Filozofia acceptată este că școlile private sunt de folos celor privilegiați; pentru oricine altcineva, în special cei săraci, este nevoie de școli publice. Cei săraci, după această logică, au nevoie de ajutor guvernamental dacă vor să primească o educație bună, ceea ce explică faptul că, în Statele Unite, multe persoane consideră că singura posibilitatea de a primi educația pe care o merită este prin intermediul voucherelor sau a școlilor charter, modele apropiate de acele școli private sau independente, plătite din fonduri publice. Dar, dacă privim aceste aspecte într-un context diferit și analizăm situaţia familiilor cu un venit scăzut din țările subdezvoltate și în dezvoltare, vom descoperi că presupunerile anterioare lipsesc: cei săraci au găsit metode inovative remarcabile de a se ajuta pe sine, în ceea ce privește educația, iar în unele dintre cele mai sărace locuri de pe Pământ au dezvoltat o largă industrie de școli private pentru ei.
În ultimii doi ani, am supravegheat cercetări despre astfel de școli din India, China și Africa Sub-Sahariană. Proiectul, finanțat de Fundația John Templeton, a fost inspirat de o descoperire întamplătoare a mea, pe când eram implicat într-o activitate de consultanță pentru Corporația Financiară Internațională, ramura financiară privată a Băncii Mondiale. Luând o pauză de la evaluarea unei școli private de elită din Hyderabad, India, am dat peste o mulțime de școli private în mahalalele din spatele Charminarului, o atracție turistică din secolul al XVI-lea aflată în centrul orașului. Era ceva ce nu mi-aș fi imaginat niciodată și am început imediat să mă întreb dacă aceste școli private pentru săraci se găsesc și în alte țări. Această întrebare m-a condus într-un final către cinci țări – Ghana, Nigeria, Kenya, India și China – și alte zeci de diferite regiuni, rurale sau urbane, toate incredibil de sărace. Ținând cont de faptul că informațiile colectate despre Lagos, Nigeria și Dehli (India) încă nu au fost complet analizate, acest articol se bazează numai pe descoperirile din Provincia Gansu, China, Ga din Ghana; Hyderabad din India și Kibera din Kenya. Eu și echipele mele de cercetare am găsit un număr mare de școli private pentru familiile cu venituri reduse, multe dintre ele indicând un avantaj măsurabil în ceea ce privește realizările, comparat cu școlile de stat care deservesc, de asemenea, elevi dezavantajați.
Primul mit: Educația privată pentru cei săraci nu există
Realizarea acestei cercetări a fost descurajantă la început. În fiecare țară pe care am vizitat-o, oficialii din guvernele naționale și din agențiile internaționale care donează fonduri pentru dezvoltarea educației de stat, au negat chiar existența educației private. In China, înalți funcționari mi-au spus că ceea ce am descris este imposibil din punct de vedere logic, întrucât „China a creat o educație publică universală și mijloace universale pentru cei săraci, ca și pentru cei bogați”. Alte dăți, în alte locuri, m-am întâlnit cu scuze politicoase, chiar jenante, care sunau ceva de genul, „Îmi pare rău, la noi în țară, școlile private sunt pentru cei privilegiați, nu pentru cei săraci.”
Cu toate acestea, de fiecare dată, am mers pe cont propriu și am vizitat mahalale și sate și acolo am găsit ceea ce căutam: școli private pentru cei săraci, de obicei într-un număr mare, câteodată ascunse de văzul lumii. În mahalalele din Hyderabad, India, o școală privată tipică s-ar afla într-o fostă casă de locuit, pe o alee mică, în spatele străzilor gălăgioase și pline de viață, sau deasupra unui magazin. Sălile de clasă sunt întunecate, după standarde occidentale, fără uși la intrare, iar zgomotele de pe străzi intră cu ușurință prin ferestrele cu gratii, dar fără geamuri. Pereții sunt văruiți în alb, dar decolorați de poluare, căldură și uzura datorată copiilor; fără imagini sau lucrări atârnate pe pereți. Elevii poartă uniforme, de obicei, și stau în bănci aspre de lemn. În general, sunt aproximativ 25 de elevi într-o clasă, un număr decent de profesori raportat la numărul de elevi, dar micile săli de clasă par aglomerate. Adesea, la ultimul etaj al clădirii se realizează diferite lucrări de construcții pentru a extinde numărul de săli de clasă. Proprietarul școlii trăiește, de obicei, în câteva camere în partea din spate a clădirii.
