Pentru o societate care a hrănit, îmbrăcat, găzduit, îngrijit, informat, delectat și altfel spus, îmbogățit mai mulți oameni la nivel înalt decât orice altă societate în istoria omenirii, cu siguranță există multă vinovăție neîntemeiată în America. Manifestările acelei vinovății abundă. Exemplul care mă scoate din sărite cel mai mult este cel pe care îl auzim deseori de la filantropii bine-intenționați care își împodobesc donațiile caritabile cu această exprimare : „Vreau să dau ceva înapoi.”
Mereu sună ca și cum și-ar cere scuze pentru că au succes. Tradusă, această afirmație înseamnă ceva de genul: „Am acumulat niște bogăție de-a lungul timpului. Nu contează cum am făcut asta, doar mă simt vinovat pentru că am făcut-o. Este ceva în neregulă cu faptul că am mai mult decât altcineva, dar nu-mi cere să explic cum sau de ce pentru că e doar un sentiment neclar și incomod din partea mea. Pentru că am ceva, mă simt obligat să am mai puțin din acel ceva. Mă face să mă simt bine renunțarea la acesta pentru că dacă fac asta mă eliberez de păcatul de a-l fi avut într-o primă instanță. Acum sunt un băiat bun, nu-i așa? ”
A fost clar pentru mine cât de înrădăcinată a devenit această mentalitate când am vizitat mormântul lui John D. Rockefeller la Cimitirul Lekeview din Cleveland acum vreo doi ani. Formularea inscripționată pe o placă alăturată ce comemorează viața acestui antreprenor remarcabil, sugera faptul că renunțarea la o mare parte din averea sa a fost o realizare la fel de importantă precum crearea marii companii internaționale Standard Oil, care a produs această avere în primul rând. Cărțile de istorie din care învață majoritatea copiilor în zilele noastre merg un pas înainte. Acestea critică în mod constant oamenii ca Rockefeller pentru avuția pe care au creat-o și pentru motivul profitului sau interesul personal care aujucat un rol în crearea acesteia, în timp ce îi apreciază pentru că au renunțat la banii lor.
Nu o singură dată filantropii au făcut donații organizației mele și au explicat că „dau ceva înapoi.” Se refereau la faptul că, făcându-ne nouă donații, plăteau un fel de datorie către societate în sens larg. Se pare că, cu câteva excepții, acești filantropi chiar nu făcuseră nimic rău.
Au făcut bani în viața lor, cu siguranță, dar nu i-au furat. Și-au asumat riscuri pe care nu erau obligați să și le asume. Și-au investit propriile fonduri sau ceea ce au împrumutat inițial și au înapoiat mai târziu cu dobândă. Au creat locuri de muncă, au plătit salarii muncitorilor disponibili și astfel au generat mijloace de trai pentru mii de familii. Au inventat lucruri care nu existau înainte, dintre care unele au salvat vieți și ne-au făcut mai sănătoși. Au fabricat produse și au oferit servicii pentru care au cerut și au primit prețuri de piață.
Au avut consumatori mulțumiți și dornici care au revenit pentru a beneficia de mai mult de fiecare dată. Au avut acționari cărora trebuiau să le ofere randamente favorabile. Au avut și concurenți și trebuiau să stea în prima linie sau altfel, să piardă în fața acestora. Nu au utilizat forța pentru a ajunge unde au ajuns. S-au bazat pe schimbul liber și pe contractul voluntar. Și-au plătit facturile și datoriile în întregime. Și în fiecare an au donat o parte din profiturile lor către multe proiecte caritabile pe care nicio lege nu le impunea să le susțină. Nici măcar unul din cei pe care îi cunosc eu nu a fost la închisoare niciodată pentru nimic.
Deci cum se face că cineva poate crea atâtea lucruri și totuși să se simtă încă vinovat? Eu bănuiesc că dacă ei sunt vinovați cu adevărat de ceva, acela este faptul că își permit lor înșiși să fie intimidați de perdanții și de invidioșii lumii, acei oameni care se află în procesul redistribuției, fie pentru că nu știu cum să creeze nimic, fie pentru că pur și simplu aleg calea ușoară. Ei doar își iau ceea ce vor sau angajează politicieni să facă asta pentru ei.
Sau, precum câțiva membri ai clerului care cred că bogăția nu se creează, ci doar „se colectează”, redisribuționiștii aruncă vina pe oameni până ce aceștia înapoiază câștigul lor , în pofida celui de-al zecelea Amendament împotriva râvnei. Cu siguranță, oamenii credincioși au o obligație pentru a-și susține biserica, moscheia sau sinagoga dar asta este o altă problemă și nu va fi dezbătută aici.
O persoană care încalcă un contract datorează ceva, dar către cealaltă parte a contractului. Fură proprietatea altcuiva și o datorezi persoanei de la care ai furat-o, nu societății, pentru a i-o reda. Acele obligații sunt reale și derivă dintr-un acord voluntar în primul caz sau dintr-un act imoral de furt în cel de-al doilea. Această inițiativă, de „a da ceva înapoi” doar pentru că ai obținut ceva înseamnă să creezi obligații mistice acolo unde nu există niciuna. Schimbă complet sensul noțiunii de „datorie”. „Să dai înapoi” înseamnă că nu ți-a aparținut de la bun început, dar crearea de avuție prin inițiativa privată și schimb voluntar nu implică exproprierea nimănui.
Cum ar putea să fie altfel? Prin ce metodă rațională poate o persoană de succes pe piața liberă, care și-a plătit toate datoriileși obligațiile în sens tradițional, să datoreze în continuare ceva unei entități nebuloase numită „societate”? Dacă antreprenorul X câștigă 1 miliard de dolari și antreprenorul Y câștigă 2 miliarde de dolari, ar avea sens să spunem că Y ar trebui să înapoieze de două ori mai mult decât X? Și dacă da, cine ar trebui să decidă cui datorează acești bani? În mod evident, întregul concept de „a da ceva înapoi” doar pentru că deții se bazează pe o eroare intelectuală.
Oamenii de succes care își dobândesc avuția prin intermediul schimbului liber și pașnic pot alege să renunțe la o parte din aceasta , dar ei nu ar fi mai puțin morali sau mai puțin eliberați de datorie dacă nu ar renunța la nimic. Sugestia conform căreia caritatea este echivalentă cu datoria sau că aceasta ar trebui motivată în vreo măsură de vinovăție sau autoflagelare reduce puternicul impuls caritabil pe care aproape toți oamenii (cu excepția câtorva) îl au.
O listă parțială a celor care în mod real au obligația de a da ceva înapoi ar include jefuitorii de bănci, hoții de magazine, escrocii, datornicii și politicienii care își duc câștigurile acasă. Aceștia au motive întemeiate să se simtă vinovați, pentru că sunt vinovați.
Dar dacă ești un exemplar al societății libere și antreprenoriale, cineva care într-adevăr și-a câștigat și economisit ceea ce are, cineva care nu a făcut nimic care să afecteze viețile, proprietățile sau drepturile altora, tu faci parte dintr-o altă categorie. Atunci când oferi ceva, ar trebui să faci asta datorită satisfacției personale pe care o resimți sprijinind cauze nobile, nu pentru că trebuie să eliberezi o conștiință încărcată.
