Taxele şi impozitele plătite de populaţia productivă a României au ca destinaţie plata salariilor bugeta­rilor, a pensiilor şi protecţia socială a celor cu venituri reduse, dar şi a ma­rilor „campioni naţionali” la subvenţii. Pentru furnizarea aşa-numitelor bunuri publice (sănătate, educaţie etc.), ca şi pentru investiţii şi alte capitole bugetare, statul trebuie să se împrumute de pe piaţa internă, punând astfel o nouă presiune pe sectorul privat, prin majorarea dobânzilor ce limitează accesul antreprenorilor privaţi la resursele financiare.
Anul trecut, statul a colectat venituri din taxe şi impozite în valoare de 30,7% din PIB. Din acestea a achitat salarii, sporuri, bonusuri şi alte venituri asimilabile salariilor echivalente cu 9,2% din PIB. Cum acest procent pro­babil că nu a fost considerat suficient de birocraţi, Guvernul a mai contractat pentru aceştia bunuri şi servicii (ma­şini, combustibili, laptopuri, telefoane, abonamente, pixuri, hârtie etc.) de 5,7% din PIB. Pensionarii, fiind o categorie de votanţi extrem de fidelă, au primit 7,9% din PIB, iar protecţia socială a populaţiei a costat alte 4,8 procente din PIB. Cum protecţia socială nu trebuie să se adreseze nu­mai categoriilor defavorizate, ci şi celor favorizate, subvenţiile primite în principal de marile companii de stat au fost şi ele echivalente cu 1,4% din PIB. Cum nu doar Bucureştiul are birocraţii săi, ci şi Bruxelles-ul, 1,1% din PIB a luat calea UE, re­pr­e­zentând contribuţia României la bu­getul Uniunii. În total: 30,1% din PIB, adică aproximativ întreaga sumă strân­să din taxe şi impozite. Dacă adău­găm la acestea 1,3% dobânzi plă­tite pentru datoria publică contractată, rezultă că sumele colectate din ta­xe şi impozite nu acoperă nici mă­car cheltuielile curente ale bugetofa­gu­lui aparat de stat, ca să nu mai vorbim de investiţii menite a îmbunătăţi calitatea serviciilor publice, pentru care statul susţine că îşi taxează contribuabilii. De fapt, se poate spune că, neajungându-i banii colectaţi prin puzderia de taxe şi impozite, statul român trebuie să se împrumute pentru a-şi plăti datoriile. Aceasta este şi explicaţia deficitului bugetar de 7,3% din PIB, pe care Guvernul îl rapor­tează optimist: pentru a-şi plăti da­to­riile, pentru a-şi recompensa sponso­rii electorali şi a realiza şi un minim de investiţii publice (în valoare de 6,1% din PIB în 2009, susţine Execu­tivul), statul este obligat să ceară băn­cilor comerciale să nu mai împrumu­te economia reală, ci să-l alimenteze pe el cu resursele financiare prezente pe piaţa internă.

Statul, debitor de ultimă instanţă
Aşa se face că, în nici doi ani (2008-octombrie 2009), datoria directă a sta­tului român s-a dublat practic, de la 67 la 118 miliarde de lei. Şi mai îngri­jorător, mai ales pentru execuţia bugetară pe anul acesta, este că 40,7% din această sumă ajunge la scadenţă în 2010, numai 41,7% fiind pe termen lung, mai mare de 3 ani. Dar care este motivul pentru care s-a ajuns în această situaţie? În 2009, statul s-a împrumutat de pe piaţa internă, prin emisiunii de titluri de stat, nu mai puţin de 60 de miliarde de lei, dintre care 53 de miliarde (88,5%) au avut scadenţe mai reduse de un an. Şi asta în condiţiile în care s-a apelat şi la acordul cu FMI, CE şi BM. „Având în ve­dere acumularea unui risc de refinanţare crescut, prin emiterea unor volume foarte mari de titluri de stat pe termen scurt, şi ţinând cont de avantajul comparativ al costurilor (împrumuturile de la instituţiile financiare internaţionale pot fi contractate în termeni foarte avantajoşi pentru statul român comparativ cu costurile aso­ciate emisiunilor de titluri de stat), în luna martie 2009, pentru a preîntâm­pina deteriorarea situaţiei economice şi financiare, autorităţile române au solicitat şi negociat un pachet financiar pe doi ani cu FMI, Comisia Euro­peană şi alte instituţii financiare internaţionale (Banca Mondială, BEI, BERD) în valoare de 19,95 miliarde de euro. Astfel, în luna iulie s-a tras prima tranşă din împrumutul de la Comisia Europeană, în valoare de 1,5 miliarde de euro, destinată finanţării deficitului bugetar, iar ca urmare a misiunii de evaluare a FMI din perioada iulie-august 2009, jumătate din tranşa a doua din împrumutul FMI, în valoare de 1,7 miliarde DST, care a fost trasă în 23 septembrie 2009, va fi utilizată pentru finanţarea deficitului bugetar. De asemenea, pe 21 octombrie 2009 a fost tras primul împrumut pentru politici de dezvoltare de la Banca Mondială, în valoare de 300 de milioane de euro”, explică Guvernul demersul apelării la creditul extern în Raportul privind situaţia macroeconomică, document anexă la proiectul de buget pe 2010.