În zona rurală a Ghanei, o școală privată tipică constă într-o structură în aer liber, adesea nu mai mult de un acoperiș de tablă susținut de stâlpi de lemn, pe o suprafață mică de teren. Pentru a găsi aceste școli, trebuie să mergi pe cărări înguste, departe de străzile principale, cerând indicații de la săteni. Dacă pur și simplu întrebi de „școală”, ei te vor trimite la școlile publice, care, de obicei, sunt reprezentate de clădiri impresionante de cărămidă aflate pe străzile principale. Va trebui să insiști și să spui că vrei sa ajungi la școala „mică” pentru a primi indicații.
În cartierele sărace din Nairobi, Kenya, școlile private sunt făcute din aceleași materiale ca și celelalte clădiri: foi de tablă ondulată sau pereți de chirpici, cu ferestre și uși decupate pentru a permite luminii să intre. Podelele sunt, de obicei, de pământ, iar acoperișurile, uneori, din stuf. Copiii nu vor fi în uniformă și stau, de obicei, pe bănci din lemn făcute acasă. În sezonul uscat, vântul suflă praf prin crăpăturile pereților; în sezonul ploios, locul de joacă devine un iaz, iar podelele sălilor de clasă devin băi de nămol. Predatul continuă oricum, cu toate aceste întreruperi necumpătate.
Pentru a realiza cercetări în cinci țări de la baza mea din Newcastle, Anglia, am recrutat echipe de cercetători din universități locale de prestigiu și din organizații nonguvernamentale (ONG). În timp ce distribuiam echipele de cercetare, am vizitat zeci de posibile zone de studiu, mereu situate în regiuni cu venituri scăzute și am găsit, întotdeauna, școli private pentru săraci. Am vizitat, de asemenea, birouri guvernamentale pentru a obține permisiunea de a efectua cercetări. În cele din urmă, toate țările alese, în afară de China, au fost evaluate de Raportul Educațional Exfam ca și țări în care nevoile educaționale nu sunt îndeplinite de sistemul guvernamental. Deși China are o poziție relativ înaltă în indexul Oxfam, am dorit să o includem în studiul nostru din cauza schimbărilor politice și economice dramatice petrecute acolo în ultimele decenii. (Oricum, din cauza amenințării de Sindrom acut respirator sever SARS, prima noastră echipă de cercetare a stat o lungă perioadă de timp în carantină și astfel, cercetarea de acolo încă nu este completă.) Alte țări au fost alese din cauza unui mix de motive practice și de fond. Am fost interesat, în mod particular, de Kenya, unde educația primara gratuită tocmai fusese introdusă, spre bucuria tuturor. Cum ar afecta acest lucru școlile private pentru săraci? Ar trebui ele să existe? Am efectuat o cercetare mai devreme în Hyderabad, India, eram familiarizat cu terenul și aveam multe contacte în guvern și în mediul privat, așa că mi s-a parut rezonabil să continui proiectul acolo. Și, datorită șansei de a-l fi întâlnit pe ministrul educației din Ghana la o conferință în Italia, am fost invitați în această națiune din Africa de Vest.
Pe măsură ce proiectul a avansat, au apărut multe dificultăți pe care nu le luasem în considerare. Ploi puternice au împiedicat, la un moment dat, echipele de cercetare să se deplaseze, atât în Ghana cât și în Nigeria, pentru câteva săptămâni; căldura excesivă a întârziat cercetările pentru câteva zile în Hyderabad; ninsorile timpurii au împiedicat deplasarea în munții din China. Dar, mai presus de toate, o problemă majoră a fost convingerea echipelor extinse de cercetare de a lua în serios noțiunea de care eram cu adevărat interesați – școlile private discrete, modeste, care, se pare că erau ușor de ignorat. În fiecare zonă, în cadrul unor vizite neanunțate de control al calității, am găsit școli private nerecunoscute care nu fuseseră raportate de către echipe.
Hyderabad, India
Vizitează dezvoltarea uriaşă ultramodernă a „High Tech City” și vei vedea de ce Hyderabad se autointitulează „Cyberabad”, mândru de poziția sa în fruntea revoluției tehnologice din India. Dar traversează râul Musi și intră în Old City, cu clădiri magnifice din secolul al XVI-lea și vei vedea o Indie congestionată, cu străzi înguste ce traversează piețe aglomerate și mahalale dens populate. Pentru studiul nostru, am cercetat trei zone din Old City (Bandlaguda, Bhadurpura și Charminar), cu o populație de aproximativ 800.000 de locuitori (în jur de 22% din totalul Hyderabad-ului), ocupând o arie de 19 mile pătrate. Noi am inclus doar școlile care au fost găsite în „mahalale”, așa cum sunt considerate în ultimul recensământ disponibil și în ghidurile municipiale ale Hyderabad-ului, acele zone în care lipseau utilități precum instalații sanitare interioare, apă curentă, elecricitate și străzi pietruite.
