Operaţiunea „caracatita”

0
308

Atunci când prin 2013, şefii structurilor de parchet şi de forţă locale şi centrale l-au pescuit de pe străzile Ploieştiului pe “periculosul” procuror Mircea Negulescu, foarte probabil îl căutaseră mult şi l-au ales pentru că aveau atât de multă ştiinţă carte ca şi el. Vorba aceea, „cine se aseamănă se adună”. “Profesioniştii” şi practicienii dreptului întotdeauna se recunosc reciproc. Astfel că, în doar 4 ani, procurorul favorit a reuşit ce n-a reuşit nimeni în România în ultimele decenii. Prin “profesionism”, şi-a aruncat pe rând şefii în aer, şi-a pierdut infractorul favorit, şi a finalizat prin alt succes. În stil kamikaze, s-a detonat chiar şi pe el. “Lasă-mă, mânca-ţi-aş gura ta, că-s periculos rău de tot, mă jur că-s foarte periculos. Dar dacă, bă, dacă nu mă cunoşti, du-te-n…, nu te băga cu mine, mânca-ţi-aş gura ta, că mă ia capul! Asta nu suport”. Era firesc să fie dat afară din magistratură încă de anul trecut.

Odiseea ilustrului necunoscut procuror Mircea Negulescu (foto dreapta) cu potenţial exploziv începe acum 5 ani, când a fost identificat ca o persoană suficient de “dusă cu capul” să se pună la ora aceea cu mafia ploieşteană, epicentrul puterii PSD şi centrul imaculat al lui binomului Victor Ponta-Sebastian Ghiţă. Umblat în carieră pe la Parchetul Judecătoriei Ploieşti, secţia judiciară a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pe la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, procuror militar la Parchetul Militar Ploieşti de pe lângă Tribunalul Militar, pe la Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina, întors la secţia de îndrumare şi control a Parchetului ÎCCJ, apoi la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, ajuns la un moment dat şi procuror şef al Secţiei de Urmărire Penală, teribilistul Mircea Negulescu nu realizase în carieră nimic spectaculos, nicio speţă care să radă din temelii ceva, să probeze şi să condamne pe cineva important.

Aşa că din inima puterii mafiei pesediste, din epicentru, de la ea de acasă, de comun acord cu personaje din structurile de parchet şi de forţă locale şi centrale pune la cale o întreagă strategie juridiciară pe mai multe planuri şi niveluri, ierarhizată şi in crescendo pe care, la ora aceasta, am putea-o numi-o acum operaţiunea “Zdreanţa”. Că de atâta “profesionism”, ferfeniţă se făcu’.

În mare, toată desfăşurarea avea să-l aibă ca singur jucător pe procurorul Mircea Negulescu. El centra, el dădea cu capul, doar de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti din subordinea Parchetului General. Backup avea de la DNA şi SRI, dar cele două instituţii nu erau la vedere implicate. Ţinta: preluarea controlului Ploieştiului din mâna grupărilor de crimă organizată care deja îl sufocau. Primul plan a fost raderea interlopilor, structurii de crimă organizată, sursa de finanţare de la firul ierbii a oricărei structuri de guvernământ. Al doilea etaj, raderea baronilor corupţi iar al treilea nivel a fost ultimul, bomboana de pe colivă: Sebastian Ghiţă, creatura penală a SRI, şi toţi şefii de structuri de forţă şi judiciare locale pe care îi conducea.

Aşa se face că pe 15 Noiembrie 2012, începe marea desfăşurare, cu unic player Mircea Negulescu. Se strâng probe pentru constituirea unui dosar- mamut: interlopimea lui Ghiţă/Cosma/Ponta/PSD. Ca să scape de spionii lui Ghiţă pe care-i avea în propriul Parchet şi ca să nu se cunoască conţinutul dosarului penal, strategia judiciară a fost să înregistreze mai multe speţe în aceeaşi perioadă, cu acelaşi obiect la altă unitate de parchet, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova. Iar după 7 luni de la începutul strângerii probelor, cele două speţe sunt declinate în aceeaşi zi la Parchetul Curţii de Apel unde activa Negulescu, la o săptămână sunt conexate şi aşa ia naştere speţa- mamut 465/P/2013, cunoscut oarecum greşit şi sub denumirea “Păvăleanu-Alexe”. În fapt, era speţa sevei interlopimii lui Ghiţă/Cosma/Ponta/PSD, dosarul mamă care a declanşat tot.