În 2010, Guvernul iese la shopping pe piaţa UE
Bugetul pe 2010, subiectul unor lup­te de gherilă în comisiile parla­men­tare, încearcă să reducă proble­mele structurale cu care se confruntă MFP în alocarea banilor. Astfel, cheltuielile cu salariile şi alte beneficii băneşti primite de bugetari au fost reduse de la 9,2 la 8,5% din PIB. Cu toate acestea, unele instituţii publice primesc bani în plus la acest capitol. „La anumite ministere şi instituţii publice apar într-adevăr creşteri ale cheltuielilor cu personalul, pentru că se aplică unele acte normative şi sen­tinţe judecătoreşti. De asemenea, une­le instituţii au cheltuieli suplimentare de personal, pentru că au preluat la finanţare agenţii, în urma aplicării Legii privind restructurarea acestora”, a declarat purtătorul de cuvânt al Gu­vernului, Ioana Muntean. Potrivit a­ces­teia, pe ansamblu, cheltuielile cu personalul sunt de 45,7 miliarde de lei, cu 1,4 miliarde de lei mai puţin de­cât cheltuielile din 2008, iar sporurile salariale însumate nu pot depăşi 30% din salariul de bază. De asemenea, nici în 2010 nu vor fi plătite ore suplimentare pentru personalul bugetar. În ceea ce priveşte prima de vacanţă, sumele cuprinse în bugetul pe anul 2010 includ şi fondurile necesare plăţii acestor drepturi pentru anul 2009, susţine Guvernul. Luând drept bune cele pre­zentate de Executiv, se pare că şi pen­sionarii vor trebui să se mul­ţu­mea­scă cu bani mai puţini, măcar ex­primaţi ca procent din PIB: 7,5% faţă de 7,9% în 2009. Protecţia socială va fi şi ea redusă cu 0,3%, la 4,5% din PIB. Chel­tuielile cu maşinile, combustibilii etc. ţin şi ele pasul cu reducerea cheltuielilor de personal, coborând la 5,2% de la 5,7%. Şi subvenţiile vor coborî la 1,2% din PIB. Plata dobânzilor, în schimb, va obliga statul să scoată din bu­zunar în plus 0,4% din PIB. Con­tri­buţia la UE va rămâne la acelaşi nivel de 1,1% din PIB. Rezultă un procent al cheltuie­lilor de funcţionare a statului de 29,7% din PIB, mai mic decât veniturile estimate, de 31,3%. Aşa se face că statul nu se va mai împrumuta pentru a-şi plăti datoriile, ci numai pentru a efectua investiţii în creştere de la 6,1% din PIB în 2009 la 6,5% din PIB în 2010. În plus, va fi redus şi deficitul bugetar de la
7,3 la 5,9% din PIB. Chiar şi în aceste condiţii, recunoaşte Guvernul, „fără reluarea creşterii economice în anul 2010 şi a unor măsuri pentru a creşte încrederea României pe pieţele private externe, şi în lipsa perseve­renţei în implementarea reformelor struc­turale, resursele bugetare nu pot acoperi nevoia de finanţare a deficitului bugetar. Ponderea creditului acordat sectorului privat în total credit s-a redus de la 92,0% în luna decembrie 2008 la 82,2% în luna septembrie 2009, în favoarea celei a creditului acordat sectorului bugetar. În măsura în care ar continua mai rapid decât restrân­gerea autonomă a cererii de credite a sectorului privat, această tendinţă ar reflecta fenomenul de evicţiune”. Acesta este de altfel şi motivul pentru care, promite Executivul, pentru fi­nanţarea deficitului bugetar de 31,9 miliarde de lei din 2010, va apela la pieţele externe pentru acoperirea a 54,5% din această sumă (17,4 miliarde de lei), urmând a se împrumuta pe piaţa internă numai 14,1 miliarde de lei. Ieşirea pe pieţele externe depinde însă de nivelul CDS-urilor (credit default swap), care, în condiţiile în care vor fi acceptate amendamentele adoptate în diferite comisii, în special cele referitoare la majorarea punctului de pensie şi la micşorarea cu 10 procente a CAS-urilor, vor exploda. Acesta este motivul pentru care ministrul fi­nanţelor, Sebastian Vlădescu, a ame­ninţat cu demisia. Întrebat cum va aborda cele 6.000 de amendamente de­puse de parlamentari, Vlădescu a sus­ţinut că niciun amendament care presupune cheltuieli suplimentare de la buget nu va trece, nici măcar cele 200 de amendamente depuse de PD-L. În opinia sa, „cea mai mare slăbiciune este faptul că nevoia de dezvoltare şi investiţie e foarte puţin acoperită. Această cifră este mai mică decât de­fi­citul bugetar. Ca să investim la nivelul la care fiecare minister şi-ar dori, deficitul bugetar ar zbura undeva către 10-12% din PIB, lucru care în acest moment e inacceptabil”.