Numai în aceste zone echipa noastră a găsit 918 școli: 35% conduse de stat, 23% erau școli private recunoscute oficial de către guvern („recunoscute”) și, în mod incredibil, 37% au scăpat de sub radarul guvernului („nerecunoscute”). Ultimul grup este, de fapt, o piață neagră a educației, funcționând complet fără finanțare și reglementare de la stat. (Restul de 5% au fost școli private care primeau 100% finanțare de la stat pentru salariile profesorilor, fiind astfel școli publice, dar fără să poarte această titulatură.) În ceea ce privește totalul elevilor înscriși în aceste școli în cele trei zone, cu 918 școli, 76% din totalul copiilor de școală mergeau la școli private, fie recunoscute, fie nerecunoscute, cu aproape același procentaj pentru copiii care erau înscriși la școli private nerecunoscute și cei care erau înscriși la școli de stat (vezi Figura 1).
Sursa: calculele autorului bazate pe cercetări originale și date oferite de autoritățile locale.
Ceea ce este evident din cercetarea noastră este faptul că aceste școli private nu sunt centre de îngrijire de zi sau școli cu program prelungit. O școală nerecunoscută obișnuită avea aproximativ 8 profesori și 170 de copii, două treimi fiind în clădiri închiriate de tipul celor descrise mai sus. O școală recunoscută obișnuită era mai mare și, de obicei, situată într-o clădire mai confortabilă, cu 18 profesori și 490 de copii. O altă diferență importantă între școlile recunoscute și cele nerecunoscute este că primele au trecut testul timpului pe piața educației: 40% din școlile nerecunoscute au o vechime mai mică de 5 ani, în timp ce numai 5% din școlile recunoscute sunt noi. În cele din urmă, taxa de școlarizare pentru aceste școli este foarte redusă, aproximativ 2,12 dolari pe lună la școlile recunoscute, pentru clasa I și 1,51 dolari pentru școlile nerecunoscute.
În timp ce aceste taxe par extrem de scăzute, ele trebuie privite comparativ cu venitul zilnic mediu al fiecărei persoane care lucrează din familia copilului. Pentru cei din școlile nerecunoscute, venitul este de aproximativ 23$ pe lună, comparat cu 30$ pe lună pentru cei din școlile recunoscute și 17$ pentru școlile de stat. Având în vedere faptul că salariul minim oficial din Hyderabad este de 46$ pe lună, este clar că aceste familii analizate sunt sărace. Taxele reprezintă aproximativ 7% din veniturile medii lunare penru o gospodărie tipică, ce utilizează școli private nerecunoscute. Pentru cei mai săraci copii, școlile oferă burse sau locuri subvenționate. De fapt, cei săraci îi subvenționează pe cei foarte săraci.
Ga, Ghana
Districtul Ga din sudul Ghanei, care înconjoară Accra, capitala țării, este clasificat de către Serviciul de Statistică din Ghana, ca unul cu venituri scăzute, o periferie urbană și mediu rural. Cu o populație de aproximativ 500.000 de locuitori, Ga include sate sărace de pescari situate de-a lungul coastei, ferme de subzistență interioare și orașe mari pentru muncitorii din industrie și afacerile din Accra. În multe dintre cartiere lipsesc facilitățile de bază precum apă potabilă, sisteme de canalizare, electricitate și străzi pavate. În orașele și satele din Ga, cercetătorii noștrii au găsit un total de 799 de școli, 25% fiind de stat, 52% private recunoscute și 23% private nerecunoscute. În total, 33.134 de copii au fost găsiți înscriși la școli private nerecunoscute, adică aproximativ 15% din totalul copiilor înscriși la școală (vezi Figura 2).
Sursa: calculele autorului bazate pe cercetări originale și date oferite de autoritățile locale.
