Interviu cu av Cristina Sandu – Catania, Italia
„Majoritatea italienilor m-au acceptat şi privesc mult mai departe decât naţionalitatea pe care o am. Important este omul, nu de unde provine, acesta.”
„Iau în calcul să mă întorc acasă, pentru că România mi-a rămas în inimă.”
Războiul care se desfăşoară în aceste zile în apropierea graniţelor noastre ne dă şi o altă lecţie grea, dincolo de tragediile şi ororile care se întâmplă. Ne arată că valorile, aşa cum sunt ele, aşa cum cu greu am reuşit să le avem, trebuie apărate, aici, în interiorul graniţelor noastre. Unitatea de care dă dovadă poporul ucrainean ne arată că, al rândul nostru şi noi românii trebuie să fim uniţi pentru a ne apăra societatea, valorile, oamenii şi ţara. Faptul că facem parte din Uniunea Europeană şi din blocul NATO ne dă liniştea necesară ca să construim în continuare, dar asta nu trebuie să ne determine să fim mai puţin vigilenţi. “Somnul raţiunii naşte monştri”, spunea Francisco Goya, celebrul pictor şi grafician spaniol… Vedem în aceste zile cât de adevărate sunt aceste cuvinte, pentru că Vladimir Putin este un monstru care a crescut pe fondul “somnului” întregii societăţi europene. El a crescut lângă noi şi a ajuns la ceea ce face în aceste zile, sub ochii noştri, ai tuturor şi mai ales ai politicienilor mult prea clemenţi şi dispuşi la a face compromisuri în ceea ce îl priveşte, urmărindu-şi propriile interese.
Mă uit la masa uriaşă de refugiaţi din Ucraina care se revărsă în interiorul Uniunii Europene şi nu pot să nu mă gândesc la românii noştri din diasporă. Pentru aceştia, refugiaţii ucraineni vor reprezenta, în scurt timp, o concurenţă puternică în privinţa ocupării locurilor de muncă, acolo, în Vest. În plus, refugiaţi de război, fiind, aceştia vor avea un cu totul alt stătut şi probabil prioritate. Disperarea pricinuită de pierderea a tot ce aveau şi dorinţa de a începe o viaţă nouă, îi va determina pe aceştia să accepte salarii mult mai mici, beneficiind şi de asistenţă socială pe care o vor primi din partea statelor unde se vor stabili. Ai noştri au stătut de refugiaţi economici, ucrainenii vor fi refugiaţi de război şi sunt convins că, din acest motiv, vor avea parte de atenţie suplimentară.
Cred că este un moment extrem de important şi din acest punct de vedere, la care responsabilii guvernamentali ar trebui să se gândească cu foarte multă responsabilitate. Ţara se mişcă, ţară are nevoie de oameni, de mână de lucru specializată care a plecat peste hotare. Din lipsa acesteia, companiile româneşti au solicitat an de an creşterea contingentului de muncitori străini, care a ajuns la 100.000. Este momentul în care am putea să facem ceva ca să ne aducem românii acasă.
Nicăieri, în Europa, lucrurile nu sunt clare şi liniştitoare, în acest moment, după pandemie şi în plină epocă a crizelor. Exodul ucrainean va amplifica şi mai mult aceste crize şi cu siguranţă va produce frământări sociale, suplimentare.
Până la urmă, nicăieri nu este mai bine ca acasă, dacă simţi ca acolo, ai tăi, au grijă ca să-ţi fie bine. Sunt convins că sunt mulţi români muncitori, care dacă ar primi un semnal favorabil din partea statului, s-ar întoarce alături de ai lor.
Dezbatem toate aceste lucruri cu doamna Cristina Sandu, avocat, membru al baroului din Catania – Italia, care a avut amabilitatea să accepte invitaţia noastră, a mea şi a realizatoarei rubricii “Cronica Auditoarei”.
Ca să înţelegeţi mai bine autoritatea invitatei noastre, am să vă spun că doamna avocat Cristina Sandu, este româncă, născută în Galaţi şi absolventă a cursurilor Facultăţii de drept din cadrul Universităţii Titu Maiorescu din Bucureşti, în anul 2004.
După absolvire, lucrează timp de doi ani într-un birou internaţional de avocatură, în Bucureşti pentru ca în anul 2006, să se stabilească prin căsătorie în Catania, Italia.
