Sistemele concurentiale produc rezultate mai bune decat cele comuniste/socialiste/asistentiale

Susţinătorii pieţei libere subliniază adesea beneficiile aduse de competiţie. Procesul concurenţial permite testarea continuă, experimentarea şi adaptarea ca răspuns la situaţii schimbătoare. Acest lucru menţine firmele mereu pregătite să satisfacă consumatorii. Atât din punct de vedere analitic, cât şi empiric, putem observa faptul că sistemele concurenţiale produc rezultate mai bune decât sistemele centralizate sau monopoliste.

De aceea în cărţi, articole din ziare şi apariţii la televizor, susţinătorii pieţei libere subliniază importanţa unei pieţe concurenţiale şi se opun restricţiilor asupra competiţiei. Însă prea mulţi oameni ascultă laudele aduse competiţiei şi aud cuvinte precum ostil, ucigător, sau care pe care. Se intreabă dacă oare cooperarea nu ar fi mai bună decât o asemenea postură antagonistă asupra lumii. Investitorul miliardar George Soros, de exemplu, a scris în Atlantic Monthly: „Prea multă competiţie şi prea puţină cooperare pot cauza nedreptăţi intolerabile şi instabilitate”. El continuă spunând că „ideea lui principală … este că această cooperare face parte din sistem în aceeaşi măsură ca şi competiţia şi că sloganul „supravieţuirea celui mai puternic” distorsionează acest aspect”.

Acum, ar trebui sesizat faptul că fraza „supravieţuirea celui mai puternic” este rar folosită de susţinătorii libertăţii şi ai pieţelor libere. Ea a fost introdusă pentru a descrie procesul evoluţiei biologice şi pentru a face referire la supravieţuirea trăsăturilor care se potriveau cel mai bine mediului; s-ar putea aplica şi competiţiei întreprinderilor prezente pe piaţă, dar cu siguranţă nu intenţionează să sugereze ideea că numai cei mai puternici indivizi supravieţuiesc într-un sistem capitalist. Nu prietenii procesului de piaţă, ci duşmanii săi sunt cei care folosesc expresia „supravieţuirea celui mai puternic” pentru a descrie concurenţa economică.

Ceea ce trebuie clarificat este faptul că cei care spun că fiinţele umane „sunt făcute pentru cooperare, nu pentru competiţie” refuză să recunoască faptul că piaţa înseamnă cooperare. Într-adevăr, aşa cum se va arăta în continuare, oamenii sunt în competiţie pentru cooperare.

Individualism şi comunitate

 În mod similar, oponenţii liberalismului clasic s-au grăbit să acuze liberalii de favorizarea individualismului „atomizat”, în care fiecare persoană este propria sa insulă, este acolo doar pentru profitul propriu fără să îl intereseze nevoile sau dorinţele altora. E.J. Dionne Jr. de la Washington Post a scris că libertarienii  moderni consideră că „indivizii vin pe lume ca adulţi  complet formaţi, care ar trebui să fie responsabili pentru acţiunile lor din momentul naşterii”. Cronicarul Charles Krauthammer a scris într-o recenzie a lucrării lui Charles Murray, Ce înseamnă să fii libertarían, că până la apariţia lui Murray viziunea libertariană însemna „o cursă între indivizi sălbatici, fiecare locuind într-o cabină în vârful muntelui, înconjurată de un gard electric şi cu un semn „pe aici nu se trece” în afara acestuia”. Nu pot să imi imaginez cum a uitat să menţioneze „fiecare înarmat până în dinţi”.

