i-am tras-o, turcul nostru pleacă de la una dintre casele lui de schimb și o ia spre zona Tei. Cam pe unde avionul ăla este un sens giratoriu și, dincolo de el, oprește, se dă jos din mașină și se îndreaptă spre o shaormerie ținută de un turc, care acum este și el aici pe secția a 6-a. Am uitat să-ți spun că atunci când a ieșit din casa de schimb avea sub braț o sacoșă maro transparent cu gri, pe care o ținea ca pe o mapă. Eram convins că am pus-o. Numai bancnote de 100 de euro îmi jucau prin fața ochilor. Mă reped la mașină, era un ML-eu, deschid portiera care rămăsese deschisă în stânga spate, și văd sacoașa între scaune. Bang, o înhaț și o iau la fugă către mașina mea. Mă așez gâfâind, pornim în trombă și desfac sacoșa. Înăuntru erau doar bancnote de 1 leu nou-nouțe, cu banderole de bancă pe ele.

Râdem amândoi cu poftă și-l întreb.
– Bă, da’ tu furai mașini sau din mașini?
 Și, și, îmi răspunde.
– Și ce mașini furai?
– Păi merțane, bmw-uri, audi…
 Cum reușeai să le furi? Au sisteme antifurt destul de sofisticate.
– Hai să-ți explic. Când vrei să furi din mașină, îl urmărești pe fraier. Când coboară din mașină și apasă pe telecomandă ții și tu butonul apăsat pe telecomanda ta și o bruiezi pe a lui. Sigur una dintre ușile mașinii va rămâne deschisă.
– Și tu de unde aveai telecomandă?
– Păi orice telecomandă de asta banală care se găsește pe la noi, pentru porți, garaje, de aia albastră. Ea are inconvenientul că trebuie să stai aproape de mașina fraierului și s-ar putea ca ăsta să se-nțepe. Cel mai sigur comanzi una de pe net din Japonia. Ajunge în două săptămâni și îți arată și ce tipuri de mașini bruiază. În plus bate și mult mai departe. Pe Dorobanți, stăteam în stația de la Perla și bătea peste drum.
– Și când le furai cum făceai?
– Fii atent! Luam din Bulgaria, din Sofia: 1. chei blanc, 2. bumper key, 3. edilock. Cu bumper key deschizi portiera mașinii. Are avantajul că nu rupe butucul. Când ajungi în mașină conectezi Edilock-ul, care este de dimensiunea unui pachet de Kent lung, la mufa pentru teste de sub pedalier. Acest aparat va transfera informațiile din computerul mașinii pe chip-ul de pe cheia blanc. Cât aparatul este conectat trebuie să apeși pe cele trei butoane ale cheii, închis, deschis, portbagaj. În felul ăsta ți-ai formatat cheia și o folosești când e momentul. Pentru fiecare model de mașină ai câte un bumper key. Recordul meu personal a fost de 1’46’’ până am formatat o cheie la un Range Rover Autobiography.

Istorisirile lui Alex continuă cu povestea de dragoste dintre el și o superbă recepționeră din Oradea, de la hotelul “Vulturul Negru”, în fața căreia s-a prezentat a fi student la ASE.
– Și când a aflat cu ce te ocupi?
– După vreun an și un pic, când a dat prima declarație la poliție.

Despre tentativa de furt a mașinii lui Turcu – acționarul de la Dinamo la vremea aceea, despre arestările lui din țările europene și metodele lui de lucru de acolo, despre pedeapsa de 6,7 ani pe care o execută acum pentru furtul unui x6 de la unul dintre verii fraților Negoiță (și extorcarea acestuia de încă 20 de mii euro pentru a-i returna mașina pe care n-o mai avea de mult) vă povestesc într-una dintre paginile viitoare ale jurnalului de pușcărie

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