Taxa medie lunară pentru o școală privată nerecunoscută din Ga este de aproape 4$ pentru clasele elementare și aproape 7$ pentru școlile recunoscute. Cu un salariu minim de aproximativ 33$ pe lună în această zonă, taxele lunare pentru școlile nerecunoscute reprezintă astfel 12% din veniturile medii lunare ale unui salariat. Oricum, multe dintre cele mai sărace școli acceptă plata de taxe zilnice, astfel, de exemplu, un pescar sărac își poate trimite fiica la școală în zilele când are bani și îi permite să se revanșeze pentru zilele în care lipsește. Această flexibilitate nu este posibilă în școlile publice, unde este necesară plata integrală a taxelor înainte de termenul stabilit. (Taxele pentru școlile „publice” sunt egale în multe țări din Lumea a Treia, mai ales la nivel de liceu. Astfel, costurile pentru școlile private, pe care noi le-am găsit, pot fi mai mici decât cele pentru școlile de stat.)
Spre deosebile de India, unde există restricții în ceea ce privește deținere în proprietate privată a școlilor (școlile private trebuie să fie deținute de societate sau de o companie), în Ga, marea majoritate a școlilor private (82% din cele recunoscute și 93% din cele nerecunoscute) sunt conduse de proprietari individuali; multe dintre celelalte sunt deținute și conduse de organizații caritabile. Câteodată, așa cum se întâmplă în alte țări africane, multe școli închiriază clădiri ale bisericilor sau folosesc denumiri creștine, dar numai în câteva cazuri acește școli sunt deținute de biserici. Adesea, este școala cea care subvenționează biserica, și nu invers!
Gansu, China
Cu o populație de 25,3 milioane de locuitori, împrăștiată pe o suprafață de mărimea Texasului, provincia Gansu este o regiune muntoasă și îndepărtată situată pe cursul superior și mijlociu al Fluviului Galben, în nord-vestul Chinei. Aceasta are o altitudine medie de peste 1000 de metri, 75% din populație locuiește în zone rurale și are o rată de alfabetizare în rândul persoanelor cu vârsta de 15 ani și peste 15 ani de 20%, în cazul bărbaților și 40%, în cazul femeilor. Aproape jumătate din județele sale, cu 62% din populație, sunt considerate „sărace”.
Date de la Biroul Provincial pentru Educație arată existența doar a 44 de școli private în întreaga regiune, toate fiind pentru locuitorii privilegiați ai orașului. Având în vedere informațiile reduse despre școlile private, le-am cerut echipelor de cercetare să supravegheze fiecare oraș mare din județele considerate sărace (mai mult de 40 dintre ele) și să viziteze cât mai multe cu putință dintre satele periferice. În primă fază, nu eram îngrijorat de obținerea unor estimări precise referitoare la numărul de școli sau proporția de copii care le frecventează, dar am preferat să văd dacă aceste școli măcar există.
În principalele orașe și în satele mai mari, toate aglomerate și pline de viață, există întotdeauna o școală publică, de obicei într-o clădire cu două etaje, ce poartă un marcaj ce atestă faptul că este beneficiară a unui ajutor străin. Dar cercetătorii au trebuit să-şi lase mașinile și, fie să meargă pe jos, fie să călătorească cu unul dintre vehiculele agricole cu trei roți, gălăgioase și prezente peste tot, pe poteci de munte abrupte până la grupuri de case din satele mici pentru a găsi școli private. Și acolo, amplasate pe culmi muntoase, se găseau case din piatră sau cărămidă transformate în școli, iar proprietarul sau directorul locuia cu familia sa într-una sau două din camerele casei respective. Ocazional, clădirea fusese construită de săteni, pentru a fi folosită ca școală. Din nou și din nou, cercetătorii au urmat aceste trasee înalte în munții arizi și, în cele din urmă, au descoperit un număr de 696 de școli private, 593 dintre ele servind pentru 61.000 de copii din satele cele mai îndepărtate.
Nu este surprinzător că marea majoritate a școlilor private din Gansu erau înființate de persoane fizice sau de către sate, pentru că școlile publice erau, pur și simplu, prea departe sau greu de ajuns la ele. În mod semnificativ, marea majoritate a școlilor private găsite se aflau în trei dintre cele mai sărace regiuni din Gansu, unde venitul mediu net pe an variază între 125$ și 166$. Aceste școli private deservesc unii dintre cei mai săraci oameni ai planetei. Dar, în mod surprinzător, școlile, care depind de taxele de școlarizare, sunt mai ieftine decât cele de stat. Taxele medii pentru primul an, pentru un elev de școlă primară, sunt de aproximativ 7,60$ pe semestru, comparat cu 8$ pentru școlile publice, diferența nefiind nesemnificativă pentru cineva care trăiește cu 125$ pe an.