Mijloacele de probă ale dosarului penal arată proporţiile reale şi obiective ale operaţiunii declanşate în Prahova: 488 de autorizaţii de interceptare şi prelungiri, aprobate de judecători timp de un an jumătate. 4 mandate de siguranţă naţională, prelungite în total timp de un an şi o lună. 15 inculpaţi persoane fizice, 16 firme inculpate, 3 suspecţi, 32 de martori, 12 martori cu identitate protejată, 14 procese verbale de inspecţie fiscală, 4 percheziţii domiciliare care s-au desfăşurat 13 zile, un raport de la Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, rulaje, extrase de cont, comunicările Registrului Comerţului, cercetări extinse şi urmăriri penale extinse mai întâi pe 38 de firme, apoi pe alte 43, apoi pe 68, şi iar alte 15, pentru ca în final să se pună sechestre asiguratoare, iar pentru alte 132 de firme să se facă o disjungere pentru continuarea urmăririi penale. Prejudiciul era de 34 de milioane de euro şi, în principal, acuzaţiile erau de evaziune fiscală şi spălare de bani. Tot ca mijloc de probă sunt şi două rapoarte de constatare tehnico ştiinţifică emise de către Institutul pentru Tehnologii Avansate Bucureşti. Adică SRI.

Oricine observă atent instrumentările judiciare realizează că un asemenea dosar penal uriaş are în spate, de fapt, o mică maşinărie. E adevărat că şi proporţiile mafiei erau în realitate şi în profunzime teribile, dar să iei aproape 500 de autorizaţii de interceptare, să ai 4 mandate de siguranţă pe zeci de persoane peste un an şi să disjungi pe 132 de firme, de unul singur, înseamnă şi că un al doilea asemenea procuror minune nu se mai născuse până atunci în România sau că şi procurorul era puţin plecat cu sorcova, dispus să facă orice, la kilogram şi en-gros.

În seara zilei de 17 Octombrie 2013, după ora 21.00, procurorul Mircea Negulescu începe reţinerile în dosarul mamut. Este prins Marcel Păvăleanu, fost angajat SGG, om cheie în gaşca interlopilor, apropiat de familia Cosma, dar interlopul principal Răzvan Alexe fusese deja avertizat de mafia judiciară şi fugise din ţară. Interlopul Alexe se întoarce la un moment dat, este prins dar în timp, şi aşa cum s-a întâmplat în majoritatea speţelor instrumentate de Negulescu, inculpaţii iniţiali devin denunţători în alte speţe. O practică toxică, la marginea legii, şi neortodoxă. Oricum, când Ghiţă a auzit ce bombă i-a explodat acasă, evident, a înnebunit.

După doar o săptămână şi un pic, cu toată “marfa” adiacentă şi în plus culeasă, din dosarul mamă- mamut procurorul Negulescu disjunge mai multe cauze. Face, cumva, deschiderea pentru etajul doi şi trei. Mai multe disjungeri le trimite în final la DNA Ploieşti iar ele vizau baronetul lui Ghiţă/ Mircea Cosma & friends iar alta o trimite la DNA Central. A doua referea la toate structurile de forţă şi anticorupţie judeţene parazitate de Ghiţă. Adică cam tot în afară de DNA local şi SRI local. Acesta este momentul când Ghiţă se târăşte nopţile, beat, prin bucătăriile şefilor lui Negulescu, milogindu-se să-l “salveze pe moşu’” lui, Mircea Cosma (click M-a rugat în genunchi să-l salvez pe moşu’). Potrivit datelor, şi Victor Ponta premier pe atunci şi “frate” al lui Ghiţă la bine şi la rău intervine în poveste să-şi ajute prietenii. Şefilor lui Negulescu li se oferă funcţii, sunt făcuţi naşi ai grupării, participă la nunţi, este contactat şi ministrul Justiţiei, Robert Cazanciuc. Orice, numai să oprească odată ancheta la care un fir ajungea la tatăl spiritual al lui Ghiţă, baronul atotputernic şi prăduitor, printre altele, colonelul MApN în rezervă, Mircea Cosma (foto sus). Şi orice au făcut, ancheta nu s-a oprit.

