Dacă aș scrie că revederea mamei după ani și ani de așteptare și incertitudine este doar emoționantă aș întina nu numai așteptarea însăși, dar și sufletul mamei.
Dacă aș scrie că revederea mamei la cei peste 90 de ani ai săi este dureros de tristă, ar fi un fals pentru că în mintea ei “a petrece” înseamnă lăutari, păhăruțul cu vin de două degete, copiii, nepoții și nurorile dansând roată-n juru-i, nicidecum groapa îngustă, groparii chercheliți și popii nemiloși.
În fine, dacă aș scrie că mama este ca mașinile diesel în ziua de astăzi, în putere încă, dar pe cale de dispariție, ar fi doar amuzant și ușor nepoliticos.
Dar dacă aș scrie că revederea mamei înseamnă un pic din toate cele de mai sus, probabil ca m-aș apropia de adevăr fără să-l pot atinge însă. Pentru că, inevitabil, revederea mamei înseamnă conectarea cu cine ești și cu locul căruia îi aparții. Cu laptele supt la sânul ei, cu limba în care trăiești și cultura în care te-ai dezvoltat.
Multiplele (re)vederi și (re)întâlniri, neprevăzute sau nu, cu mine însumi sau cu familia extinsă, cu morții, cu viii și cu încă nenăscuții, cu foștii colegi si prieteni sunt profunde și memorabile; sunt tot atâtea prilejuri de reflecție și de acumulări calitative. Descoperirile îmi aparțin mie, biet ignorant, care nu a știut la momentul potrivit, nici unde și, mai ales, ce anume să caute. Pentru alții, revelațiile mele sunt, probabil, deja locuri comune, dar mie mi-au produs însutite și înmiite gânduri și emoții. Si mi-au oferit și tot atâtea posibile soluții pentru o arhitectură de excepție a unei Romanii profund intelectuale, care să pună în valoare poate unica resursă inepuizabilă a acestei țări: inteligența.
În contextul României de astăzi, demersul meu poate părea ușor naiv, caraghios chiar, cel puțin așa mi-a spus un prieten căruia i-am povestit despre “descoperirile” mele recente. Dacă nu aș face-o, simt însă că aș proceda exact ca hoții de păcură din anii ’90, care dădeau cep la țevi ca să fure o sută de litri, atât cât puteau căra în butoaie, în timp ce pe câmp se iroseau tone de combustibil până când cineva sesiza spargerea. România este mult prea săracă pentru a-și permite risipa unei asemenea resurse; până la a economisi energie și a ne drămui viețile, ar fi mai înțelept să valorificăm eficient și onest, fără nationalisme ieftine și bateri sterile cu pumnul în piept, ceea ce am pierdut cu mult timp în urmă; o școală de prestigiu și mințile ei luminate.
Așa am aflat despre fostul meu coleg de redacție Mihnea Măruță și teza lui de doctorat “Fenomenul identității virtuale”, scrisă sub îndrumarea profesorului universitar doctor Aurel Codoban de la Școala doctorală de filozofie a Universității Babeș Bolyai. O incursiune culturală în fascinanta lume a rețelelor sociale care ar ajuta nu numai ziariștii din toate redacțiile, dar și orice utilizator cu discernământ. Mihnea încearcă să-și ajusteze dimensiunea intelectuală într-o Românie înecată în derizoriu. Dar asta nu i-a împiedicat cercetările. Iată un mic fragment din teza lui: “Premisa de la care am plecat este că, pentru prima dată în istoria lumii, orice om își poate propune să nu fie uitat. Rețelele de socializare întrețin această fascinație – că prin mijlocirea lor putem aspira, dacă nu la nemurire, măcar la transmiterea și supraviețuirea propriei imagini virtuale; că un grupaj de amintiri alese chiar de noi, de fiecare dintre noi, va fi conservat în memoria impersonală a unor computere uriașe și că, în acest fel, oamenii viitorului ar putea afla nu doar că am existat, ci și cum am existat”. Sper ca o versiune prescurtată și adaptată marelui public să fie disponibilă cât mai curând și astfel rezultatele cercetării lui Mihnea sa aibă rezonanța pe care o merită.