A urmat, pentru domnia sa, o perioadă extrem de provocatoare pentru că a trebuit să îşi echivaleze studiile absolvite în ţară şi să susţină examenul de admitere în Baroul Italian, evident în limba italiană. Ca să vă daţi seama de anvergura acestei performanţe, am să vă reamintesc că, în anul 2006, România nu era membră a Uniunii Europene, ceea ce a făcut ca toate aceste formalităţi şi examene să fie extrem de greoaie şi solicitante. În aceste condiţii doamna Cristina Sandu a luat examenul de intrare în Baroul Italian, în limba italiană, din prima încercare.
De atunci, doamna Cristina Sandu a lucrat ca partener senior în case de avocatură din Catania, pentru ca, din luna septembrie a anului 2018, să îşi deschidă propriul birou. După o experienţă de 18 ani, dintre care, 16 în Italia, doamna avocat Cristina Sandu este specializată în Dreptul Familiei, Drept Civil, Drept Penal, Drept Contravenţional, Drept Execuţional şi Dreptul muncii. Pentru cei din ţara sau din Italia, care doresc să o contacteze, găsesc toate detaliile necesare pe site-ul domniei sale, https://studio-legale-avvocato-cristina-sandu.business.site/
F.S.Bună dimineaţa doamna avocat Cristina Sandu, acolo în Catania!
C.S.Bună dimineaţa!
F.S.Vă mulţumesc pentru că aţi acceptat invitaţia noastră şi ca să fixăm cadrul discuţiei, aş dori să vă întreb care sunt diferenţele, dintre sistemul juridic din România şi cel din Italia?
C.S.Mulţumesc, pentru invitaţie! Diferenţele dintre cele două sisteme juridice nu sunt foarte mari… Termenele şi procedurile sunt cam aceleaşi. Pot să difere puţin termenele de prescripţie, iar, în materie de drept penal, cuantumul sancţiunilor, al pedepselor, dar, în principiu, ambele sisteme au la baza Dreptul Roman.
F.S.Mai mult decât atât, ambele ţări se află sub incidenţa Directivelor Europene în materie de Drept… Se aplică în Italia aceste Directive Europene? Pun această întrebare pentru că ştim cu toţii că România a fost de multe ori “pusă la colţ” pentru nerespectarea acestora…
C.S.În Italia, da, se aplică, mai ales cele care privesc dreptul familiei, al protecţiei minorilor şi al protecţia victimelor violenţei domestice. De curând au început să se aplice Directivele Europene şi în privinţa drepturilor persoanelor LGBTQ, de a-şi întemeia o familie sau de a adopta copii. S-au dus lupte îndelungi, pentru că nu a fost uşor dar, treptat drepturile comunităţii LGBTQ au început să fie acceptate, atât din punct de vedere juridic, cât şi social. Directivele Europene, în acest moment, se aplică mai puţin în privinţa cuantumului pedepselor şi în ceea ce priveşte durata proceselor, dar se lucrează intens pentru armonizare.
K.B. Eu aş dori, dacă putem, să facem un exerciţiu pe zona de drept comercial, pentru că eu, fiind auditor financiar, trag mai mult către acest domeniu de interes… Spre exemplu, dacă un cetăţean român merge în Italia şi doreşte să deschidă o afacere, care ar fi diferenţele dintre cele două proceduri, cea românească şi cea italiană?
C.S.Eu pot să vă spun despre o experienţă pe care am avut-o acum câţiva ani cu un domn care a dorit să îşi deschidă o activitate aici, în Italia… Nu este sectorul meu de expertiză şi nu cunosc foarte multe lucruri în detaliu, însă pot să vă spun că nu sunt cerinţe exagerate, iar capitalul social pentru deschiderea unei afaceri este destul de mic. Mai importantă este activitatea care urmează a fi desfăşurată pe teritoriul italian. Câteodată apar probleme, pentru că se întâmplă ca o afacere deschisă cu sediul în România să îşi desfăşoare activitatea aici, motiv pentru care pot apărea neînţelegeri legate de drepturi şi de recunoaştere oficială, pornind de la locul unde se plătesc taxele şi impozitele. Altfel este simplu să deschizi o afacere. Italia pune mare accent pe plată contribuţiilor pentru angajaţi lucru care câteodată lipseşte din mentalitatea celor care deschid activităţi economice.
K.B. Eu mă refeream strict la diferenţă de capital social, necesar pentru a deschide o Societate cu Răspundere Limitată, care în Italia este de 10.000 euro iar în România de doar 200 lei, iar pentru o Societate pe Acţiuni, de 50.000 Euro în Italia versus 90.000 lei, în România.