Kibera, Kenya
În Kenya am efectuat recensăminte în trei mahalale urbane din Nairobi (Kibera, Mukuru și Kawangware), unde, conform oficialilor guvernamentali din Kenya, nu existau școli private. Situația din fiecare a fost similară; aici voi descrie ceea ce am găsit doar în Kibera.
Cea mai mare mahala din toată Africa sub-sahariană, Kibera are, potrivit diverselor estimări, undeva între 500.000 și 800.000 de locuitori, înghesuiți pe o suprafață de aproximativ 630 de acri, mai mică decât Central Park din Manhattan. Construcții cu acoperiș de tablă ondulată și pereți din pământ se înghesuie de-a lungul vechilor căi ferate din Uganda, pe câteva mile și a cărărilor înguste, noroioase și abrupte până în suburbiile elegante din Kibera. În cele două sezoane ploioase din Nairobi, cărările noroioase devin băi de noroi. În această zonă, am găsit 76 de școli și licee private, cuprinzând peste 12.000 de elevi. Școlile sunt, de obicei, conduse de antreprenori locali, o treime fiind femei care au văzut o posibilitate de a-și câștiga traiul din conducerea unei școli. Din nou, multe dintre școli ofereau locuri gratuite pentru cei mai săraci, incluzându-i pe orfani.
Când am vizitat Kibera pentru prima dată, mulți dinte proprietarii de școli private simțeau efectele așa numitei Educații Primare Gratuite (FPE), introdusă de guvernul kenyan în ianuarie 2003 cu mare fast și cu un ajutor de 55 de milioane $ din partea Băncii Mondiale. De fapt, când a fost întrebat de către prezentatorul ABC Peter Jennings, pe care persoană în viață și-ar dori s-o întâlnească, fostul președinte Bill Clinton a declarat televiziunii cu o audiență maximă, că acea persoană este președintele Kenyei – Mwai Kibaki, „Pentru că el a abolit taxele de școlarizare”, care „ar afecta mai multe vieți decât orice președinte a facut-o sau ar putea s-o facă până la sfârșitul acestui an.” Într-adevăr, surse oficiale au estimat că un supliment de peste 1,3 milioane de copii au fost înscriși la școlile publice după introducerea FPE: toți dintre aceștia, așa cum am spus, neînscriși înainte la o școală.
Realitatea poate fi foarte diferită. Proprietarii de școli private din Kibera au raportat o scădere a numărului de elevi cu 6.500 după inițierea Educației Primare Gratuite; unele școli au fost închise cu totul. Noi am estimat că aproximativ 4.500 de copii fuseseră înscriși în cele 25 de școli despre care am confirmat că s-au închis în urma FPE. În același timp, cinci școli de stat din Kibera care deserveau mahalalele au raportat o creștere cu doar 3.300 a numărului de copii în timpul acestei perioade. Se pare că, de la introducerea educației primare gratuite, prezența copiilor în școli a scăzut cu aproape 8.000 doar într-o mahala! În mod evident, aceste cifre se bazează pe scăderea raportată de proprietarii de școli și pot fi exagerate. Dar ele sugerează, de asemenea, posibilitatea ca guvernul și intervenția internațională au avut ca efect excluderea unor iniţiative private.
Mitul al doilea: educația privată pentru cei săraci este de slabă calitate
Există o presupunere comună printe experții în dezvoltare conform căreia școlile private pentru săraci sunt mai slabe calitativ decât cele publice. Asta nu înseamnă că ei au o părere foarte bună despre educația publică. Într-adevăr, Raportul de Dezvoltare al Băncii Mondiale din 2004 afirmă: A face serviciile să funcționeze pentru oamenii săraci indică educația publică drept un „eșec al guvernului”, cu „servicii atât de defecte încât costurile de oportunitate sunt mai ridicate decât beneficiile lor, pentru majoritatea oamenilor săraci.” Acest lucru face ca defăimarea școlilor private de către experți să fie și mai inexplicabilă.
Raportul de educație Oxfam publicat în 2000 este unul tipic. În timp ce autorul recunoaște existența unor furnizori privați de înaltă calitate, el susține că acestea sunt școli de elită, cu resurse bogate, nefiind accesibile pentru săraci. În ceea ce privește școlile private pentru săraci, acestea sunt de „calitate inferioară”; într-adevăr, „ele oferă un seviciu de calitate scăzută” și acest lucru este atât de rău pentru că „va limita oportunitățile de viitor ale copiilor”. Această afirmație despre calitatea slabă a educației private pentru cei săraci a fost, de asemenea, preluată și de comisia pentru Africa a prim ministrului Tony Blair, care a declarat recent că, deși „sectoarele non-publice…au furnizat istoric multă educație în Africa”, multe dintre aceste școli private „care vizează acele familii care nu își pot permite taxele de școlarizare din școlile publice…funcționează fără reglementări adecvate și sunt de calitate slabă.”