Am mai aflat, de asemenea, despre copiii geniali ai celuilalt coleg, care se pregătesc, cu ajutorul Space X, să lanseze un satelit destinat cercetărilor în agricultură. Foarte posibil ca acești adolescenți să ia calea străinătății. Ceea ce nu ar fi neapărat rău, dar ar fi catastrofal să nu revină la un moment dat și România să fie văduvită astfel de expertiza lor.
Însă pierderile uriașe de capital uman sunt nu numai la acest nivel! Doamna din fața mea vorbește cu aceeași ușurință despre cinema, literatură, psihologie, filozofie și grădinărit, despre eșecurile și regăsirile din propriu-i parcurs. Emană inteligență prin toți porii, a copt plăcinte și le-a vândut, a muncit într-o grădină de legume la margine de București, dar la fel de bine este unul dintre oamenii care te inspiră. Sătulă de redacții și de lumea lor pestriță și-a luat mintea-n cap și exportă acum decență și inteligență. Privind-o și ascultând-o, văd cum masa critică de oameni capabili crește și prinde contur.
V-ați aștepta ca după liceul de muzică și după IATC să urmeze faima și lipsa grijilor. Dar pentru el, parcursul a fost diferit. Busola morală l-a împiedicat sa revendice certificatul de revoluționar sau spațiile comerciale acordate pe baza acestui certificat. Când căra casete în timpul Revoluției, din redacție către Studioul 4, nu se gândea la recompense, ci cum să scape de gloanțe. De fapt, nu prea gândea, spaima era atât de mare încât rațiunea era suspendată. Eroii au fost alții, copiii tineri care putrezesc acum în uitare și aduceri aminte de sezon. Avantajele au fost mereu de partea altora. Nu și a lui, poate din ușoară inadecvare, poate din credința că alții merită mai mult. Mica hală de producție, de fapt, “hala de prototip”, așa cum spune cu auto ironie, din apropierea Bucureștilor, se încăpățânează să-i transforme visul în realitate și să-i consume resursele încet și sigur. Așteptările sunt mari, iar rechinii cu resurse nu au timp să construiască un produs. Îl vor acum și îl vor al lor, iar pe el out. Deocamdată, Franța pare o opțiune, cel puțin pentru copiii lui de vârstă școlară. Ar fi o reîntoarcere în țara care l-a premiat cu mulți ani în urmă pentru un documentar tv. Dar a ratat și atunci festivitatea de premiere; măcar acum se va putea duce pe banii lui și, foarte posibil, copiii vor putea să primească premiul neridicat de tată.
Dar (re)întâlnirea mea cu România s-a produs în aer, cu mult timp înainte de a ateriza. În zborul parcă fără de sfârșit de la Melbourne la Dubai al companiei Emirates, un domn cu burtă impunătoare și eșarfă orange se plimbă agale printre scaune. Se dezmorțește, dar eu cred că visează privind ledurile din plafon, cele care parcă imită cerul. Și caută în același timp un partener de vorbe și tăceri. Printre pasagerii adormiți, prezența lui este ca a bunicului venit să inspecteze dacă nepoții dorm înveliți. Conversația se leagă ușor, este australian, nepotul lui Jacob Levy Moreno (celebru psihiatru, creatorul psihodramei și al sociometriei, 1889- 1974). Cum, tu ești din Romania și nu știi cine a fost? Măcar am spălat rușinea propriei ignoranțe cu promisiunea ca voi afla detalii și că în următoarea călătorie le voi vorbi despre Moreno tuturor bezmeticilor care visează la “înălțime”. Jacob Levi Moreno s-a născut la București și acolo și-a petrecut și primii ani de instrucție, cu mama lui, Paulina Iancu, din Călărași. Rămasă orfană de ambii părinți, frații ei mai mari au dat-o spre creștere unor călugărițe catolice. Însă de teamă că atunci când va crește va părăsi credința strămoșilor și se va creștina, a fost măritată de foarte tânără, de frații ei, cu Moreno Levi, cu 18 ani mai in vârstă. Povestea este palpitantă, Paulina, ea însăși vorbitoare de ladino ( dialect italian, vorbit în nord), romană, germană și franceză, l-a format pe celebrul psihiatru, psiho sociolog, creatorul psihodramei, al sociometriei și fondatorul psihoterapiei de grup. Mi-am ținut promisiunea de a afla detalii despre marele savant și, undeva pe Calea Șerban Vodă am găsit urme ale existenței unui comerciant