Nu scumpirea ţigărilor a compromis obiectivul de inflaţie în 2009, ci reducerea bruscă şi semnificativă a rezervelor minime obligatorii (RMO), mişcare prin intermediul căreia Banca Naţională a finanţat indirect bugetul statului.
Consilierul guvernatorului BNR, Lucian Croitoru, sus­ţinea, în aprilie 2008, în ca­drul prezentării „Politica monetară: Artă şi reguli“, că s-a ajuns la un consens asupra mai multor principii de politică monetară, printre care şi acela că „inflaţia persistentă este întotdeauna un feno­men monetar“. Din păcate, guvernatorul Isărescu, la un seminar organizat săptămâna trecută la sediul BNR, n-a făcut vreo referire directă la excesul de monedă, ci a spus că scumpi­rea ţigărilor a spulberat ţinta de in­flaţie în 2009. Constantin Chirca, di­rectorul adjunct al Direcţiei Statis­ti­că a BNR, a venit să fundamenteze spusele şefului său, arătând că, fără influenţa preţurilor la ţigări, inflaţia s-ar fi plasat sub 3%, nu peste 4,5%. Iar un alt consilier al guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu, a sugerat că inflaţia e mai degrabă un fenomen medical decât unul monetar: „Când mă uit la datele legate de inflaţie, îmi dau seama că românul fumează mult, vorbeşte la telefon mult, are probleme cu canalizarea şi suferă de boli costisitoare“.
Şi totuşi dezbaterile tehnice seri­oase de la sediul BNR nu sunt în mă­sură să infirme teza promovată de Croitoru. Dacă ţigările s-au scum­pit şi sunt o marfă la care românii nu re­nunţă, atunci ar fi trebuit să se ief­ti­nească alte produse, dacă n-ar fi existat bani în exces pe piaţă. De asemenea, dacă dobânzile s-ar fi pla­sat la un nivel care ar fi stimulat oa­menii să economisească, surplu­sul de mo­nedă n-ar fi ajuns în consum.

Unde-i mixul?
Aici s-ar impune însă o precizare. Inflaţia este un fenomen monetar - o masă bănească în exces -, dar numai ca efect şi ca mod de calcul. Poate că românii ar trebui să muncească o jumătate de oră în plus sau să ia un salariu mai mic; ori utilajele să fie mai performante, conducătorii de com­panii să nu fie oameni de încre­dere ai politicienilor, ci manageri; numărul bugetarilor să nu crească dacă numărul de lucrători direct pro­ductivi scade. Cum însă deficitul de minute lucrate de salariaţi, cel de productivitate al maşinilor şi lipsa de capacitate managerială a antreprenorilor şi guvernanţilor nu pot fi aduse uşor la un numitor comun, se recurge la bani - instrumentul cu cel mai mare grad de standardizare. Şi acum, după această apreciere, e bine de văzut că în România se întâlnesc simultan una dintre cele mai mari inflaţii din UE cu una dintre cele mai abrupte scăderi ale PIB. Asta trădea­ză faptul că economia suferă de pro­bleme structurale şi management prost la nivel de guvern. În definitiv, problemele structurale sunt determinate tot de managementul slab al Executivului şi de lipsa expertizei în evaluarea riscului, pentru că în măsura în care statul deţine o pondere importantă în economie şi îşi sus­ţine cu bani deciziile eronate, me­diul privat nu are cum să se opu­nă. Acceptând ideea că managementul de top induce de fapt problemele structurale, România se dezvoltă mai mult la întâmplare, fără nicio stra­tegie. Or, e nevoie de un orizont de minimum cinci ani, ajustabil ca ţin­te, în baza căruia să se ia decizii de politici economice, fiscale şi mo­ne­­tare. Acesta ar fi mixul de politici.
Deşi guvernatorul BNR nu face referire niciun moment la inflaţie ca fiind un fenomen monetar, el ad-mite indirect problemele de ordin structural şi lipsa mixului. Isărescu consideră că, printr-o întărire a poli­ti­cii monetare, pentru a restrânge ce­rerea celorlalte produse în compensarea creşterii accizelor şi al pre­ţu­ri­lor combustibililor, s-ar fi mărit di­ferenţa negativă a PIB faţă de poten­ţial: „Este un mix pe care trebuie să-l urmăreşti“. Guvernatorul susţine că banca centrală ar fi avut mecanismele pentru a combate creşterea ne­aşteptat de mare a accizelor la tutun, dar trebuia să vadă şi ce alte deze­chi­libre s-ar fi putut crea.
„Aţi văzut cât de mare e PIB ne­gativ, deci inflaţia la noi ar trebui să meargă foarte jos. (...) E bine de când stabileşti ţinta să ai de partea ta şi Guvernul, şi politica fiscală“, a spus Isărescu.

Masa bănească devenită activă
Mai important este însă de stabi­lit exact de la ce s-a aprins inflaţia, dacă invocata scumpire a ţigărilor e doar o perdea de fum. De la redu­ce­rea rezervelor minime obligatorii (RMO). Vă amintiţi, anul trecut, RMO în valută au scăzut în trei rân­duri. Cu devizele returnate de BNR, băncile comerciale au creditat statul. Apoi, Ministerul Finanţelor Publice  a mers cu valuta împrumutată la BNR, care i-a dat în schimb lei de chel­tuială. Ban­ca centrală şi-a recu­pe­rat, practic, în­treaga cantitate de eu­ro pe care o dis­ponibilizase din re­zerva valutară, dar înainte de a de­ci­de micşorarea RMO, masa băneas­că aferentă rezervelor minime nu era ac­tivă. După ce a fost împrumutat bu­getul, a devenit. A­ceas­ta s-a dus în con­sum, generând in­flaţie, fiind­că dobânzile erau prea mici pentru a sti­mula economisirea. Punerea în cir­culaţie a unei mase monetare din afara ciclului economic necesita o primă de risc suplimenta­ră, dar s-a ignorat cu desăvârşire a­ceas­tă necesitate...