Oricum, acești experți în dezvoltare nu au dovezi solide la baza afirmațiilor despre calitatea școlilor private. În schimb, ei evidențiază faptul că școlile private angajează profesori neinstruiți, care sunt plătiți mai puțin decât omologii lor din școlile de stat, iar clădirile și facilitățile sunt total inadecvate. Ambele afirmații sunt în mare parte adevărate. Dar, înseamnă acest lucru că școlile private sunt inferioare, mai ales în ciuda preferințelor părinților pentru acestea? Proprietarul unei școli din Ghana m-a provocat, când am observat că clădirea școlii nu era mai mult decât un acoperiș de fier ondulat pe stâlpi șubrezi, iar școala publică, aflată la câțiva metri depărtare, avea o clădire nouă. „Educația nu are de-a face cu clădirile,” m-a mustrat ea. „Ceea ce contează este ceea ce este în inima profesorilor. În inimile noastre, noi iubim copiii și facem tot ceea ce putem pentru ei.” Aceasta a lăsat deschis interpretărilor, prin afirmația ei, ceea ce profesorii din școlile publice simt în inimile lor pentru copiii săraci.
Facilități și resurse
Problema calității relative a școlilor publice și private s-a aflat în centrul cercetării noastre și ne-am bazat atât pe resursele școlii și operațiunile de zi cu zi, cât și pe realizările elevilor. Cercetătorii noștri au mers fără să anunțe la școli și au cerut un tur, au analizat ceea ce profesorii făceau, au realizat un inventar al facilităților și au administrat chestionare detaliate.
Desigur, în unele țări, facilitățile din școlile private erau semnificativ inferioare celor din școlile publice. În China, unde cercetătorilor le-a fost cerut să localizeze o școală publică în satele cele mai apropiate de cele unde au găsit o școală privată, aceasta fiind găsită la multe mile distanță, facilitățile din școlile private sunt, în general, mai slabe decât cele din școlile publice. Acest lucru era previzibil, ținând cont de faptul că școlile private au taxe de școlarizare mai scăzute decât cele publice și deservesc celor mai sărace sate, unde nu există școli publice. În provincia Gansu, mesele de studiu erau disponibile în 88% din școlile private comparat cu 97% din cele publice; 66% din școlile private aveau scaune sau bănci în sălile de clasă, comparat cu 76% din cele publice. În Kenya, ar fi așteptate rezultate similate, dat fiind faptul că școlile private analizate se aflau în mahalale, în timp ce școlile publice se aflau la periferie, deservind atât copii săraci, cât și din clasa mijlocie. Oricum, ținând cont de faptul că există doar 5 școli de stat la periferia din Kibera și 76 de școli private în mahalale, comparațiile statistice nu ar avea niciun sens.
Cu toate acestea, în Hyderabad, toate facilitățile, inclusiv tablele de scris, locurile de joacă, birourile, apa potabilă, toaletele, separate pentru fete și pentru băieți, pentru ambele tipuri de școli private, atât cele recunoscute cât și cele nerecunoscute, au fost superioare celor din școlile publice. În timp ce, doar 78% dintre școlile de stat au avut table în fiecare sală de clasă, cifrele au fost de 96%, respectiv 94%, pentru școlile private recunoscute și cele nerecunoscute. În doar jumătate dintre școlile publice existau toalete pentru copii, comparativ cu 100% și 96% în cazul școlilor private recunoscute și nerecunoscute.
În cele din urmă, în Ghana, situația este mixtă. De exemplu, 95% din școlile publice din Ga au terenuri de joacă, comparativ cu 66% și 82% în cazul școlilor private nerecunoscute și, respectiv recunoscute. Mesele de studiu existau în 97% din școlile publice și doar în procent de 61% în școlile private nerecunoscute; cele private recunoscute prevedeau mese de studiu în 92% din cazuri. Cu toate acestea, doar 54% din școlile de stat erau aprovizionate cu apă potabilă pentru copii, comparativ cu 87% dintre școlile recunoscute și 63% dintre cele nerecunoscute. În plus, 63% din școlile publice aveau toalete, comparaivt cu 91% dintre școlile recunoscute și 59% dintre cele private nerecunoscute. O bibliotecă se regăsea în 8% dintre școlile publice, în 7% dintre cele private nerecunoscute și în 27% dintre cele private recunoscute. Cel puțin un calculator pentru copii se regăsea în doar 3% din școlile de stat, în timp ce în școlile nerecunoscute se regăsea în 12% din cazuri, iar în cele private recunoscute în 37% din cazuri.