Desigur, nimeni nu crede de fapt într-un „individualism atomizat” pe care profesorilor şi experţilor le place să îl batjocorească. Trăim împreună şi lucrăm în grupuri. Cum ar putea cineva să fie un individ atomizat în societatea noastră modernă şi complexă nu este clar: oare ar însemna să mănânci doar ce cultivi tu, să te îmbraci în ce îţi creezi tu, să locuieşti într-o casă pe care ai construit-o tu însuţi, să te rezumi la folosirea medicamentelor naturale pe care le extragi din plante? Unii critici ai capitalismului sau susţinători ai ideii „înapoi la natură” – precum Unabomber sau Al Gore dacă într-adevăr sustine ce a scris în „Pământul în echilibru”-  ar putea fi de acord cu un asemenea plan. Dar puţini libertarieni ar dori să se mute pe o insulă pustie şi să renunţe la ceea ce Adam Smith numea ”Minunata societate”, societatea complexă şi productivă devenită posibilă prin interacţiunea socială. Unii ar putea crede, prin urmare, că jurnaliştii sensibili s-ar opri, s-ar uita la cuvintele pe care le-au scris şi s-ar gandi: „Cred că am interpretat greşit acest punct de vedere. Ar trebui să mă întorc şi să recitesc scriitorii libertarieni”.

Citeste si  Digitaliada adaptează resursele educaționale și în limba maghiară

În vremurile noastre, această iluzie – despre izolare şi atomicitate – a fost foarte dăunătoare susţinătorilor procesului pieţei. Trebuie să clarificăm faptul că suntem de acord cu afirmaţia lui George Soros conform căreia „cooperarea este parte a sistemului la fel cum este şi competiţia”. De fapt, considerăm cooperarea atât de esenţială prosperităţii umane încât nu vrem doar să vorbim despre ea; vrem să creăm instituţii sociale care să o facă posibilă. La asta se referă, de fapt, drepturile de proprietate, guvernul limitat şi statul de drept.

Într-o societate liberă, indivizii se bucură de drepturile naurale, imprescriptibile şi trebuie să trăiască conform obligaţiei lor generale de a respecta drepturile altor indivizi. Alte obligaţii ale noastre sunt cele pe care ni le asumăm prin contract. Nu este o simplă coincidenţă faptul că o societate bazată pe dreptul la viaţă, libertate şi proprietate produce, de asemenea, pace socială şi bunăstare materială. Aşa cum John Locke, David Hume şi alţi filozofi clasic-liberali demonstrează, avem nevoie de un sistem de drepturi care să producă cooperarea socială, fără de care oamenii pot reuşi foarte puţine. Hume a notat în Tratat asupra naturii umane că circumstanţele cu care se confruntă oamenii sunt: (1) interesul propriu, (2) generozitatea limitată faţă de alţii şi (3) raritatea resurselor disponibile pentru a ne satisface nevoile. Din cauza acestor circumstanţe, este necesar să cooperăm cu ceilalţi şi să avem reguli de drept – în special privind proprietatea şi schimbul – pentru a defini tocmai cum putem face asta. Aceste reguli stabilesc cine are dreptul să decidă cum trebuie folosită o anumită proprietate. În absenţa drepturilor de proprietate bine definite ne-am confrunta cu un conflict constant referitor la această problemă. Tocmai acceptarea comună a drepturilor de proprietate ne permite să ne asumăm sarcinile sociale complexe ale cooperării şi coordonării prin intermediul cărora ne atingem obiectivele.

Ar fi frumos dacă iubirea ar putea atinge acest obiectiv, fără să se pună accentul pe interesul propriu şi pe drepturile individuale, iar mulţi oponenţi ai liberalismului au oferit o viziune atractivă bazată pe bunăvoinţa universală. Dar, aşa cum a subliniat Adam Smith,”în societatea civilizată (omul) are în permanenţă nevoie de cooperare şi asistenţă din partea unui număr mare de persoane”, deşi în întreaga sa viaţă nu ar putea niciodată să ocrotească o parte mică din numărul de oameni de a căror colaborare are nevoie. Dacă am depinde în totalitate de bunăvoinţă pentru a produce cooperare,  pur şi simplu un am putea întreprinde sarcini complexe. Bazarea pe interesul propriu al altora într-un sistem al drepturilor de proprietate bine definite şi al liberului schimb este singura modalitate de a organiza o societate mai complicată decât un sat mic.