turc, Moreno Nisim Levi, tatăl lui Jacob Levi, care aproviziona cu lemn pe toți cei care confecționau sicrie. Despre întâlnirea cu Freud, părintele psihanalizei, Jacob Levi Moreno scria în “Autobiografia” lui: “Am participat la unele din conferințele lui Freud. Tocmai terminase analiza unui vis telepatic. Când studenții au ieșit, a aruncat privirea în sala către mine și m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am răspuns… Ei bine, dr Freud, eu încep acolo unde dumneata întrerupi. Dumneata întâlnești pacienții în settingul artificial al biroului dumitale. Eu îi întâlnesc pe strada și în casele lor, în mediul lor natural. Dumneata le analizezi visele, eu le dau curajul să viseze iarăși. Dumneata le faci analiza, și îi descompui în părțile componente. Eu îi pun să-și joace rolurile lor conflictuale, și îi ajut să-și reintegreze părțile”. Există o bibliografie consistentă despre opera acestui mare savant, inventator al psiho dramei, al folosirii teatrului în tratarea și vindecarea suferințelor mentale, inițiator al studiilor privind dinamica grupurilor mici. Deși nu poate fi asimilat școlii românești de psihologie și psihiatrie, opera lui poate fi recuperată de facultățile de specialitate și măcar poate fi menționat ca provenind din România. Cel puțin așa crede nepotul lui, australianul căruia i se pare firesc ca orice român cu școală să știe că întemeietorul psiho dramei și al sociometriei s-a născut la București, nu la Viena, așa cum i s-a spus lui.
Mințile luminate ale României au intrat deja în patrimoniul universal, iar aprecierile în lumea științei sunt copleșitoare. Statul român ar avea numai de câștigat dacă ar ști cum să valorifice aceasta bogăție cumva parcă nemeritată.
Fostul baschetbalist din Galați, pentru care sportul a fost educație continuă, Adrian Bejan, este astăzi profesor universitar la celebra universitate Duke din SUA și membru de onoare al Academiei Române, secția de Științe Tehnice. Contribuția lui în domeniul termodinamicii este apreciată în toată lumea academică, dar profesorul Bejan este cunoscut mai ales ca autor al teoriei constructale, al cărei enunț pare ridicol de simplu. Atât de simplu încât aproape te face să crezi că și tu l-ai rostit de câteva ori înainte, chiar fără să ai pregătire academică: “Pentru ca un sistem de dimensiuni finite să persiste în timp (să trăiască), el trebuie să evolueze astfel încât să ofere un acces mai ușor la curenții impuși care trec prin el”. Aici este magia legii savantului român, simplitatea ei derivă din profunzime, din mintea luxuriantă a unui cercetător pentru care evoluția sistemelor naturale și non naturale nu înseamnă eliminarea imperfecțiunilor acestor sisteme, ci distribuirea lor în timp tot mai judicioasă. Aplicabilitatea acestei legi este fabuloasă, de la fizică și biologie până la organizarea socială. Legea constructală este o lege a fizicii, bazată pe experimente și observații repetate, iar pentru enunțarea ei profesorul Bejan a inventat nu numai legea însăși, dar și un cuvânt nou: constructal, inspirandu-se din latinescul fractus-spart/fracturat și din geometria fractala. Într-un interviu de acum câțiva ani, profesorul Bejan spune: “Nouă, românilor, ne plac goangele, mai călcăm greșit pe lângă trotuar, vorbim împotriva dogmei, dar în schimb avem creativitate. Asta e sportul nostru numărul unu; inteligența! Mă bucur că în prezent România contează în lume și suntem recunoscuți ca o forță intelectuală. Uitați-vă la românii care sunt în America, în Germania, Anglia, Italia, Spania sau Franța, remarcându-se în domenii creative. Știința nu este despre naționalism. Dar numele și originea omului de știință sunt importante și reprezintă o recunoaștere a țării natale ca și contribuitor la bunul mondial. Asta înseamnă civilizație. Iar ce fac eu azi în știință stă pe picioare tari pentru că am în spate educația din sport! Un tipar pentru români, trebuie să-și asculte chemarea, indiferent de domeniu. Dacă ești bun în ceea ce faci, din convingere, ai o șansă să beneficiezi toată viața de o plăcere intelectuală.”