C.S.Aşa este dar dacă eu vreau să desfăşor o activitate de consultanţă, spre exemplu, nici nu este nevoie să îmi deschid o firmă. Este suficientă înscrierea la Camera de Comerţ ca activitate individuală. În schimb, dacă activitatea mea este în domeniul construcţiilor, evident că aportul la capitalul social va fi mai mare. Aici majoritatea se înscriu cu activităţi individuale, SRL-urile fiind societăţi mai mari, cu mai mult de 10 angajaţi, care se deschid pentru că oferă şi alte oportunităţi, cum ar fi recuperarea Taxei pe Valoarea Adăugată.
K.B. Prin urmare, este important ca să ştim cu adevărat ceea ce dorim să deschidem, ca afacere şi să fim conştienţi că aceasta implică sume mult mai mari decât în România.
C.S.Exact, aşa este…
F.S.Îmi spuneaţi că acolo, Statul Italian pune un accent deosebit pe plată contribuţiilor pentru angajaţi… Cum se exercită acest accent?
C.S.Da, se are în vedere, cu precădere, plata salariilor şi a taxelor la Casele de Asigurări Sociale. Controlul se exercită mai ales în urma sesizărilor primite de la angajaţi sau din iniţiativă directă a Inspectoratelor de Muncă, în urma unor discrepanţe de sume, identificate în declaraţiile depuse. Totul se face pentru a limita cât mai mult munca la negru.
F.S.Se lucrează mult, la negru, în Italia?
C.S.Se lucrează foarte mult, la negru, din păcate… Mai ales în anumite sectoare de activitate cum ar fi agricultura sau construcţiile. De asemenea, lucrează la negru majoritatea îngrijitoarelor, a badantelor, care sunt angajate direct de persoane fizice, private, italiene, care nu plătesc niciun fel de contribuţie, pentru acestea, la Casele de Asigurări, conform Contractului Naţional de Muncă.
F.S.Bănuiesc că aveţi contact cu comunitatea românilor de acolo, din Italia… Care este situaţia acestora? Cum se simt? Cum sunt primiţi şi văzuţi aceştia, acolo?
C.S.Depinde, în primul rând de sectorul de activitate, dar în general sunt văzuţi destul de bine… În general, dacă se întâmplă vreo infracţiune gravă, un furt, o violenţă, un viol, bineînţeles că cei care comit aceste fapte sunt marginalizaţi dar în general nu sunt văzuţi foarte rău pentru că fiind muncitori sunt de folos societăţii, În general depinde de fiecare dintre noi modul în care suntem văzuţi. Din păcate, din ceea ce am observat, nu suntem foarte uniţi dar în general reuşim să ne rezolvăm problemele.
F.S.Eu mă gândesc acum la afluxul mare de refugiaţi de război care se revarsă, zilele acestea, dinspre Ucraina către statele Uniunii Europene… Văd că şi în România, cei care ne-au trecut graniţa nu doresc să rămână aici, majoritatea aflându-se doar în tranzit către vestul Europei. Credeţi că, acolo, comunitatea românilor este pregătită să facă faţă concurenţei care va apărea pe piaţa forţei de muncă? Ucrainenii, în situaţia disperată în care se găsesc, probabil că vor fi dispuşi să accepte tot ceea ce li se oferă, la salarii mult mai mici…
C.S.Eu cred că sunt pregătiţi, mai ales că majoritatea sunt foarte muncitori, având astfel un atu în plus, dar nu se ştie niciodată, omul, la nevoie, fiind dispus să facă orice, în situaţii disperate aşa cum este cea a refugiaţilor ucraineni. În schimb, am în vedere că mulţi dintre compatrioţii noştri sunt încadraţi legal pe locurile de muncă pe care le ocupă şi sunt apreciaţi, motiv pentru care nu cred că sunt în vreun fel, în pericol.
F.S.Referitor la ceea ce, tocmai, aţi spus… Românii ocupă locuri de muncă care sunt în conformitate cu pregătirea pe care o au, de aici, din ţara sau sunt, la rândul lor, oameni care au ajuns în Italia dispuşi să facă orice pentru a avea un trai decent?
