Victimizarea este o strategie de manipulare psiho-emoțională subtilă. Deși este foarte evidentă din punctul de vedere al comportamentului, ea este subtilă prin faptul că are scopul de a produce în celălalt sentimente de compasiune și vinovăție, nereale și nenecesare de altfel.
Vorbim despre victimizare atunci când o persoană exagerează și dramatizează o situație banală și se pune într-o postură de victimă, indiferent dacă situația este de așa natură, sau nu.
Ceea ce este foarte important de știut este că persoanele care se victimizează nu cred că sunt responsabile sau vinovate pentru situațiile pe care le-au creeat, ci întotdeauna găsesc pretexte, justificări și cu siguranță orice altă persoană din jur ca fiind vinovată și responsabilă, în locul său.
Victimizarea le folosește pentru a fugi de răspunderea propriilor fapte. Comportamentul este dramatic: cu plânsete, sughițuri, leșinuri, oftaturi și o perspectivă negativă extrem de distorsionată atât a prezentului cât și a viitorului, cu multe acuze și învinovățiri ale celorlalți pentru că nu o înțeleg, nu o ajută, nu îi suportă toată “sensibilitatea” victimei. Scopul în sine este ca celălalt să preia vina, responsabilitatea, să repare și să plătească greșelile “victimei”, mereu și mereu, din ce în ce mai mult de fiecare dată. “Prețul” pe care “victima” consideră că este natural să îl plătească este “iubirea”. Am pus între ghilimele pentru că așa o numește. De fapt, este o obsesie toxică, o codependență sau chiar fuziune, numită ca fiind iubire.
Credința de bază a persoanei care se victimizează este că toată lumea vrea să îi facă rău, mai ales persoanele apropiate, care sunt “reci” și “profită” de ea, nu este capabilă de iubirea reală, sănătoasă, ci mai degrabă sufocă partenerul, stimulându-și în permanență ura și furia pe tot ce nu merge așa cum își dorește în fantezia sa imatură și pe toți cei care nu acceptă această manipulare. De multe ori comportamentul pe care îl afișează este inadecvat: pare un copil care nu a crescut, cere lămuriri la lucruri evidente, logice, interpretează situații simple dintr-o cu totul altă perspectivă decât realitatea, de cele mai multe ori, opusă.
Este o mare diferență între victima reală și persoana care se victimizează prin “sonorizare”. Adevărata victimă, cea care suferă este tăcută și inhibată, pe când persoana care se victimizează este gălăgioasă și se plânge tot timpul de ceea ce îi fac ceilalți.
Dacă acest comportament de victimizare este permanent, indiferent de context, este posibil ca baza reală să fie o tulburare psihică. Dacă prin nesusținerea comportamentului manipulativ persoana își schimbă atitudinea pe termen lung, atunci este doar un comportament învățat, care se poate corecta.
Victimă nu este cel care se crede victimă, pentru că, în realitate, adevărata victimă nici nu își dă seama ce i se întâmplă, ci doar suferă – real, profund, tăcut.
Psihoterapeut Elena Harbur