Vlădescu a uitat de deficitele inflaţioniste
Interesantă este schimbarea de optică a ministrului finanţelor. În urmă cu numai câteva luni, acesta susţinea că inflaţia este singura soluţie a ieşirii din criză, pledând pentru un deficit oricât de ridicat. Într-o emisiune televizată, el afirma că 18% din PIB deficit nu este un deficit ridicat. O asemenea perspectivă ar fi dus la o rupere inevitabilă a acordului cu FMI însă. Ajuns ministru de finanţe, se pare că acesta a realizat că deficitul, nu cel de 18% la cât visa Vlădescu, ci cel de 5,9%, trebuie şi finanţat, nu numai enunţat, iar în absenţa unui acord cu FMI acest lucru devine dacă nu imposibil, cel puţin mult mai costisitor. Aşa se face că, mai nou, „nu renegociem acordul, încercăm eventual, în condiţiile în care putem, să punem în echilibru dorinţele noastre cu cele ale partenerilor noştri, să suplimentăm dezvoltarea. Dar nu să renegociem acordul. Există posibilitatea de a susţine dezvoltarea, şi nu neapărat printr-un deficit mai mare. E o discuţie care trebuie avută şi cu BNR, ţine de momentul trecerii la euro. Deci e o discuţie mai complicată. Deocamdată sun­­tem în cadrul acordului actual“, a declarat Vlădescu săptămâna trecută. Ministrul susţine că România va relua creşterea economi­că în acest an, însă efectele asupra standardului de viaţă se vor simţi „undeva către“ doi ani de zile.
Diagnosticul pus acum de Vlădescu este unul corect: „Din cauza unor acţiuni interne din anii anteriori, şi aici mă refer la legea pensiilor, la majorările salariale excesive, spaţiul bugetar pe care îl avem pentru dezvoltare este limitat, pentru că trebuie să alocăm aceşti bani pentru salarii, pensii, pentru nişte sisteme de asigurări sociale care au fost dimensionate dincolo de puterea reală a economiei româneşti“. România nu mai poate să „dea înapoi“ şi să ajusteze brusc salariile şi pensiile, crede fostul şi actualul ministru, dar este necesară găsirea de soluţii, astfel încât salariile şi pensiile să rămână la nivelul la care au ajuns, iar în acelaşi timp să fie asigurată funcţionalitatea întregului ansamblu bugetar şi să fie găsit şi un spaţiu pentru dezvoltare, pentru investiţii, pentru cofinanţarea fondurilor europene.
La capitolul soluţii stă din păcate Vlădescu mai prost, singurele programe pe care le ia în calcul fiind aceleaşi programe păcătoase ca­re nu vizează promovarea spiritului antreprenorial, ci numai devansarea cererii viitoare, precum programul „Prima Casă” sau programul „Rabla”. Acestea, chiar dacă ar avea succes pe termen scurt, pe termen lung se vor sfârşi prost, asta dacă nu cumva vor fi extinse până la nivelul la care statul va achita integral achiziţionarea de case şi maşini noi.



"Cetăţeanul nu e conştient. Şi nu poate fi întors din drum la un moment dat şi să i se spună: ai primit prea mult la un moment dat şi acum luăm înapoi. Facem un efort ca ceea ce s-a primit în avans să rămână acolo. Ceea ce înseamnă că cetăţeanul se bucură de un standard mai bun anticipat"
SEBASTIAN VLĂDESCU, ministrul finanţelor