C.S.Mulţi dintre ai noştri, sunt, la rândul lor, oameni disperaţi, dispuşi să facă orice… Eu am întâlnit şi absolvenţi de facultate care aici lucrează că zugravi, sau la cules de portocale. Este adevărat, unii vin din zone agricole, de la noi şi cunosc munca, dar sunt mulţi şi cei care consideră că dacă primesc un salariu de 500-600 Euro, este mult mai bine decât ceea ce pot câştiga în România.
F.S.Am pus această întrebare pornind de la contextul actual din România… Nu ştiu dacă aţi aflat, dar, la noi, tocmai a fost ridicat, pentru anul 2022, la 100.000, numărul contingentului de muncitori care pot fi aduşi din ţări extracomunitare. Astfel, un muncitor necalificat în domeniul construcţiilor va câştiga un venit minim, net de 2.500 lei pe lună (aprox. 500 euro), în timp ce personalul calificat are un salariu minim, net de 3.000 de lei pe lună (aprox. 600 euro), venituri la care s-a ajuns în urma acordării facilităților fiscale, ca urmare a aplicării Ordonanţei 114/2018.
În plus față de salariu, toți muncitorii străini care vin să lucreze pe șantierele din România beneficiază de cazare şi masă gratuite, precum şi de asigurări de sănătate. În acest context, cred că Statul Român ar trebui să facă ceva, în primul rând, ca să îi aducă pe ai noştri acasă, lângă familiile lor. Îmi spuneaţi că acolo românii din construcţii sunt foarte muncitori şi apreciaţi pentru ceea ce fac. Nu ar fi mai bine să facă acelaşi lucru, aici? Nu am nimic cu muncitorii asiatici, dar aceştia vin aici cu o cultură diferită, cu obiceiuri diferite iar integrarea lor este mult mai dificilă deca repatrierea concetăţenilor noştri…
C.S.Eu cred că ar fi mult mai uşor să îi aducem pe ai noştri acasă, dar aceste programe par a nu fi făcute pentru proprii cetăţeni ci mai degrabă pentru extracomunitari. Românii de aici, care se chinuie de pe o zi pe alta, dacă ar avea o certitudine că îşi pot găsi un loc de muncă decent, s-ar întoarce, cu siguranţă, acasă. Ar fi un program foarte avantajos şi pentru repopularea României, golită de cei care au plecat.
F.S.Eu am aflat că la un moment dat aţi participat ca voluntar în cadrul unor organizaţii ale comunităţii româneşti de acolo, din Italia şi mă gândesc că, poate, prin aceste organizaţii Statul Român ar putea transmite nişte semnale concrete pentru ca oamenii să înţeleagă că sunt bineveniţi acasă, că nu mai are sens să se chinuiască departe de ţară când aici este nevoie de ei, de munca lor. Hai să spunem că poate salariul de aici ar fi cu 100-200 euro mai mic, dar aceasta se compensează cu faptul că sunt acasă, că nu mai plătesc chirii şi alte cheltuieli care acolo sunt destul de mari. În plus, aşa cum spuneam, în România au mai crescut salariile, mai ales în domeniul construcţiilor.
C.S.Într-adevăr, a fi acasă înseamnă foarte mult, dar dacă între timp ei au făcut un credit iar din salariul pe care îl primesc în ţară, nu vor reuşi să îşi achite ratele, pentru că le lipsesc acei 100-200 euro, probabil că vor decide să rămână afară. Cred că aceasta ar putea fi o diferenţă, deloc de neglijat…
F.S.Într-adevăr, iar pe de altă parte, ar mai fi o diferenţă majoră, accesul la credite, în străinătate, este mult mai uşor decât în România, în acest moment. De asemenea, dobânzile, acolo sunt mult mai mici decât aici.
C.S.Într-adevăr, există şi această diferenţă… Aici, având acces mai facil la creditare, poţi să îţi faci un plan de viitor.
K.B. Cred că ar trebui să vorbim şi despre alte diferenţe… De exemplu, la noi cota de TVA este de 19%, iar în Italia de 22%.
C.S.Da, cu trei puncte procentuale mai mare…
K.B. De asemenea este o diferenţă şi în ceea ce priveşte impozitul pe profit…
C.S.Da, aici este mai mare dar depinde de sectorul de activitate… De aceea este foarte important să analizăm înainte de a deschide o afacere, toate argumentele, pro şi contra…
K.B. Înţeleg că, acolo, este mai bine să fii angajat decât să îţi deschizi o afacere…
C.S.Din punctul meu de vedere, da.
