A murit Stănculescu. Dumnezeu să-l ierte. Generalul Victor Atanasie Stănculescu ne-a spus odată: “Ca să faceți o țară cu adevărat democratică, eliminați gunoaiele.”
Nu cred că situația României poate fi mai bine descrisă în întelesul realității noastre post-decembriste. O realitate încă actuală – din nefericire pentru noi și copiii noștri. Iar acum noi toți cei rămași vom asista la vânătoarea “casetelor” lui Stănculescu – care, prezic eu, va fi la fel ca și vânătoarea miliardelor lui Ceaușescu, adică o poveste fără sfârșit – dar mai ales, casete care nu vor fi găsite niciodată. Întâmplator l-am cunoscut îndeajuns ca să-mi dau seama că povestea cu casetele era doar o poveste. Dacă nu pentru altceva, dar pentru faptul că un om de talia lui nu și-ar fi permis niciodată gafa de a-și înregistra casetele în România – și apoi a le duce în afara țării – “la loc sigur”. Generalul a avut sumedenii de ocazii să-și înregistreze povestea în străinătate – “la loc sigur”. “Caselele lui Stănculescu” au fost doar o răbufnire a celui care cu adevărat și-a riscat viața – la fel ca și Milea, pentru oprirea lui Ceaușescu și care-a refuzat constant să fie parte la jaful României – numai milionari și miliardari în jurul celui care-a murit într-un sanatoriu de bătrâni. O răbufnire și cumva gândita ca o protecție – protecție de care sunt sigur ar fi uzat – dacă ar fi fost acolo, când a fost condamnat și degradat militar. Dar n-a fost acolo. Deci eu unul nu cred în existența acestor casete / înregistrări. Acum, dacă tot suntem la subiect, nu ar fi mare lucru să aflăm că ele de fapt există – de fapt pregatite în laboratoarele de specialitate și vom asista la noi reglări de conturi între actualii si foștii aciuați ai puterii post-decembriste.
Desigur că în 89 s-au întâmplat multe lucruri care n-au fost și nu pot fi încă spuse acestei generații. Asta înseamnă istorie – iar istoria este apreciată la fel ca și vinul, numai după trecerea timpului și nu atunci când e făcut. Tot atât de adevărat este că noi toți gândeam altfel în ’89 – și nu spun că gândeam mai bine sau mai rău – doar altfel. Deci, deși dorința de cunoaștere este legitimă, judecarea persoanelor și evenimentelor de-atunci după cunoașterea și gândirea noastră de astăzi este o greșeală. Bineînțeles că sunt mulți cei ce-l au încă-n gușă pe cel ce-a ordonat taburile înapoi în cazărmi – pe cel căruia mulți bucureșteni îi datorează viața lor și-a copiilor lor. Dar mai ales pe omul care-a urcat cuplul Ceaușescu în elicopterul de pe sediul CC al PCR. Fără asta – fără plecarea lui Ceaușescu, nimic nu ar fi fost posibil atunci și ne putem imagina scenarii cumplite în bătălia de supraviețuire a sistemului comunist. Doar nu crede nimeni că Milea s-a împușcat dintr-o ceartă cu Ceaușescu – alta decât nesupunerea. Ghinionul lui a fost că toți ceilalți prezenți au preferat tăcerea în fața șefului. Cum altfel, doar așa ajunseseră – până, acolo.
Omul și Generalul Stănculescu a făcut ce-a avut de făcut în zilele când printr-un anumit “consens” cu lumea de-afară, Iliescu fusese deja desemnat împreună cu echipa lui de-atunci – Brucan, Voican Voiculescu, Roman și ceilalți – ceilalți adică fiecare cu “duzina” lui de oameni de încredere, unde apar pe cerul revoluției cei doi Directori cu acces nelimitat la viața românilor – Talpeș și Măgureanu, amândoi într-o continuă cursă între ei de-a se dovedi a fi omul “de încredere” pentru Iliescu. Al noului Șef al României, cel care tocmai îl înlocuia pe Ceaușescu. Profesorul Măgureanu a avut degetul pe trăgaci – deci acum își cerea recunoașterea. Celălat profesor, fusese ani la rând în compania “familiei”. A câștigat Talpeș. Poate fiindcă a fost mai apropiat de familia Ceaușescu, spun unii. Poate. Numai iliescu știe de ce-a făcut alegerea asta. Poveste lungă cu actori mulți – mulți dintre ei actori adevărați…
Oricum, nu-mi amintesc ca răscolirea trecutului să fi produs vreodată altceva decât suferință noii generații. Deci, mai bine să ne amintim de sfatul Generalului – “Eliminați Gunoaiele”.
“Oricum, nu-mi amintesc ca răscolirea trecutului să fi produs vreodată altceva decât suferință noii generații”
Da.
Din pacate asa este dar nu cred ca se vor opri pentru ca este un exercitiu pe care il cunosc si nu au nevoie sa se gandeasca prea mult.
Intre rascolirea trecutului si un viitor incert noi toti pierdem prezentul.