Dacă ne întrebăm ce s-a întâmplat cu prima speţă mamut instrumentată de unul singur de Negulescu, cea cu aproape 500 de autorizaţii de interceptare, 4 mandate pe siguranţă naţională şi sute de firme ale structurilor interlope blocate, în afară de faptul că interlopii au devenit prieteni şi denunţători pe bandă rulantă ai “periculosului” procuror Mircea  Negulescu, ei bine, n-ar fi prea multe de scris nici după trei ani. Foarte probabil, acesta reprezenta unul dintre izvoarele nelegiuirilor şi al banilor negri, aşa cum înfiorător sunt descrise faptele. Însă materia investigării marii corupţii necesită o expertiză anume, implică o specificitate a activităţii investigative, nu înseamnă numai curaj ce poate fi interpretat ca nebun şi cătuşe. Ca atare, speţa mamut a lui Negulescu care a generat prin disjungere alte speţe periculoase pentru mafie, a ajuns în instanţă pe 7 Martie 2014 şi nu are nici până acum condamnări definitive. Doar Marcel Păvăleanu a primit la fond o condamnare de 3 ani, şi aceea cu suspendare pentru evaziune fiscală. Iar “profesionismul” pe care trebuie să şi-l probeze în instanţă orice procuror, s-a redus cam la atât. Nişte “jegoşi”, cum ar zice apăsat “profesionistul” magistrat.

Însă cât timp mai stă la Parchetul Curţii de Apel, procurorul Mircea Negulescu se apucă să intrumenteze şi un al doilea dosar, de data aceasta cu ramificaţii politice şi strategice. Dosarul “Lukoil” începe cu mare tam-tam în toamna lui 2014, pe acelaşi tipar cu cel al dosarului mamut al interlopilor. Ca să se pitească şi să nu fie omorât din start de mafie, speţa este întâi înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunal, apoi este preluată de Negulescu la Parchetul Curţii de Apel Ploieşti, şi începe showul. Compania din România şi cea mama Olanda sunt acuzate de evaziune fiscală şi spălare de bani pentru un prejudiciu de 230 de milioane de euro. Directorul general al companiei, Andrey Bogdanov este pus sub control judiciar, restul sunt reţinuţi preventiv, sunt puse sechestre pe stocurile de materii prime, pe conducte, pe rezervoare de 1 miliard de lei, Victor Ponta, potenţial candidat prezidenţial la acea vreme, ţipă că nu fuge nimeni cu conductele, interesele lui Ghiţă în zonă sunt afectate, ţipă ruşii, iar pe 30 Iulie 2015 speţa este trimisă în instanţă. Suntem la câteva zile după jumătatea lunii Februarie a lui 2017, iar mega dosarul Lukoil s-a întors de două ori până acum la parchet. Judecătorii spun că Mircea Negulescu a dublat sau chiar a triplat acte materiale, nu a descris activitatea infracţională concretă a inculpaţilor, nu a analizat procesul decizional în cadrul societăţilor pentru a proba caracterul esenţial al acţiunilor inculpaţilor, că a greşit prejudiciul neexplicând agloritmul de calcul al acestuia pentru unii din inculpaţi acuzaţi de folosire cu rea credinţă a creditului societăţii şi, mai mult, prima dată când a fost returnat de magistraţi, lui Negulescu nu i-a păsat că dosarul lui era pur şi simplu praf şi pulbere, varză. Ca atare, nici în această speţă semnată Mircea Negulescu nu există condamnări definitive, nici măcar în primă instanţă. “Profesionism” cu cunoştinţe de drept îndoielnice. Sau cum ar spune procurorul nostru „merituos”, nişte “vagabonzi”.