K.B. Aici, la noi, oameni migrează dinspre zona privată către cea de stat unde salariile, în acest moment, sunt destul de mari, taxele, impozitele şi contribuţiile sunt plătite la zi, în plus, există sporuri, vaucere şi tot felul de alte beneficii incluse în pachetul salarial. Pe de altă parte, sunt şi oameni care îşi deschid o firmă pe care prestează serviciul, devenind astfel colaboratori. Prin aceasta se evită plata taxelor şi contribuţiilor care sunt foarte mari în România.
F.S.În italia cum sunt plătiţi funcţionării publici în comparaţie cu angajaţii din mediul privat?
C.S.Nu este o diferenţă foarte mare… Salariul minim al unui angajat la Stat, este între 1.400 şi 1.600 euro/lună. Într-adevăr, în mediul privat, salariul minim este ceva mai mic. Oricum, aici există Contracte Naţionale de Muncă, unde sunt prevăzute toate aceste lucruri, iar dacă nu sunt respectate, se deschid imediat, litigiile.
F.S.În România, în acest moment, este o adevărată realizare să lucrezi la stat unde salariile pot fi şi de două-trei ori mai mari decât la privat, siguranţa locului de muncă este mult mai mare iar taxele şi contribuţiile sunt plătite la valoarea acestor salarii. În plus şi programul de lucru este mult, mult mai relaxat. La privat, contribuţiile sunt mult diminuate pentru că, în majoritate, sunt declarate salarii minime pe economie.
C.S.Şi aici este aceiaşi tendinţă… Un job la stat este mult mai sigur pentru că multe companii private fie intra în lichidare, fie în restructurare…
F.S.În România, ştim cu toţii că sistemul sanitar are foarte multe probleme mai ales din cauza lipsei de personal, deşi în ultima vreme şi salariile din acest sector au crescut. Este o aşa de mare diferenţă între ceea ce oferă Italia faţă de România, sau este vorba şi despre o formă de orgoliu, greşit înţeleasă, pentru care oamenii preferă să rămân acolo în loc să se întoarcă acasă?
C.S.Cred că este vorba şi despre orgoliu, într-o oarecare măsură, dar şi din cauză că sistemul sanitar din România nu funcţionează aşa cum ar trebui. Eu am avut şi o experienţă personală în urmă cu vreo doi ani, când am constatat că se pune accent, dacă pot spune aşa, mai mult pe şpagă decât pe om… Aceasta este o diferenţă majoră, deşi, din punct de vedere medical noi suntem mult mai pregătiţi, dar avem această problemă care ţine mai mult de cultura românului. Nimeni, sau foarte rar, îţi dă atenţie dacă nu are un beneficiu material, imediat. Se întâmplă şi aici, câteodată, dar cazurile sunt mult mai puţine decât în România.
F.S.De aici înţeleg că personalul medical italian nu se uită atât de mult după şpagă, cum se uită ai noştri…
C.S.Nu sunt atât de corupţi… Nu vreau să generalizez şi să spun că la noi toţi sunt corupţi, dar din ce am văzut, în sistemul italian cazurile sunt mult mai puţine.
F.S.Legat de visurile pe care le-aţi avut în urmă cu 16 ani, când aţi hotărât să rămâneţi în Italia, câte dintre aceste s-au împlinit şi la câte mai lucraţi în continuare?
C.S.Ca să fiu sinceră, am ajuns aici fără visuri… Mi-a făcut bagajul, de pe o zi pe alta şi am plecat. M-am bazat pe puterea mea de muncă şi am luat viaţa pas cu pas, văzând ce mi se oferă şi ce pot să fac. La început am lucrat ca secretară dar, în paralel, am luptat să mi se recunoască pregătirea profesională, pentru a ajunge să lucrez pe domeniul care îmi place şi pentru care am învăţat. Am avut tot timpul curiozitatea şi determinarea de a învăţa cât mai mult în domeniul familiei şi protecţiei minorilor şi până acum, cred că am reuşit.
F.S.Da, în preambulul acestui interviu eu am spus câteva cuvinte despre devenirea dumneavoastră, acolo în Italia şi despre obstacolele pe care a trebuit să le învingeţi pentru a vi se recunoaşte pregătirea profesională, inclusiv despre cât de greu a fost examenul de intrare în Baroul Italian, înainte că România să fie membră a Uniunii Europene. Din punctul meu de vedere, aţi reuşit o adevărată performanţă… Cât de greu v-a fost?