Balticii n-au politicĂ monetară
După ce a fost explicat mecanismul, teoria poate fi probată şi în context european. La sfârşitul anului 2008, România se plasa pe locul 5 în UE după rata inflaţiei, în urma Le­to­niei, Lituaniei, Estoniei şi Bulgariei. În decembrie 2009 însă urcaserăm pe locul 2, după Ungaria. Cele mai reduse creşteri anuale ale preţurilor de consum au fost înregistrate anul trecut în Irlanda, Estonia şi Letonia, după ce respectivele ţări baltice se afla­seră pe podiumul celor mai in­flaţioniste state cu un an înainte. 
Explicaţia este simplă: în statele baltice sau în Bulgaria, care nu pot apela la ajutorul politicii monetare, guvernanţii sunt constrânşi să re­strângă masiv cheltuielile publice pentru a păstra atractiv mediul economic. Dintr-o comprimare, în paralel, a consumului public şi a celui privat, se văd preţuri care-şi reduc ra­pid creşterea sau chiar deflaţie. La noi, clasa politică şi-a permis, pe sea­ma politicii monetare, să conserve veniturile din sectorul neproductiv - salariile bugetarilor şi pensiile - la nivelul nesustenabil din ultimul an de creştere economică. Dar, din ne­fe­ricire, pe seama inflaţiei cineva tot a plătit. Au fost sărăciţi preponderent angajaţii din sectorul privat, afectaţi deja de reducerea lefurilor şi de şo­maj. Dacă nu ştiaţi, inflaţia este tot un mod de a impozita, dar „care nu are nevoie de un set de legi“, după de­finiţia lui Milton Friedman. Iată un exemplu evident de selecţie ad­versă şi hazard moral.
Fireşte însă că oficialii băncii cen­trale nu vor recunoaşte nicio cli­pă că politica monetară a permis clasei politice să nu ajusteze suficient politicile publice pentru că a indus hazard moral în sectorul privat. Ofi­cialii BNR au respins constant ideea unei adoptări mai rapide a euro, motivând că mutarea pe partea de politică fiscală a unor ajustări care pot fi conţinute de politica monetară nu este o soluţie, corecţia deficitului ex­t­ern urmând să se reflecte în ni­ve­lul activităţii economice şi al ocupă­rii. Din câte s-a văzut, deficitul ex­tern a scăzut oricum, afectând cele do­uă elemente. E drept că şomajul s-a resimţit doar în mediul privat, dar asta tocmai pentru că politica monetară a ajutat-o pe cea fiscală, nu ca în cazul balticilor sau al bulgarilor...

Adoptarea euro se amånă
Şi, ca urmare a ajutorului dat Exe­cutivului, preşedintele Băsescu l-a răsplătit pe guvernatorul Mugur Isărescu cu „Steaua României“ în grad de Colan, deşi obiectivele băn­cii centrale au fost clar divergente anul trecut de cele ale Guvernului. Totuşi, problema cu decoraţia nu este a celui care n-o putea refuza, ci a celui care a oferit-o spunând că BNR a reuşit să compenseze multe mă­suri nesăbuite ale guvernelor Româ­niei. Declinând, practic, com­pe­tenţa cabinetului condus de Emil Boc, e greu de spus de ce pre­şe­dintele i-a dat acestuia încă un mandat de premier dacă oricum îi face treaba alt­ci­neva, care e şi decorat pentru asta?!
Mai important este însă că decorarea guvernatorului reprezintă do­vada că preşedintele Băsescu vrea ca lucrurile să funcţioneze la fel în continuare, fără a-şi pune problema că, în lipsa aportului Guvernului, BNR nu poate îndeplini criteriile de convergenţă la zona euro. Adică tocmai obiectivul strategic pe care şi l-a asu­mat Consiliul de Administraţie al BNR în faţa Parlamentului când a fost învestit, în toamna anului trecut. Deja Comisia Europeană permite României corecţia mai lentă a deficitului bugetar sub nivelul de 3% din PIB, respectiv în 2012 în loc de 2011, timp în care datoria publică creş­te vertiginos. Şansele ca Româ­nia să adopte euro în 2014-2015 sunt pur teoretice.

Imobilele - bunuri de consum sau de capital?
Napoleon Pop, membru CA al BNR, a declarat - reluând spusele preşedintelui INS, Vergil Voineagu - că indicele imobiliar va fi introdus în structura de calcul al inflaţiei. Din păcate, în anii precedenţi, atunci când oficialii erau întrebaţi de ce nu sunt incluse imobilele în coşul inflaţiei, aceştia precizau că-s bunuri de capital, nu de consum. Chiar preşedintele INS a declarat pentru SFin, în aprilie 2008, că „imobilele sunt considerate (...) formare brută de capital fix, şi nu bunuri de con­sum, şi de aceea nu au fost incluse până în prezent în calculul IPC“. Totuşi, deosebirea esenţială dintre anul în care imobilele erau considerate bunuri de capital şi momentul actual ar fi că preţul lor este în scădere, nu în creştere. Adică s-a observat la nivelul deflatorului că se ieftinesc bunurile de capital, dar se scumpesc bunurile de consum, şi atunci se încearcă trecerea unor bunuri dintr-o categorie în alta pentru ca fenomenul să poată acţiona în folosul BNR. Întrebarea este însă ce se va întâmpla când preţul imobilelor va reîncepe să crească. Vor redeveni acestea bunuri de capital?