Între timp, speţele declinate de procurorul Negulescu din dosarul mamut al interlopimii ajung la DNA. Una ajunge în Octombrie 2013, la DNA Central pe mâna lui Lucian Papici, şeful Secţiei I a DNA, coordonate direct de Laura Codruţa Kovesi. Ea viza etapa a 3-a, respectiv structurile de forţă şi judiciare locale controlate de Ghiţă. Papici se uită la disjungere o lună (click ordonanţă Papici) şi, la începutul lui Decembrie 2013 până pe 2 Ianuarie 2014, doar pentru o lună, de sărbătorile de iarnă, când activitatea infracţională nu este aşa intensă, obţine de la instanţă autorizaţii pentru interceptări şi înregistrări ambientale pentru 38 de posturi telefonice mobile şi fixe, pe 13 şefi de instituţii din Prahova. Vizate sunt Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti/ şefii lui Negulescu, DIICOT Ploieşti, IPJ Prahova, BCCO Ploieşti, DGA Ploieşti, SIPI Ploieşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Prahova. Practic, toţi şefii de instituţii importante din Ploieşti, poliţişti, procurori, magistraţi, funcţionari de rang înalt, prieteni pe care-i controla Ghiţă, şi care prin diferite metode ilegale au vrut să oprească primul dosar mamut, sunt interceptaţi. Din acest act se observă că în subteran, pentru Ploieşti, era de mult timp un adevărat război inter-instituţional pe viaţă, pe moarte şi pe infracţiuni în cascadă. DNA şi SRI, prin Negulescu, se luptau cu mafia instituţională care-i proteja pe Ghiţă/Cosma/ Ponta/PSD.

Celebrul Papici pune însă pe hold totul, sustine că n-a ieşit nimic din interceptările dispuse, că practic faptele nu există, pe 1 Aprilie 2014 clasează speţa disjunsă, şi la două săptămâni o scurge în presă. Aşa, oficial, DNA Central a închis totul, mai mătrăşise speţe în acea perioadă (click dosare închise Ghiţă), şi scoate temporar steagul păcii. Însă şefii de structuri de forţă judeţene vâzându-se toţi interceptaţi nu cred în vraja DNA şi promit răzbunare. Aşa debutează măcelul pe care-l vedem explodat astăzi. Toţi cei interceptaţi încep să vâneze procurorii DNA şi prietenii DNA pe plan local. Veriga slabă este identificată de ei ca fiind chiar procurorul Negulescu. Vorbea mult, prost, şi mereu, metodele îi erau neortodoxe, avea stilul să se bage în nenorociri, se împrietenise cu toţi inculpaţii din dosare, era o vulnerabilitate. Încep toţi să-l înregistreze, pe unde apucă. Prin parcări, pe la benzinării, în discuţiile cu suspecţii, martorii săi, peste tot pe unde îl prind. Nici nu era greu. Negulescu era inconştientul cel mai uşor de dovedit.

Când binomul Ghiţă- Ponta nu mai e la putere, ÎCCJ, la cererea DNA, redeschide după doi ani, în Februarie 2016 dosarul de urmărire penală al acestei speţe, denumită eronat “Papici” şi cazul este conexat cu un alt dosar de la DNA Ploieşti în care victimă era chiar procurorul Negulescu. Palierul 3: şefii de structuri de forţă judeţene, deloc nişte îngeri nevinovaţi, sunt reţinuţi. Inculpaţi şi ulterior arestaţi sunt procurorul general al Parchetului Curţii de Apel Ploieşti, fost şef al lui Negulescu, în bucătăria căruia îngenunchea nopţile Ghiţă, adjunctul său, şeful IPJ Prahova, ofiţeri de poliţie. Ghiţă este inculpat în acest al 4-lea dosar, pentru două infracţiuni de luare de mită, cumpărare de influenţă, şantaj, spălare de bani, două infracţiuni de folosire a informaţiilor nedestinate publicităţii şi una de conducere a autoturismului fără permis prin 2012. Din tot tămbălăul, cea mai solidă probă din dosar pe Ghiţă, incontestabilă, este conducerea ilegală fără permis.