C.S.A fost destul de greu, mai ales la început, când nimeni nu putea să îţi dea un răspuns concret. Iniţial, mi-au spus că trebuie să mă reînscriu la facultate, aici, în Catania. Am făcut acest lucru, dar nu mi-au recunoscut nicio materie studiată în ţară, nici măcar Dreptul Comunitar. Apoi, am avut şansa să îl cunosc pe Preşedintele Baroului din Catania, care m-a ajutat foarte mult. Acesta mi-a spus, să fac direct cerere de înscriere în Barou. Eu am hotărât să dau toate examenele pentru că doream să studiez şi să învăţ mult mai bine limba italiană. La început a trebuit, de foarte multe ori, să stau cu capul plecat… Când am ajuns eu aici şi Poliţia ne vedea pe noi, românii, mai mult ca fiind infractori. Când eram întrebată cu ce mă ocup şi spuneam că sunt avocat, toţi mă priveau cu surprindere pentru că îşi imaginau că româncele nu pot fi altceva decât femei de serviciu sau îngrijitoare, badante… Încă mai există, în anumite domenii acest reflex.
F.S.Încă mai simţiţi aceste lucruri? Italienii, v-au adoptat în totalitate sau vă simţiţi, în continuare, o străină printre ei?
C.S.În totalitate, nu, pentru că eşti tot timpul străin, mai ales dacă se pune problema şi despre invidie profesională. Au fost şi mai sunt colegi care gândesc superficial la modul că „este româncă, nu are cum să fie la fel de pregătită ca noi” dar eu nu mai bag în seamă aceste lucruri şi îmi văd de treaba mea, lăsând rezultatele să vorbească de la sine. În schimb, majoritatea m-au acceptat şi privesc mult mai departe decât naţionalitatea pe care o am. Important este omul, nu de unde provine, acesta.
F.S.Este adevărat că românii reprezintă comunitatea cu cea mai mare infracţionalitate din Italia sau şi acest lucru este „umflat”, ca să spun aşa?
C.S.Nu, este un lucru exploatat şi „umflat”… Eu am avut multe discuţii contradictorii cu diverşi jurnalişti, pe această temă, pentru că dacă este o ştire cu un român, imediat ajunge pe prima pagină dar dacă este vorba despre o altă naţionalitate, aceştia preferă să nu scrie. Infractorii sunt infractori indiferent că sunt italieni, albanezi, români sau mai ştiu eu ce altă naţionalitate. Şi italienii îi au pe ai lor şi îi cunosc foarte bine.
F.S.Îmi aduc aminte că primul cetăţean sancţionat cu amendă pentru că nu a purtat mască într-un autobuz, a fost un român, iar presa din Peninsulă a rostogolit la maxim această ştire, pana a ajuns şi la noi…
C.S.Pentru că au văzut că ştirile cu şi despre români prind la publicul italian, iar presa preferă să scrie despre aceste lucruri decât să scrie despre ai lor.
F.S.Înainte de pandemie, ştiu că acolo a fost un mare aflux de refugiaţi din Siria… Cum s-a simţit acest lucru?
C.S.S-a simţit, în mod evident, pentru că sunt mulţi imigranţi cu culturi diferite care nu sunt dispuşi să facă niciun efort pentru a se integra, creând numeroase tensiuni.
F.S.Având în vedere toate cele discutate, aş dori să vă întreb dacă, într-un fel, vă bate gândul de a vă întoarce acasă?
C.S.Nu spun niciodată, niciodată… Orice este posibil. Acum, aş putea spune, mai degrabă, că da… Nu acum, pentru că mai am câteva lucruri de făcut, aici, dar în viitor, cred că da, pentru că România mi-a rămas în inimă.
F.S.Am înţeles, din discuţiile premergătoare interviului, că în acest moment nu mai sunteţi membră a Baroului din România dar că aţi dori să vă reînscrieţi…
C.S.Fiind membru al Baroului din Catania eu nu pot să pledez, în acest moment, în România. Acum întreprind toate demersurile pentru a deveni avocat comunitar. Această recunoaştere îţi permite să pledezi în ţările în care cunoşti foarte bine limba şi sistemul juridic. După aceea, dacă voi decide să mă întorc în România, este clar că voi renunţa la calitatea de membru al Baroului din Catania.
F.S.Vă mulţumim foarte mult pentru discuţie şi vă aşteptăm acasă!