Când vine vorba de întrebarea cheie, dacă se predă sau nu în sălile de clasă, ambele tipuri de școli private sunt superioare școlilor publice, exceptând China, unde nu a existat o diferență statistică semnificativă între cele două tipuri de școală: 92% dintre profesorii din școlile private predau în timpul când cercetătorii noștrii au ajuns acolo, comparativ cu 89% în cazul școlilor publice. Când cercetătorii au ajuns neanunțați în clasele din Hyderabad, 98% din profesori predau în școlile private recunoscute, comparativ cu 91% din cei din școlile nerecunoscute și 75% din școlile publice. Absența profesorilor a fost, de asemenea ridicată, în cazul școlilor de stat. În Ga, 57% din profesori predau în școlile publice, comparativ cu 66% și 75% în cazul școlilor private nerecunoscute și, respectiv recunoscute. Și în Kibera, chiar dacă numărul școlilor de stat este prea mic pentru a face o comparație statistică semnificativă, 74% dintre profesori predau în școlile private în momentul vizitei cercetătorilor și numai unul era absent.
A fost, de asemenea, și faptul că în școlile publice și cele private din China există, mai mult sau mai puțin, același raport elevi – profesori, aproximativ 25:1. În Hyderabad, școlile private, încluzând cele nerecunoscute, prezintă avantaje semnificative comparativ cu cele publice: raportul mediu elevi – profesori a fost de 42:1 în cazul școlilor publice, comparativ cu doar 22:1 în cazul școlilor nerecunoscute și 27:1 în cele recunoscute. În Ga, raportul elevi – profesori, a fost superior în școlile private, cu o rație de 29:1 în școlile publice, în comparație cu 21:1 și 20:1 în cazul școlilor nerecunoscute, respectiv recunoscute.
Rezultate școlare
Pentru a compara realizările elevilor din școlile publice și private din fiecare locație unde am realizat cercetări, întâi am grupat școlile în funcție de mărime și tipul de conducere: de stat, private recunoscute și private nerecunoscute în Ga și Hyderabad; de stat și private în Kibera, unde școlile private sunt toate de același fel. (China nu este analizată aici pentru că cercetările continuă.) Așa cum am notat mai sus, în Ga și Hyderabad am comparat școlile publice care erau situate în zone cu venituri scăzute asemănătoare, în timp ce în Kibera, școlile private deserveau mahalalelor, iar școlile publice atât copiilor din clasa mijlocie, cât și celor din mahalale. Dar acest lucru face comparația din Kenya și mai dramatică. Deși deservesc cea mai dezavantajată populație din regiune, școlile private din Kibera au depășit ca și realizări școlile publice, în studiul nostru, după verificarea variabilelor de fundal.
Am testat un total de aproximativ 3.000 de elevi din fiecare zonă, la engleză și matematică; la limba maternă în India și Kenya; educație religioasă și morală în Ghana și studii sociale în Nigeria. De asemenea, toți copiii au dat teste de IQ, ca și profesorii lor. În final, au fost distribuite chestionare către copii, părinții lor, profesori și managerii școlilor, căutând informații despre mediul familial.
Analiza acestor date se desfăşoară încă. Cu toate acestea, în toate cazurile analizate până acum – Ga, Hyderabad și Kibera – elevii din școlile private au obținut rezultate cel puțin egale cu cei din școlile publice, atât la matematică, cât și la engleză (vezi Figura 3).
Sursa: calculele autorului bazate pe cercetări originale și date oferite de autoritățile locale.
Mai mult decât atât, avantajele școlilor private cresc atunci când se iau în considerare diferențele în cazul unei serii neobișnuit de bogată de caracteristici ale elevilor, precum situația economică a familiilor lor sau resursele disponibile ale școlilor. În Hyderabad, elevii din școlile private recunoscute și nerecunoscute și-au depășit colegii din școlile publice cu o deviație standard completă atât la engleză, cât și la matematică (după contabilizarea diferențelor dintre caracteristicile observabile). În Ghana, avantajul ajustat al școlilor private a fost între 0,2 și 0,3 deviații standard la ambele materii. În cele din urmă, în Kenya, unde rezultatele testelor neprelucrate au avut un nivel similar pentru elevii din școlile private și publice, faptul că școlile private deservesc o populație cu mult mai dezavantajată a determinat o diferență de 0,1 deviații standard la engleză și 0,2 deviații standard la matematică (după contabilizarea diferențelor dintre caracteristicile observabile). Diferențele ajustate dintre performanțele din sectorele public și privat din fiecare zonă, au fost înalt semnificative, din punct de vedere statistic.