Societatea civilă

Vrem să ne asociem cu alţii pentru a obţine finaluri esenţiale – producerea unei cantităţi mai mari de hrană, schimbul de bunuri, dezvoltarea noilor tehnologii – dar, de asemenea, şi pentru că simţim o nevoie profund umană pentru contact, pentru dragoste, prietenie şi comunitate. Asocierile pe care le formăm cu alţii formează ceea ce numim societate civilă. Aceste asocieri pot îmbrăca o varietate impresionantă de forme – familii, biserici, şcoli, cluburi, frăţii, asociaţii locative, grupuri de vecini şi formele imense ale societăţii comerciale, cum ar fi parteneriatele, corporaţiile, sindicatele şi camerele de comerţ. Toate aceste ascocieri servesc nevoilor umane în diferite moduri. Societatea civilă ar putea să fie definită, în linii mari, ca reprezentând totalitatea asocierilor naturale şi volunare din societate.

Unii analişti fac distincţie între organizaţiile comerciale şi cele non-profit, argumentând că întreprinderile sunt parte a pieţei, nu a societăţii civile; dar eu urmez tradiţia conform careia distincţia reală este intre ascocierile care sunt coercitive – statul – şi acelea care sunt naturale sau voluntare – restul. Indiferent dacă o asociaţie particulară este înfiinţată pentru profit sau pentru a atinge alte scopuri, caracteristica esenţială este faptul că participarea noastră la ea este aleasă în mod voluntar.

Citeste si  Digitaliada adaptează resursele educaționale și în limba maghiară

Cu toata confuzia contemporană cu privire la societatea civilă şi „scopul naţional”, ar trebui să ne amintim argumentul lui F. A. Hayek potrivit căruia ascocierile dintr-o societate civilă sunt create pentru a atinge un obiectiv precis, dar societatea civilă ca întreg nu are niciun scop; ea este rezultatul involuntar, cumulat, obţinut în mod spontan, al acelor ascocieri create cu scop.

Piaţa ca şi cooperare

Piaţa este un element esenţial al societăţii civile. Ea rezultă din două aspecte: faptul că fiinţele umane pot obţine mai multe în cooperare cu alţii decât pe cont propriu şi faptul că putem recunoaşte acest lucru. Dacă am fi fost o specie pentru care cooperarea nu era mai productivă decât munca izolată, sau dacă nu am fi fost capabili să discernem beneficiile cooperării, atunci am fi rămas izolaţi şi atomizaţi. Mai mult decât atât, Ludwig von Mises a explicat: „Fiecare om ar fi fost forţat să îi privească pe ceilalţi oameni ca pe inamicii săi; dorinţa sa de satisfacere a propriilor pofte l-ar fi adus într-un conflict ireconciliabil cu toţi vecinii săi”. Fără posibilitatea beneficiului reciproc din cooperare şi fără diviziunea muncii, nici sentimentele de simpatie şi prietenie şi nici piaţa în sine nu ar fi fost posibile.

În întregul sistem al pieţei, indivizii şi firmele concurează pentru a coopera mai bine. General Motors şi Toyota concurează pentru a coopera cu mine în atingerea scopului meu de transport. AT&T şi MCI concurează pentru a coopera cu mine pentru atingerea scopului meu de a comunica cu alţii. Într-adevăr, concurează aşa de puternic pentru obiectivele mele, încât eu am cooperat cu încă o firmă de comunicaţii care imi aduce linişte sufletească cu ajutorul robotului telefonic.

Criticii pieţei se plâng deseori de capitalism deoarece acesta încurajează şi oferă recompense interesului propriu. De fapt, oamenii sunt interesaţi de sine in orice sistem politic. Pieţele canalizează interesele proprii în direcţii care sunt benefice din punct de vedere social. Într-o piaţă liberă oamenii îşi ating propriile lor scopuri aflând ce îşi doresc alţii şi încercând să le ofere acele lucruri. Asta ar putea însemna ca mai mulţi oameni să lucreze împreună pentru a construi o plasă de pescuit sau un drum. Într-o economie mai complexă, asta înseamnă căutarea profitului prin oferirea bunurilor sau serviciilor care satisfac nevoile altora. Muncitorii şi antreprenorii care satisfac cel mai bine acele nevoi vor fi recompensaţi; cei care nu o fac, vor afla în curând şi vor fi încurajaţi să-i copieze  pe competitorii lor mai de succes sau să încerce o nouă abordare.

