Certificatele de emisii de gaze cu efect de seră – soluție de garantare a participanților la piața energiei electrice

0
388

În contextul crizei energetice actuale, participanții la piața energiei electrice și de gaze naturale, atât distribuitorii cât și marii consumatori, sunt supuși unor presiuni uriașe generate de prețul în creștere puternică al energiei. Nevoiți deseori să lucreze în sistem credit furnizor și să își asume expuneri semnificative în raporturile cu clienții lor, furnizorii caută soluții de garantare alternative celor tradiționale.

Activele marilor consumatori se dovedesc câteodată insuficiente în condițiile actuale pentru a acoperi întreaga valoare a cantităților de energie contractată. Pe de altă parte, furnizorii sunt tot mai preocupați de alternative de garantare care să le ofere protecție reală și lichiditate în caz de default al clientului.

În acest context, s-au căutat soluții de garantare în baza certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (denumite generic certificate de carbon sau certificate de CO2). Ca documente tranzacționabile într-un cadru centralizat, certificatele CO2 beneficiază de un cadru legal specific, care însă nu tratează o chestiune esențială atunci când se pune în discuție o formă sau alta de garantare cu aceste certificate – natura juridică a certificatelor, element esențial în determinarea formelor de garanție care pot fi constituite asupra lor. Subiectul a fost larg dezbătut si la nivelul Comisiei Europene, miza fiind tocmai recunoașterea posibilității ca acestea să facă obiectul unor garanții.

În general, certificatele CO2 sunt văzute ca drepturi administrative transferabile, care cuprind numai o autorizație de a emite o cantitate de CO2 într-o anumită perioadă în cursul derulării activității. Anumite acte UE le definesc ca instrumente fungibile, dematerializate și tranzacționabile.

În cele din urmă, chiar dacă s-a lăsat la latitudinea statelor membre UE să le confere o calificare expresă, sunt puține state care au clarificat natura lor. Nici în România, până la acest moment, nu există o normă care să le califice expres ca bunuri/elemente ce incorporează un drept de proprietate. În linie cu direcțiile de la nivelul UE, legea româna definește certificatul CO2 drept „certificat de emisii de gaze cu efect de seră = titlul care conferă dreptul de a emite o tonă de dioxid de carbon echivalent într-o perioadă definită, valabil numai pentru îndeplinirea scopului prezentei hotărâri și care este transferabil în condițiile prevăzute de prezenta hotărâre.” (HG nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră).

Cu toate că nu există niciun impediment de ordin legislativ în constituirea unei ipoteci mobiliare asupra acestor certificate, lipsa de previzibilitate generată de cadrul legislativ deficitar a condus la reticența participanților la piața energiei electrice în a recurge la vreo formă de garantare cu certificatele CO2.

Confruntați cu atare situații generate în activitatea clienților noștri, am explorat diversele mijloace de garantare pornind de la esența acestor certificate – în realitate, deși în aparență legea le consideră autorizații administrative de a emite CO2, ele au o natura sui generis, incorporează o valoare și sunt tranzacționabile, transferabile cu titlu oneros între participanții la piața energiei electrice.

Cum spuneam, nu există însă o practică consolidată în a garanta diversele obligații cu aceste certificate. Mai mult, observăm că Registrul Unic, baza de date electronică în care se înregistrează și se ține evidența operațiunilor cu aceste certificate, nu permite înscrierea vreunei forme de garantare asupra lor, vreo limită sau drept în favoarea unei terțe entități. Nu credem însă că acest fapt poate conduce la concluzia că certificatele nu pot face obiectul unor garanții, ci pur și simplu asemenea soluții nu au fost explorate în contextul legislativ actual.

Nici în Registrul National de Publicitate Mobiliară nu există până la acest moment înscrisă vreo garanție asupra unor certificate CO2. Există însă păreri potrivit cărora este admisibilă înscrierea a orice poate fi cuantificat în bani și identificat ori identificabil. În aceeași ordine de idei, cu toate că nu au fost întâlnite până la acest moment executări silite asupra certificatelor CO2, există executori judecătorești care admit că este posibilă executarea lor atât timp cât sunt îndeplinite cerințele legale, în mod particular să fie bunuri/drepturi cărora să le poată fi stabilită valoarea și vandabile.

În contextul în care există încă o reticență față de formele clasice de garantare, apreciem că atenția trebuie îndreptată spre formele specifice reglementate prin care se tinde la securizarea drepturilor asupra certificatelor CO2, cum ar fi desemnarea de către creditor a unui reprezentant autorizat pe contul în care sunt înregistrate certificatele CO2 în numele debitorului – titular de cont, ori transferul cu titlu de garanție al certificatelor din contul debitorului în contul creditorului.

În ambele situații, există o serie de particularități și limite comparativ cu situația garanțiilor clasice. Unul dintre neajunsuri ține de lipsa unei forme de publicitate efective a existenței garanției (i.e. odată înregistrate într-un cont, teoretic titularul contului poate dispune liber de certificate). Apoi, puterile care pot fi exercitate de către un reprezentant autorizat pe cont, respectiv în ce măsură titularul contului poate acorda și retrage dreptul sau de a iniția/aproba tranzacții cu certificatele înregistrate în cont ori poate limita accesul ori, la discreția sa, poate să acorde un simplu drept de a supraveghea operațiunile care se derulează în cont.

În ceea ce privește transferul certificatelor dintr-un cont în altul, una dintre întrebările esențiale la care trebuie răspuns ține de momentul la care are loc transferul proprietății asupra certificatelor și de stabilirea unui preț; sunt părțile libere să determine un preț de comun acord ori sunt constrânse să transfere la prețul pieței? Dacă transferul s-ar face la prețul pieței, nu am fi practic în prezenta unei plăți prin intermediul certificatelor? Ar trebui limitată în timp garanția, față de obligația titularului de a restitui anual certificate în funcție de cantitatea de CO2 emisă efectiv în anul precedent? Poate fi constrâns titularul să mențină garanția asupra certificatelor pe care le deține și să cumpere noi certificate de pe piață pentru a fi în măsură să își îndeplinească obligația anuală de restituire? Este suficient transferul certificatelor dintr-un cont în altul, ca operațiune singulară, fără a fi dublată de o garanție precum o ipotecă mobiliară, pentru a-și îndeplini funcția de garanție? Care ar fi temeiul pentru o eventuală executare silită, în lipsa unui contract de garanție clasic? Evident, în alegerea unei forme de garantare, si aspectele fiscale constituie un element esențial care necesită o analiză particularizată de la caz la caz.

Dincolo de toate particularitatile de mai sus, apreciem totuși că operațiunile de garantare cu certificatele CO2 sunt posibile, chiar dacă nu într-o formă tradițională, și reprezintă o modalitate care poate da confort rezonabil ambelor părți implicate oferind o modalitate la indemana pentru multi participanti la piata energiei de a rezolva problemele generate de contextul general actual energetic.

Bogdan C. Stoica, Claudia Salomia – Popovici Niţu Stoica & Asociaţii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here