DNA face cerere de arestare pe Ghiţă ce pică în Parlament, iar după acest moment petrecut la sfârşitul lui Martie 2016, Ghiţă începe să strângă înregistrările cu Negulescu de pe la toţi borfaşii cu care “periculosul” stătuse în ultimii ani la taclale. După câteva luni, Ghiţă îşi pune toate tunurile pe Negulescu, difuzează câteva bucăţele, ca armă de şantaj, înainte să fugă, şi după ce-l aruncă întâi aer pe Florian Coldea de la SRI, pe care-l bănuie că de fapt e cel care a pus la cale totul în ceea ce-l priveşte, începe să difuzeze pe larg şi înregistrările cu Negulescu, ce într-adevăr, arătau toxicitatea procurorului. Chiar şi susţinut de Codruţa Kovesi, Negulescu iese din magistratură. Mintea lui Ghiţă crede că aşa poate scăpa de propriile ilegalităţi. Arătând că toţi ceilalţi sunt răi. Cu puterea lui Dragnea sau fără puterea lui Dragnea, şi a celorlalţi inculpaţi pentru corupţie care îl susţin în această aventură, faptele lui Ghiţă însă rămân. Este deocamdată, un inexpugnabil infractor.

Dar să ne întoarcem în 2014, Aprilie, când Ghiţă, care se târa prin bucătării să şi-l scape pe moşu’ Cosma (cealaltă declinare a lui Negulescu), înnebuneşte iar când vede că DNA îi vizează totuşi pe toţi şefii de structuri locale pe care el îi coordona. I se pune pata pe şeful SRI Prahova pe care-l bănuieşte, la vremea aceea, că el este rotiţa mecanismului care-i decima slujbaşii din instituţiile locale ale statului. Începe să-l discrediteze în presa locală pe şeful SRI Prahova, Marin Constantin, nici acesta uşă de biserică, cere audierea lui în comisie pe care ajunsese să o folosească drept sperietoare pentru toţi care-i deranjau interesele lui private, şi cere conducerii SRI capul lui Marin Constantin pe făraş. SRI, condus la vremea aceea de George Maior, protectorul lui Sebastian Ghiţă, în mod halucinant, se execută la ceva timp. Marin Constantin, şeful SRI Prahova, este mutat în Iunie 2014 din Prahova în Dâmboviţa, iar în locul lui vine la Ploieşti Sabin Iancu, şeful SRI Teleorman. “Zdreanţa” Sebastian Ghiţă, “pe planeta Românica”, cum ar urla Negulescu, avea puterea în 2014 să schimbe inclusiv şefii SRI. Şi d’aia a fost, este şi va rămâne un borfaş de stat.

