Aflu că Editura Academiei Române îl publică pe Dan Voiculescu, turnătorul cu ifose de intelectual ale cărui fapte de corupție (pentru care a fost condamnat penal) și poluări din spațiul mediatic, prin mercenarii angajați la trustul său, sunt îndeajuns de cunoscute oricărui om onest, cu mintea clară, pentru a nu putea fi nici minimizate, nici trecute cu vederea.
Cum a ajuns un asemenea personaj să pună numele Academiei pe copertă? Prin ce complicități, legături subterane, transfer de fonduri (căci, în mod probabil, au fost cumpărate niște „indulgențe“ acolo)?
Nu sunt adeptul generalizărilor isterice, al vinovăției colective, al anatemei aruncate la întâmplare, peste o întreagă instituție. Uscături există pretutindeni și nu razi de pe fața pământului o pădure pentru câteva crengi care zac pe jos, putrede.
1. Academia Română și Editura Academiei Române sunt două entități distincte, cu aparat administrativ distinct. Chiar dacă prima o include pe cea de-a doua din punct de vedere formal, ambele primind finanțare de la stat, ele funcționează cu directori, președinți, secretari etc., deci personal decizional și executiv diferit, având, de altfel, personalitate juridică diferită.
2. „Stânga să nu știe ce face dreapta“: vorba aceasta biblică îndemnând la smerenie a fost adesea deturnată, iar Academia pare să fie un exemplu de manual: separarea administrativă și juridică a Academiei Române de celelalte organisme din subordinea ei ar trebui să fie și una morală: ̦ principii ale integrității, ale onestității intelectuale și, da, ale științificității guvernează, teoretic, nu doar forul academic, ci și stâlpul lui intelectual care este editura. Nu poți publica orice, în orice formă, și nici pe oricine la editura care poartă numele Academiei, oricâtă autonomie ar avea această editură față de instanța tutelară. Este simplu și curent în orice țară care își respectă cărturarii și pune preț pe mințile lor. Publicarea lui Dan Voiculescu la Editura Academiei reprezintă o insultă nu doar pentru abstracția numită „instituție“, cu siglă și ISBN, ci tocmai pentru oamenii care gândesc ai României, fie că sunt academicieni sau nu.
3. Prima măsură pe care aș lua-o dacă mi-ar sta în putere ar fi să destitui persoana care se află în spatele acestei abominații: cine și-a dat acordul pentru publicare? Cine a semnat bunul de tipar? Din ce fonduri s-a făcut imprimarea? Există responsabilități (chiar și într-o instituție publică!), iar ele nu sunt vorbe, formule lipsite de acoperire sau de sens.
4. Pentru că trăim într-o democrație, Dan Voiculescu este liber, firește, să-și publice scrierile, însă Editura Academiei nu are libertatea de a-și macula numele și portofoliul cu un asemenea „autor“.
