Sunt mulţi cei care văd propunerea cancelarului Merkel și a preşedintelui Macron ca fiind piatră de temelie pentru o nouă Europă. Popoarele, în schimb, se despart cu greu de vechile cutume.
Reacțiile la adresa cancelarului german și a președintelui francez, de a înființa un fond de reconstrucție finanțat din împrumuturi, au fost diferite, tipic european. Au variat de la laude pentru solidaritatea manifestată până la acuzarea încălcării tratatelor și principiilor Uniunii Europene.
Pentru cei mai aspri critici ai planului Merkel – Macron, propunerea acestora reprezintă o dovadă în plus a intenției de a transforma uniunea monetară, încă nepopulară, într-o uniune de transferuri ale datoriilor. Îngrijorarea este mai veche, dar dimensiunea actuală, nouă. Întrebarea care se pune este: „Ar putea ajuta subvențiile în valoare de 500 de miliarde de euro, propuse, pentru consolidarea structurilor statelor și creșterea competitivității acestora?” Datorită unei politici bugetare solide, Germania dispune de resurse substanțiale pentru atenuarea consecințelor economice ale crizei coronavirusului, dar nici tezaurul acesteia nu este inepuizabil. Datoriile care vor fi acumulate acum vor cântări greu pentru generațiile viitoare, prin urmare, mulţi se întreabă: „De ce să împărţim cu cei care au petrecut, în trecut, fără să aibe grijă de propriile bugete?”
Sprijinul care se acordă deja, ţărilor mai puțin înstărite din UE, sub diferite forme, nu este doar un semn de bunăvoinţă din partea țărilor donatoare. Economiile statelor membre ale UE sunt atât de strâns împletite încât nici cea mai puternică dintre acestea nu se poate descurca singură, dacă celelalte cad. Dacă Franța sau Italia ar fi în genunchi, economic vorbind, consecințele ar fi extrem de grave pentru zona euro şi pentru Uniunea Europeană, în întregul ei, prin urmare şi pentru Germania, cea mai puternică economie a acesteia.
Resuscitarea vechilor resentimente este cea mai la îndemână
Dacă Europa s-ar scufunda într-o recesiune economică și politică, cum ar fi destrămarea uniunii valutare, acuzațiile reciproce ar izbucni incontrolabil. Criza coronavirusului ne arată cât de repede pot fi reactivate vechile resentimente. Este dramatic şi nefericit să constaţi cât de uşor pot fi nesocotite înţelegerile la care generații de europeni stăruitori au lucrat, de-a lungul timpului. Toate aceste constatări ar trebui să fie un motiv suficient de puternic pentru a nu fi puse în pericol, din neglijența, realizările unificării europene, atât de greu obţinute.
Acest lucru este valabil pentru toţi membrii Uniunii, indiferent cum văd aceştia integrarea, progresivă sa imediată. Cei care spun că ar prefera că statele să fie golite de propriile organe de conducere, până la cele mai înalte instanțe, dăunează enorm ideii europene. Popoarelor le place să trăiască încă după propriile orânduiri şi să se afirme că națiune, dorind să abia propria democrație. Conducătorii locali încă au o influență mult mai mare și mai directă asupra luării deciziilor politice, decât are Bruxelles-ul. Sentimentul de apartenență la o naţiune, la un destin naţional, pentru care sunt gata să facă sacrificii, se exprimă puternic în statele Uniunii.
Cea mai mare deficiență a procesului de unificare
Sentiment de unire nu există, încă, la nivel european. Acesta este cel mai mare neajuns al procesului de unificare. De la reunificarea propriei ţări, germanii au plătit foarte mult pentru echilibrarea estului cu vestul. Un politician german care ar propune o contribuție de solidaritate similară, pentru Spania sau Italia, ar putea să declanşeze furtuna perfectă, deși mulţii germani își doresc, mai degrabă o viață în Toscana decât în Saxonia, spre exemplu.
Cu toate acestea, identitatea europeană nu poate concura cu sentimentul apartenenţei la o comunitate aşa cum există în toate statele Uniunii. Acesta nu a apărut doar în epoca naționalismului, ci în toate momentele care au impus o delimitare accentuată, între popoare, aşa cum s-a observat şi în timpul crizei coronavirusului. Din acest motiv, fiecare ajutor financiar care implică renunțarea la o parte din propriile resurse, din partea celui mai puternic, care donează, va trebui să fie justificat mult mai bine decât a fost justificată egalizarea financiară între țările germane.
Chiar și într-o situaţie favorabilă aşa cum a fost unificarea Germaniei, starea de spirit se poate schimba rapid dacă cetățenii nu vor avea sentimentul că lucrurile se îndreaptă în direcţia bună. Ar fi nechibzuit să presupunem că germanii nu ar putut să facă altceva decât să se declare „solidari” cu preţul a miliarde de euro, ca să nu piardă avantajele economice și politice pe care le oferă unificarea europeană. Nimic mai eronat! Dacă valoarea păcii şi a prosperităţii într-o Europă unită ar putea fi, eventual, evaluată în cifre, solidaritatea nu reprezintă rezultatul rece al unui cont de profit și pierderi, ci o chestiune de atitudine şi de simțire. Sentimentele nu ar trebui să fie lăsate deoparte, astăzi, când se va discuta planul de reconstrucţie europeană după criza coronavirusului care va fi prezentat de preşedintele Comisiei Europene, doamna Ursula von der Leyen.