La ora aceea, Ghiţă era turbat bine. Cu patru luni înainte, în Februarie 2014, Sebastian Ghiţă se mai urcase odată pe pereţi. Ploconelile lui din chicinete eşuaseră. Baronul Mircea Cosma, tatăl său spiritual, este reţinut de DNA, dar prin învăluire- de DNA Ploieşti, după disjungerea lui Mircea Negulescu. Cu nivelul 3 pe hold, palierul 2 era în desfăşurare. Se face cerere de arestare în Parlament pentru Vlad Cosma, cererea pică, prietenul său din copilărie e pus sub control judiciar iar Nea Mircea se internează, face show, se plimbă cu perfuziile şi cu ambulanţa pe la ÎCCJ. Acuzaţiile erau de luare de mită 1 milion de euro, trafic de influenţă şi abuz în serviciu, contracte fictive supraevaluate, lucrări fictive. Pe 1 Noiembrie 2016, Curtea Supremă îi condamnă în primă instanţă pe Mircea Cosma la 8 ani de detenţie, pe Vlad Cosma la 5 ani de închisoare cu executare şi pe interlopul lor, Răzvan Alexe la 2 ani şi 6 luni de puşcărie. Această speţă, alături de o alta din Martie 2015, în care este reţinut un alt prieten de-al său, fostul primar Iulian Bădescu, sunt singurele speţe instrumentate de DNA Ploieşti, nu de Mircea Negulescu, în care până acum există condamnări, doar pe fond până acum, cu executare. În speţa Cosma, cu binomul Ghiţă- Ponta la putere, în Februarie 2014, apar şi primele referiri explicite în interceptări la Sebastian Ghiţă. Abia în Iulie 2015, după mai bine de 1 an, Ghiţă este deferit justiţiei într-o primă speţă de corupţie, pentru dare de mită, instigare la abuz şi spălare de bani, alături de acelaşi prieten primar Bădescu în care până acum magistraţii ÎCCJ nu au dat o soluţie pe fond. Aşadar, încă de prin Februarie 2014, când era la putere şi cu un potenţial succes în prezidenţiale, DNA prin artificiul şi învăluirea DNA Ploieşti, îi trăgea unul câte unul apropiaţii lui Ghiţă. Un mare hoţ instituţional care nu şi-a putut proteja la putere fiind toţi apropiaţii. Negulescu probabil ar răspunde:“un papagal”.

Cu Nea Mircea, Moşu’, cu cătusele pe mână, Ghiţă a realizat că poate să schimbe în fiecare zi şefii SRI Prahova, că o face degeaba. DNA una zicea, alta fuma, la fel şi SRI în plan local, cu Maior sau fără Maior care demisionează în Februarie 2015. La ora aceea, de mai multe luni, datele din speţe arată că pe numele lui Ghiţă fusese emis chair de SRI mandat de siguranţă naţională de mai multe luni. Dar Ghiţă mai întâi a prins boală pe procurorul Mircea Negulescu, pe care nu numai că-l luase “capul” de tot, dar a cerut să vină în DNA. Prin adjunctul SRI, Adrian Ciocârlan şi şeful SRI Prahova, Sabin Iancu, ce deveniseră un fel de şefi de-ai lui, şi prin bunăvoinţa Laurei Codruţa Kovesi, în vara lui 2015, Negulescu s-a delegat, iar în Octombrie 2015, s-a transferat cu totul la DNA Ploieşti. Dacă ar fi contat instrumentările din instanţe sau profesionismul, probabil că Mircea Negulescu nu ar fi trecut testul DNA. Dar vedem că a contat doar războiul declarat şi calitatea lui de “ciomăgar”.

Între timp, DNA Ploieşti, devenise un fel de braţ lung al DNA Central, funcţionând cât de cât în parametri acceptabili. Speţele erau mai bine instrumentate, probatoriile mai puternice şi clare, faptele erau mai bine descrise şi activitatea infracţională mai bine definită. Însă de la venirea lui Mircea Negulescu în DNA Ploieşti, ceva s-a schimbat. Procurorul, o adevărată bombă cu ceas, a devenit tartorul structurii teritoriale, şi aproape că a infestat pe cei o mână de procurori ai DNA Ploieşti, care nici ei nu excelau, cu metodele lui neortodoxe, cu amatorismul său judiciar în materie de instrumentare, cu ilegalităţile lui, cu războaiele sale declarate. Aşa, DNA Ploieşti a început să derapeze grav. Laurei Codruţa Kovesi, care şi dânsa stăpâneşte specificitatea investigării marii corupţii la fel ca şi până când să fie impusă procuror şef DNA, i-a plăcut, i s-a părut cool să aibă structură teritorială dispusă să facă orice cu probatorii şubrede, să facă show zilnic şi să asculte cu sfinţenie. Însă la nivelul magistraturii, în instanţe, derapajele zilnice, excesele şi amatorismul se observau de la o poştă. Toţi oamenii care ştiu carte din Justiţie nu prea au mai vrut să audă de DNA Ploieşti. Nişte “ordinari”, ar grăi Negulescu.