Dacă vă ganditi că numai elita academică recunoscută international este cea care contează, s-ar putea să vă înșelați. Întâlnirea cu avocatul sclipitor și cu arhitectul vizionar pe care am avut-o în oaza de urbanitate de lângă sediul Guvernului este de neuitat. Erudiția, decența, umorul și, mai ales, speranțele lor pentru o Românie modernă și europeană sunt reconfortante și molipsitoare. Sunt vorbitori de limbi străine, minți universale, s-au format și au fost educați în România, au urmat specializări în străinătate si au avut oportunități de a pleca, dar au ales sa rămână. Să aibă grija de părinții și de familiile lor numeroase și complicate. Și, poate, în mai multe feluri, să ofere României modele civilizatoare.
La Heidelberg, pe scena prestigioasei Universități, strălucește acum, cu ocazia Forumului Laureaților, Letiția Pârcălăbescu. Absolventă a facultății de fizică și astronomie a celebrei universități, Letiția este originară din Brașov, unde a terminat liceul “Johannes Honterus”, iar acum este una dintre tinerele cercetătoare din domeniul inteligenței artificiale. A urmat în paralel facultatea de matematica și calculatoare, iar apariția ei nu trece neobservată, indiferent dacă este în mediul academic sau nu. Dezinvoltura Letiției este firească, naturală, nu are nimic de-a face cu imaginea pe care o avem față de oamenii de știință. Probabil și din aceasta cauza, Letiția este prezentă pe Youtube, unde are propriul ei canal “AI Coffee Break with Letitia” – https://www.youtube.com/c/AICoffeeBreak?app=desktop
Speech-ul ei este simplu (“…I’m looking for spontaneous human interactions) dar are profunde semnificații. În lumea STEM (science/ technology/engineering/maths), dominată de bărbați care au încredere deplină în ei înșiși și în cercetările lor, succesul nu se măsoară neapărat prin performanță. Acceptarea este un proces complicat și de durată, iar Letitia a trebuit să dovedească de multe ori că performanța ei este validată științific și este scalabilă. Zecile de mii de urmăritori pasionați de știință de pe Youtube sunt tot atâtea mărturii. Institute for Computational Linguistics o prezintă publicului avizat pe tânăra cercetătoare ori de câte ori are ocazia. Dar în România, cu un efort strategic și vizionar, Letiția ar putea deveni referință pentru un număr și mai mare de adolescenți care încă își caută un drum, dar mai ales mentori.
Despre Miercurea Ciuc știți probabil că este una dintre cele mai friguroase zone din România, dar expoziția “Tipare ascunse”/Hidden patterns” a cercetătorului Albert-László Barabási vă introduce în fascinanta lume a rețelelor, indiferent că ele sunt din biologie, medicină, gastronomie sau fizică. Și asta pentru că savantul născut lângă Miercurea Ciuc s-a specializat în studiul științific al rețelelor, de la rețeaua succesului personal, rețeaua gusturilor și a aromelor proaspete, până la rețeaua mobilității oamenilor în timpul pandemiei. Iar ca studiile să prindă “viață”, ele au fost transpuse vizual, în imagini care descriu și cuprind toate punctele rețelei. Efectul este uluitor, asa cum este și întreaga activitate științifică a acestui cercetător, fost student al Institutului de Fizică de la Măgurele. Titlurile și onorurile academice sunt nenumărate, dar mult mai importante sunt cărțile scrise de acest titan despre care se spune că, prin descoperirile sale (“scale free network”) a schimbat cursul științei moderne. Chiar dacă locuiește la Boston, unde și predă, vizitează des Budapesta și Miercurea Ciuc, locurile de care se simte legat. Studiile lui au infinită aplicabilitate, dar cel mai important este că omul de știința te poate ajuta să înțelegi de ce ai prietenii pe care îi ai sau te poate ajuta să înțelegi care este diferența dintre propria-ți performanță și percepția celorlalți despre propriu-ți succes.