Toate organizaţiile economice diferite pe care le vedem într-o piaţă sunt experimente pentru a găsi modalităţi mai bune de cooperare pentrru a atinge scopuri benefice comune. Un sistem al drepturilor de proprietate, statul de drept şi guvernul minim acordă libertate maximă oamenilor de a experimenta noi forme de cooperare. Dezvoltarea corporaţiior a permis ca sarcini economice mai mari să fie întreprinse în locul celor pe care indivizii sau parteneriatele le puteau realiza. Organizaţii precum asociaţiile locative, fondurile mutuale, companiile de asigurări, băncile, cooperativele deţinute de muncitori şi altele sunt încercări de a rezolva probleme economice specifice prin noi forme de ascociere. Unele dintre aceste forme s-au dovedit a fi ineficiente; multe dintre conglomeratele corporatiste din anii 60′, spre exemplu, s-au dovedit a fi imposibil de condus şi actionarii lor au pierdut bani. Feedback-ul rapid al procesului pieţei oferă stimulente pentru copierea formelor de organizare care au succes şi descurajarea celor care nu au succes.

Cooperarea face parte din capitalism în aceeaşi măsură ca şi competiţia. Ambele sunt elemente esenţiale al sistemului simplu al libertăţii naturale şi cei mai mulţi  dintre noi petrecem mult mai mult din timpul nostru cooperând cu parteneri, colegi, furniziori şi clienti decât petrecem concurând.

Viaţa ar fi într-adevăr urâtă, dură şi scurtă dacă am fi solitari. Din fericire pentru toţi, în societatea capitalistă, ea nu este.

Traducere realizata de Mihai Craiu

2 COMENTARII

  1. Este o problema cu narativa asta de mult timp.

    Doua economii in secolul 20 au crescut mai rapid decat orice alte economii in toata istoria omenirii. Economia URSS e pe locul 2, si economia Chinei e pe locul 1. Pentru tari nedezvoltate, ele sunt cele mai bune exemple de crestere economica.

    Chiar si daca luam tari capitaliste ca exemplu, Korea de Sud, Japonia, Singapore si Taiwan s-au dezvoltat infinit mai rapid decat tarile in care s-au impus conditii economice de liberalizare, ca in tarile africane sau latin americane unde FMI a avut controlul.

    Mergand mai departe, redefinirea cooperarii in termeni noi nu aduce nimic in discutie. Nu adreseaza consumerismul atomizant in nici un fel, nu adreseaza atitudinea „daca cooperez, o fac doar intr-atat incat pot sa scot bani din partenerul meu de cooperare”. Nu exista nici un alt motiv de cooperare decat maximizarea valorii financiare provenite din zisa cooperare. Daca in loc de cooperare, inselatoria aduce mai multi bani atunci o fac pe aia, daca pot sa fac bani din a investi bani in influentarea legislativului catre directia mea, atunci o fac pe aia.

    In plus, punerea accentului pe cooperarea dintre companii distrage de la faptul ca aceasta „cooperare” nu creaza solidaritate si nu aduce implinire „spirituala” (in sensul de fericire provenita din ajutarea altora). E un rebranding ieftin.

    Probabil nu o sa conving multa lume cu acest comentariu pe „saptamana financiara”, dar speranta moare ultima 🙂

  2. Literalmente toate tarile dezvoltate la inceputul dezvoltarii lor au avut interventii masive in economie si tarife pe importuri.

    De la America, Germania, Anglia, Franta, Japonia, acum China (nu mai vorbim de URSS), toata dezvoltarea cu adevarat grasa a venit din interventii economice ale guvernului.

    Din pacate vad ca articolul asta nu mentioneaza faptele care nu se potrivesc cu viziunea lor despre lume. As categorisi asta ca minciune prin omisiune.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here