“Periculosul” a venit cu toată otrava din dotare, singura pe care o stăpânea. Incuplaţii din alte speţe erau transformaţi pe bandă rulantă în denunţători, unii l-au denunţat mai întâi pe el, apoi picau la pace şi denunţau, aşa cum se vede, pe cine avea el nevoie, DNA Ploieşti s-a transformat într-o uzină de denunţuri, unele descoperite în instanţă a fi redactate aproape identic, “decizii criminale” vorba procurorului minune care dacă ar fi investigate la sânge probabil i-ar pune pe procurori fix în boxa inculpaţilor. Apoi a venit cu poveşti în loc de fapte săvârşite şi probate în clar, cu eseistică penală, cu căutarea de dovezi pe google şi, în plus, “n-a ratat” nicio denunţătoare sau inculpată. Deşi problemele ar fi trebuit mai întâi să fie rezolvate într-o clinică spitalicească de specialitate şi apoi în justiţie, Negulescu, culmea, era susţinut de DNA şi şefi din SRI fără studii de drept, devenind în foarte scurt timp un fel de Ghiţă al DNA ca şi mentalitate şi comportament: killer, amoral, ameninţător, războinic, violent, impulsiv, cinic, provocator, coleric, lacom, dur, iute, însetat, toxic, ipocrit, malefic, vulcanic, de nestâpânit şi nu cu toate ţiglele pe casă. Ce se întâmpla în DNA Ploieşti de un an şi jumătate nu mai avea legătură cu actul obiectiv, independent şi imparţial al acuzării. La concurenţă cu originalul care poseda totuşi mai mulţi neuroni şi avea mai mult antrenament în killerit, în război a pierdut bineînţeles copia judiciară, vulnerabilitatea perfectă. Negulescu ar zice: un “bolnav”.

Astfel că încărcatura explozivă numită Negulescu s-a descărcat în DNA Ploieşti şi ras tot ce a prins. A reţinut, unul câte unul, pe şefii de structuri locale care în trecut, în dosarul mamut, îi stătuseră în cale şi pe care n-apucase să-i inculpe. Deşi acele personaje erau suspectate că au săvârşit destule ilegalităţi, ele mai trebuiau şi probate. Iar aici, ca în orice speţă, intervine inteligenţa, ştiinţa de carte şi adevăratul profesionalism al procurorului. Ce era mai important- probatoriile puternice şi inteligenţa- nu era însă şi punctul forte al lui Negulescu. Şi dosarul penal Hidro Prahova, în care de exemplu, acum 2 ani, DNA Ploieşti a reţinut şi inculpat pe toată lumea, nu poate fi închis prin rechizitoriu (foto stânga- Iulian Herţanu, reţinut în dosarul Hidro). La DNA Ploieşti, în probatorii nu prea se mai pupă nimic cu nimic.

În dosarul Ghiţă-Ponta- Blair, “instrumentat” tot de periculosul Negulescu, caii verzi pe pereţi care s-au deversat inclusiv în comunicatele de presă în care „preda democraţia”, nu ajunseseră numai la foştii locatari din Downing Street 10, ci şi la cei din Washington DC/Casa Albă. Mai precis la şeful de campanie al democratei prezidenţiale, Hillary Clinton, John Podesta, fost consilier al preşedintelui SUA de atunci, Barack Obama. “Mă jur că-s foarte periculos. Bă, dacă nu mă cunoşti, nu te băga cu mine, mânca-ţi-aş gura ta, că mă ia capul! Asta nu suport”, cum ar declara el.

Lista e lungă, showurile fără finalitate în instanţă ale DNA Ploieşti sunt destule, de la despletita noră a lui Măgureanu, la pelerinaje aiurea-n tramvai doar pentru breaking-newsuri şi titluri, să vadă strada/ţara că lucrăm, majoritatea instrumentărilor fiind făcute numai pe denunţuri cu turnători mai mereu pescuiţi din alte dosare, fără probatorii suplimentare necesare, fără descrierea faptelor, fără proba activităţilor infracţionale. Din ultimul dosar al lui Blejnar, de exemplu, tot de „profesionistul” Negulescu instrumentat, instanţa a anulat aproape toate “probele” şi mărturiile martorilor cu identitate protejată, dosarul fiind în acest stadiu aproape mort. Ironic este că Blejnar a făcut aceeaşi facultate subţire de drept ca şi Negulescu. Când inculpatul, cu aceeaşi ştiinţă superficială de carte ca şi procurorul, ajutat bineînţeles de avocaţi, dărămâ acuzarea din start, asta cum se mai numeşte? Amatorism, dilentantism, nicidecum profesionism. “Periculosul”, ştim, ar urla: un “nenorocit”