Scriu despre acești oameni cu marea bucurie a regăsirilor și a descoperirilor personale, dar și a faptului că au în comun România; ei fie s-au născut, fie au trăit și au fost educați în România. Am convingerea că nici unul nu ar refuza participarea la evenimente organizate de statul român; bine gândite, aceste evenimente ar fi la fel de importante ca festivalurile de muzica. Prin intermediul lor, ideile și cercetările acestor minți sclipitoare lor ar putea influența gândirea tinerelor generații. Și astfel România ar putea fi așezată pe harta ideilor mari, a inteligenței universale și a temelor lumii actuale. Îmi și imaginez cum mii de tineri curioși ar sorbi discursurile lui Mihnea, ale Letiției, ale profesorului Bejan sau ale profesorului Barabási. Sau ale celor câțiva extraordinari sportivi români care pot fi modele oriunde în lume. Marele pericol ar fi naționalismul grețos și confiscarea acestor evenimente de politicieni care, orice ar face, murdăresc tot ce ating. Dar soluția este masa critică de calitate despre care vorbeam la început, conturul calitativ pe care această masă începe sa-l prindă; personajele ea, el, celălalt prieten, avocatul, arhitectul sunt mai reale ca oricând și, în plus, au și mintea, și capacitatea de a organiza astfel de întâlniri.
Despre unul dintre ei, aș să vă vorbesc separat. Deși colegi, nu am fost niciodată prieteni. Am început să comunicăm, de multe ori contondent, de-abia după ce nu ne mai lega nimic. Sau poate doar interesul comun pentru România, pentru binele comunității. Dar l-am admirat mereu pentru talent, decență și onestitate. Fost jurnalist, a reușit să se reinventeze, dar și să construiască un produs nou. Fără proptele politice sau financiare, a conceput și organizat aproape zece ani la rând cel mai important festival de marketing și digital media din Europa de Est (iCEE/Interactive Central Eastern and Europe fest) . Pentru că a crescut, Festivalul a avut un nume nou, Upgrade 100 Festival, iar tematica a fost mult diversificată, de la servicii financiare până la medicina și transformare digitală. În textul de față, care nu spune altceva decât că mințile luminate românești trebuie să sclipească într-o formă sau alta și la Bucuresti, acest profesionist ar putea organiza astfel de întâlniri. Are și know how ul și dorința de a face bine româniei. Și el nu este singur, toți cei despre care am amintit fac parte dintr-un cerc al ideilor și își dau seama că România nu poate fi ținută la nesfârșit în izolare intelectuală de politicieni inculți, proști și hoți.
Dacă aș scrie că am spus tot ce am văzut în foarte scurta mea vizită în România aș minți; stelele și cerul, dar mai ales “ia și tămâia” mi-au fost călăuze! Panoplia de creaturi izvorâte din cel mai toxic amestec de naționalism și obscurantism mistic pare inepuizabilă. Am ajuns la sfârșitul de săptămână în care simbolistica iei românești era aruncată în derizoriu de goliciunea unui nesăbuit de soț care a ales să confunde taina căsătoriei cu peluza și ceremonia întemeierii tinerei familii cu întregul stadion. Am plecat două săptămâni mai târziu, exact atunci când la Pitești, în orașul în care au fost sfărâmate și îngropate creierele a mii de deținuți politici, în urma unui sinistru experiment, s-a tămâiat un monument în cinstea “eroilor” din securitatea statului. Care chipurile au căzut la datorie. Ticăloșia nu are limite, impostura e la ea acasă, iar falsificarea istoriei prinde la cei mai puțin pregătiți. De aceea, infuzia de inteligență este o prioritate, cu ajutorul ei “ia și tămâia” pot fi protejate de toți cei care le pângăresc folosindu-le necinstit.
Dacă aș scrie că nu am ales faptele, as minți, pentru că oricât de sordide ar fi personajele politice, îmi place să cred ca pulverizarea lor o va face o generație de tineri educați, capabili să vindece greșelile și lașitățile părinților.
În fine, dacă aș scrie că i-am răspuns mamei de ce am plecat, as minți iar. Nu pentru că nu m-ar fi întrebat, ci pentru că am evitat să-i răspund.
Dar dacă aș scrie că vreau să fiu lângă ea măcar acum, asta ar fi adevărat. Nu numai să o pot “petrece”, așa cum se cuvine. Dar și pentru a fi martorul strălucirii României prin inteligență, așa cum am visat-o în toți anii în care am părăsit-o.
