Numărul cazurilor de insolvenţă la cererea firmelor datornice este deja de peste zece ori mai mare în prima jumătate a acestui an faţă de întreg anul trecut. Companiile imobiliare se încadrează şi ele în acest trend, cerând propria insolvenţă. Problema este că acest proces e, de multe ori, doar o metodă prin care se încearcă amânarea lichidării activelor.
Totul porneşte de la un calcul de rentabilitate insolvenţă versus lichidare. În această perioadă în care lumea nu dispune de lichidităţi pentru achiziţii, iar preţurile sunt mici, lichidarea este amânată cât se poate de mult. „Lichidarea trebuie făcută într-un termen scurt, astfel că, acolo unde e posibil, firmele cu probleme aleg să se pună, pe o perioadă de 3-4 ani, sub protecţia tribunalului, prin insolvenţă. Asta în speranţa că după această perioadă va trece criza”, a declarat avocatul Gheorghe Piperea. „În această perioadă, nimeni nu poate obliga dezvoltatorul să plăteas­că banii datoraţi imediat. În plus, dacă ar lichida acum, ar vinde pe doi lei. Astfel că, frecvent, cumpărătorii de apartamente sunt cei care rămân cu buza umflată”, adaugă Piperea. 
Dacă insolvenţa e acum un rău mai mic pentru debitori decât lichidarea, decizia de luat nu este clară nici pentru dezvoltatori, în aceste vre­muri tulburi. „De mult prea mul­te ori se alege procedura de faliment, când se putea alege reorganizarea ju­di­ciară; aşa după cum am văzut ca­zuri în care s-a ales procedura de re­or­ganizare deşi era clar că nu exis­ta nicio şansă”, a declarat Ana Bir­chall, avocat specializat pe restructurări fi­nanciare şi insolvenţă. Astfel că in­sol­venţa, de la protejarea debi­to­rului de plata imediată a datorii­lor, se poa­te întoarce împotriva acestuia. „Pot fi puternic afectaţi atât de­bitorii, cât şi creditorii. Asta pentru că frecvent planurile de reorgan­i­za­re nu func­ţio­nează deloc sau, deşi func­ţionea­ză iniţial, eşuează la fi­nal”, explică Ra­luca Năstase, avocat la Biriş Go­ran. Ea subliniază că acest lucru pune creditorii în dificultate, în special pe cei care îşi iau banii ce mai rămân, dacă rămâne ceva. Cre­ditorii votează reorganizarea în spe­ranţa că vor ajunge să recupereze o parte din creanţă, dar se trezesc la final că da­toriile acumulate sunt în continuă creştere, şi şansele lor de a recupera ceva scad. Vom ilustra aceste lucruri cu câteva exemple în care insolvenţa nu-şi avea rostul, varianta lichidării  fiind evidentă, precum şi cu exemple în care lucrurile s-au prelungit până când din companiile re­s­pective nu mai e nimic de recuperat.
O altă problemă care apare în ca­zul insolvenţei este aceea a nemul­ţu­mirilor faţă de administratorul judiciar. „Acesta e mai degrabă amendat de judecătorul sindic decât schimbat pentru «motive temeinice». Or, aceste «motive temeinice» sunt la libera apre­ciere a judecătorului sindic, ne­fiind în mod expres prevăzute de le­ge”, declară Năstase. Piperea atra­ge atenţia că există cazuri în care băn­cile ajung să-şi piardă răbdarea cu unii administratori, ca urmare a gestionării inadecvate a afacerii în in­sol­venţă, varianta fiind schimbarea acestuia de către judecătorul sindic.