În această odisee susţinută ce a durat aproape 5 ani, finalul operaţiunii “Zdreanţa” a fost că “panarama” Ghiţă i-a dovedit pe “nebuni”. “Jegoşii”, “papagalii”, “ordinarii”, “bolnavii”, “criminalii”, “nenorociţii”, infractorii le-au făcut curat, le-au probat şi exploatat vulnerabilităţile. Şi au putut să facă toate acestea pentru că ele au existat şi nimeni nu le-a îndrepărtat din start. Bineînţeles, ca-n fizică, unde orice efect are o cauză, de toate aceste derapaje care se observă şi în instrumentările structurii centrale a DNA sunt responsabili Laura Codruţa Kovesi şi consiliera dânsei, Dana Tiţian, procurorii apropiaţi slabi profesional care nici ei nu stăpânesc specificitatea investigării marii corupţii şi şefi de secţii la fel de neprofesionişti ca Gheorghe Popoviciu, campioni ai achitărilor. Achitări care, printre altele, la fiecare bilanţ „istoric” sunt raportate greşit la numărul de trimişi în judecată doar ca să iasă cifra mai mică şi nu, aşa cum este corect şi real, la numărul de condamnări. Şi acest detaliu spune ceva.

Mici artificii care fac mari diferenţe, dar pe care n-are cum să le sesizeze nici strada, nici să le cuprindă aplauzele, şi nici cei care nu stăpânesc dreptul sau care se “documentează” copy paste, unidirecţional. Nicio instituţie nu e perfectă pentru că ea este formată din oameni iar oricine poate greşi. Niciodată o instituţie nu poate fi condusă numai prin frică şi niciodată nu se poate ascunde, la nesfârşit, totul sub preş. Când greşelile-s mari, ele se văd, se rostogolesc din instanţe, iar când capii instituţiei pur şi simplu nu vor să vadă, nu vor să corecteze nimic, trăgând după ei, la vale, toată instituţia, asta deja nu mai are legătură cu legea, cu Justiţia sau cu “atacul penalilor”. Are legătură cu pregătirea solidă, temeinică şi riguroasă a celui care conduce. Un profesionist, adică o persoană care are pregătire corespunzătoare, un om echilibrat, bine ancorat în profesie, în armonie cu cunoştinţele sale şi cu rigorile unei asemenea meserii, nu poate greşi atât de mult, de evident şi atât de des.

Deoarece ai ochii deschişi, crezi că poţi vedea”, zicea Goethe. Când infractorii te dărâmă şi-ţi şubrezesc instituţii că tu n-ai meşteşugul de a-i proba corect chiar şi pe cei mai mari tâlhari şi te-ai îndrăgostit de propria oglindă, înseamnă că ochii tăi privesc fără să vadă, că mintea, raţiunea şi gândul nu-ţi sunt limpezi, că eşti pierdut fără să ştii şi fără ca nimeni să te poată trezi. “Fapta este totul, gloria nu înseamnă nimic”. Asta tot Goethe a spus-o.

“Mânca-ţi-aş gura ta, sunt periculos rău de tot, nu te băga că mă ia capul/ Am arestat o jumătate de ţară/ Sunt o maşină de ucis destine, un animal de pradă care se bucură la vederea sângelui” şi “fac cu plăcere asta”. P’acestea grăită-le-a “profesionistul şi merituosul” procuror DNA, Mircea Negulescu, copia comportamentală şi pierită a lui Ghiţă. Micul killer „Noi suntem DNA”.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