Am revenit a nu stiu cata oara in casa aceea din Ion Neculce, si de fiecare data am gasit altceva. Cred ca primul restaurant a fost Casa Elisabeta, demult, un restaurant caruia i se dusese vestea peste multe cartiere, si nu atat pentru mancare, cat pentru povestea in jurul caruia au facut marketingul, o poveste cu mare priza la public – ceva in genul mancarii cu suflet.
Apoi altii l-au rebotezat Satyricon, au vrut sa faca ceva cu concept acolo, pentru o anumita clientela, dar nu au avut viata lunga. Cuptorul de pizza din poza cred ca e de pe vremea lui Terra e Fuoco, prin 2014. Am mai vazut un nume lipit de acea adresa, Ion Neculce 63, un restaurant cu numele Sorginte by HTB, dar la acela nu am fost, nu stiu cand a locuit si el in acea casa cocheta.
Asadar, Gastronomika a venit in Ion Neculce prin martie anul acesta, din cate mi s-a spus, dupa ce au plecat din alta casa din Viitorului, inca si mai frumoasa, si cu o gradina fabuloasa.
Ion Neculce e o strada ingusta si lunga, paralela cu Banu Manta, lipita de Cimitirul Israelit Filantropia. Sunt numai case vechi acolo, destul de mici si inghesuite una in alta, fara etaj. Printre ele mai sunt si cateva renovate si supraetajate, cumparate de niste oameni mai instariti, decorate cu flori frumoase.
Casa lui Gastronomika e mijlocie, cu etaj, daca imi aduc bine aminte, cu o curte destul de mare in fata. Presupun ca au preluat-o cu tot cu mobilier si cu amenajare, destul de demodate, pentru ca daca le-ar fi facut acum, nici cel mai incepator arhitect nu le-ar mai fi propus asa ceva.
Insa cei de la Gastronomika par sa se concentreze doar pe mancare, mai ales ca acea casa are o astfel de traditie. Fiindca cei care au deschis primele restaurante nu erau carciumari de meserie, ei aveau alte afaceri, insa gateau cu placere si cu pasiune si au vrut un loc in care sa le vina prietenii, inainte de toate, apoi prietenii prietenilor, si tot asa. Si chiar au reusit bine la inceput, dupa cum am spus.
Am scris despre mancarea de la Gastronomika din Viitorului, se pare ca nu e vreo diferenta semnificativa acum; la fel, bucatarie multicuisine din jurul Adriaticii, italiana si balcanica.
Nu am apucat sa manac mai multe la Gastronomika de data aceasta, pentru ca pe cel de acolo (patronul sa fi fost?) nu l-a interesat catusi de putin sa-mi dea sa mananc (si inca bine, ca tot avea ocazia), ci sa-mi demonstreze cu orice pret ca sunt idiot.
Am ajuns la Gastronomika mort de osteneala, abia mai stateam in picioare. Si mort de foame, dupa cate mi se intamplasera in ultimele doua zile. Nu voiam decat sa-mi dea cineva ceva bun de mancare, sa beau un pahar de vin si apoi o ceasca de cafea tare si sa ma odihnesc putin la umbra pe terasa aceea cu multa verdeata. Dar n-a fost sa fie… 
L-am rugat sa-mi dea ce e cel mai bun de mancare la Gastronomika lui. Foarte afectat (adica cum puteam eu sa-mi imaginez ca nu toate sunt le fel de foarte bune?) m-a expediat sa ma uit in meniu. Am insistat si l-am rugat sa-mi spuna el ce sa mananc, nu aveam vlaga si niciun chef sa ma uit in meniu, dar absolut niciunul. Nu a vrut. Nu a vrut, desi a vazut ca insistasem de mai multe ori. Pur si simplu nu a vrut sa faca asta, fara vreun motiv plauzibil. Si a plecat.
Am luat meniul si am incercat sa caut eu ceva acolo. Erau multe file, multe feluri despre care ar fi trebuit sa cer detalii daca chiar as fi vrut sa ma lamuresc. Nu am apucat sa citesc prea multe pagini, nici nu mai vedeam bine scrisul si mi-a cazut meniul din mana de ostenit ce eram. Si eram si mort de foame. Ca sa-l astept sa vina din nou, sa inceapa cu explicatii la felurile pe care nu le pricepeam, ar fi insemnat inca vreun sfert de ceas, plus nu stiu cat pana sa pregateasca mancarea. M-a apucat groaza, apoi m-au apucat nervii, pentru ca nu l-ar fi costat nimic, dar absolut nimic sa-mi faca micul serviciu pe care i l-am cerut. Dar nu a vrut!
Dupa o vreme a venit din nou, sa vada ce am ales din meniu. Prietenii mei au luat cate ceva, un calamar, o salata greceasca si niste deserturi. Eu, plin de nervi de data aceasta, i-am spus ca nu mai mananc nimic. “Foarte bine!”, imi zice, scurt, aparent chiar satisfacut. Si pleaca si isi vede de ale lui.
Ne-a adus niste gustari la inceput, cred ca din partea casei – cele trei boluri din poze. Si paine prajita. Mort de foame, le-am mancat pe toate, si am cerut inca un cosulet cu paine, pe langa primul. Bineinteles ca m-am enervat si mai tare vazandu-ma cum am infulecat doua cosuri cu paine, cand doctorul imi spune in fiecare zi sa nu mananc nici macar o aschie.
Abia asteptam sa plec de la Gastronomika , ca sa ma duc sa mananc o pizza in Ion Mihalache, inca mort de foame cum eram. Si am mancat si o pizza astazi la pranz, pe langa cele doua cosuri cu paine.
Asadar, omul acela de la Gastronomika avea ceva de demonstrat, si a tinut cu orice pret sa o faca, sa-mi arate cine are ultimul cuvant acolo, ca nu conteaza ce vrei sau ce probleme ai tu, ci ce vrea el. A considerat intrebarea mea idioata, pe cel care a pus o astfel de intrebare (adica eu) idiot de asemenea, pe cale de consecinta, si pe prietenul meu, care a incercat si el sa reformuleze intrebarea mea, gandindu-se ca poate nu o fi inteles omul din prima ce i-am zis, la fel de idiot. O sa le povesteasca prietenilor ca a avut doi idioti la masa astazi, plus un al treilea despre care nu poate spune mare lucru fiindca acela a avut prezenta de spirit sa taca.
Sa-i fie de bine, e restaurantul lui, e curtea lui, isi alege clientii, vorbeste ce vrea si cu cine vrea. Eu nu voi mai calca pe la Gastronomika in viata mea, desigur. Sau, poate cand voi vedea un alt nume pe poarta casei cu iedera, cine stie… (GB – mai 2018)