Ozer, război cu administratorul judiciar
Turcii de la Ozer Construction, cei care au făcut clădirea de birouri America House din Capitală şi a­n­sam­blul rezidenţial Bellview Sinaia, au mari probleme în cadrul procesului de insolvenţă în care se află de la finele anului trecut. Administra­to­rul judiciar susţine că aceştia, îm­preună cu administratorul special, nu au făcut mai nimic de când au intrat în insolvenţă, pentru a se pu­ne pe picioare, în ciuda prestigiului din trecut al companiei, dat de pro­iectele finalizate. De cealaltă parte, unii dintre creditorii firmei, dar şi compania au încercat de două ori, fără succes, schimbarea administratorului judiciar. Votul a fost aproape la limită, dar în favoarea creditorilor, care vor menţinerea administratorului actual. Votarea a avut loc chiar dacă Adunarea Creditorilor poate doar să desemneze administratorul ju­diciar sau lichidatorul, iar înlocui­rea celui desemnat poate fi făcută nu­mai de judecătorul sindic, pentru motive temeinice, aminteşte Global Insolvency, compania de adminis­tra­re. Această firmă de administrare pretinde că debitoarea, prin admi­nis­tratorul special, nu mai comunica cu administratorul judiciar şi în­cheia contracte şi făcea plăţi fără a informa administratorul judiciar cu privire la deciziile luate.
Cererea de deschidere a procedurii insolvenţei a fost făcută anul trecut de Ozer, cu declararea inten­ţiei de reorganizare, astfel încât tur­cii şi-au păstrat dreptul de administrare. Asta înseamnă că aceştia trebuiau să desfăşoare în această peri­oadă una dintre activităţile declarate în obiectul de activitate sau să pro­pună modificarea/completarea actului constitutiv şi să introducă alte obiecte de activitate care să permită desfăşurarea unei activităţi curente. Administratorul judiciar susţine însă că Ozer nu desfăşoară niciuna dintre activităţile declarate care ur­mau a fi desfăşurate şi că activitatea debitoarei din 2010 generează în con­tinuare pierderi.

Concesionarul terenului „Văcăreşti”, dator våndut
Firma Royal Romanian Corpo­ration, prin care australianul Tony Mikhael a concesionat pentru o lun­gă perioadă de timp, zona Văcăreşti, în 2003, pentru un proiect imobiliar, este în insolvenţă de ceva timp. A­ceas­tă firmă nu mai are bilanţuri de­puse la Registrul Comerţului în ul­timii ani, dar are datorii de apro­xi­mativ 140 de milioane de lei, în special către stat. Mai precis, actualizate, datoriile acestei firme în insolvenţă sunt de aproximativ 122 de milioane de lei către Ministerul Mediului şi Pă­durilor, 11 milioane de lei către Di­recţia Generală Impozite şi Taxe Lo­ca­le a sectorului 4, precum şi alte da­torii către Administraţia Finan­ţe­lor Publice a sectorului 4 şi către ITM.
În mod ciudat, compania pe care australianul a încercat în urmă cu ceva timp să o vândă cu tot cu concesiunea, declarată apoi ilegală de Curtea de Apel, are datorii de aproa­pe 6 milioane de lei şi către proprie­tar. Prin această concesiune, austra­lia­nul a pus mâna atunci pe aproape 200 de hectare. Până în urmă cu pu­ţin timp, guvernarea portocalie îşi propunea atât soluţionarea cererilor foştilor proprietari, cât şi realizarea şi exploatarea, pe acest teren, a unui complex cultural sportiv, obiectul contractului de concesiune. Adriean Videanu, când era primarul general al Capitalei, voia ca în acea zonă mlăş­tinoasă să se realizeze cel mai mare parc din Europa. De cealaltă parte, australianul vorbea de posibi­li­tatea intentării unui proces statului român pentru tergiversarea in­vestiţiei şi pentru pagube. Dacă toate aceste proiecte au căzut, iar foştii pro­prietari din zonă nu ştiu ce vor primi înapoi, singurele lucruri si­gu­re rămân datoriile firmei care... nu prea mai există.

Pipera Gardens, în dizolvare
În urma cererii de insolvenţă din partea Bancpost, Pipera Gardens a trecut de la insolvenţă la faliment, iar de curând s-a dispus dizolvarea societăţii. În acest caz, nu e clar de ce nu s-a cerut de la început lichidarea. Firma este deţinută de Shikun Daya­rim LTD, parte a grupului israelian Mizrachi. Acest grup anunţa în anii trecuţi construirea a peste 1.000 de locuinţe în România. El a fost somat în urmă cu peste un an de finan­ţa­tori să returneze credite aferente pro­puselor investiţii locale. Compa­nia ar fi urmat să construiască în Pipera 400 de unităţi locative.
În urmă cu o lună, administrato­rul judiciar a solicitat intrarea în fa­liment a Pipera Gardens. Pe lângă di­zolvare, tribunalul a ridicat dreptul de administrare al debitorului şi a dis­pus sigilarea bunurilor din ave­rea debitoarei. De asemenea, sarcina lichidatorului judiciar a fost să tri­mită notificări tribunalelor din alte judeţe în care debitoarea are bunuri în vederea sigilării.