Pe scurt, nu este adevărat faptul că școlile private pentru cei săraci sunt inferioare celor de stat. În toate cazurile analizate, chiar și școlile nerecunoscute, cele ce sunt considrate de experții în dezvoltare ca fiind, în mod evident, de o calitate slabă, par să depășească omoloagele lor publice.
Lecții pentru America
Așadar, concepția acceptată pare a fi greșită. Deși există școli private de elită în zonele sărace ale lumii, școlile private nu sunt doar pentru clasele privilegiate. Într-o serie largă de zone, de la cea mai adâncă China rurală, prin mahalalele urbale ale Indiei sau Kenyei, până la zonele periferice urbane din Ghana, educația privată deservește un număr uriaș de copii. Într-adevăr, în acele zone unde am putut realiza comparații adecvate între serviciile publice și cele private, marea majoritate a copiilor de școală sunt înscriși în școli private, un număr semnificativ în cele nerecunoscute și nu se află deloc sub radarul statului.
În mod ironic, posibil, concepția acceptată pare a fi corectă dintr-un punct de vedere: privat este mai bun decât public. Desigur, nimeni nu a suspectat faptul că școlile private din mahalale ar fi mai bune. Totuși, cercetarea noastră sugerează că elevii din aceste școli îi depășesc pe cei din școlile publice, la materii de studiu esențiale. Și acest lucru este valabil chiar și pentru școlile private nerecunoscute, școli pe care experții în dezvoltare le consideră, dacă recunosc existența lor, ca fiind de slabă calitate.
În mod clar, probele prezentate aici ar putea avea implicații asupra discuțiilor politice continue despre cum să obții o educație universală în toată lumea și pentru politica de dezvoltare americană, în special programele Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltarea Internațională (USAID) și Banca Mondială. William Easterly, în cercetarea lui evazivă despre creștere (vezi, de asemenea, „Barren Land”, Fall 2002), observă lipsa de eficiență a investițiilor trecute în școlile publice realizate de către agențiile internaționale și de guvernele statelor în dezvoltare, evidențiind că: „Obiectivele administrative pentru educația primară universală nu fac din ele însele stimulente pentru a investi în viitorul care contează pentru dezvoltare”, acesta fiind o educație de calitate. Dacă Banca Mondială sau USAID ar găsi modalități de a investi în școlile private, atunci ar putea rezulta o îmbunătățire a educației reale. Strategiile ce ar trebui luare în considerare includ oferirea de credite pentru a ajuta școlile să-și îmbunătățească infrastructura sau instruirea cadrelor didactice, sau crearea unor vouchere parțiale care să ajute și mai mult săracii să aibă acces la școlile private care sunt gata sa-i primească.
Dar au aceste probe vreun efect asupra alegerilor cu privire la școli în America? Dovezile din țările în dezvoltare ar putea contesta aserțiunea, făcută de oponenții alegerii școlilor, conform căreia cei săraci din America nu pot face alegeri informate și rezonabile dacă li se oferă posibilitatea de a alege școala. De asemenea, poate stimula discuțiile despre posibilitatea ca intervenția publică să reprime inițiativa privată, o intrebare ridicată de descoperirile din Kenya.
Dacă o școală publică lipsește din ghetourile din New York sau Los Angeles, nu ar trebui să considerăm că singurul mod prin care poate fi eliminat dezavantajul este printr-un fel de intervenție publică. De fapt, ne-am implicat deja în programe care sprijină inițiativa privată, cu sprijin guvernamental, prin vouchere sau școli de tip charter. Descoperirile de aici sugerează faptul că este de preferat abordarea alternativă.
Mai presus de toate, dovezile ar trebui să-i inspire pe cei care lucrează pentru alegerea școlilor în America: povești ale părinților care depășesc toate barierele pentru a le asigura tot ceea ce este mai bun copiilor în Africa și Asia, povești ale antreprenorilor în educație care crează școli din nimic, în mijlocul a nicăieri. Dacă India poate, noi de ce nu putem?
James N. Tooley este cercetător asociat al Independent Institute, director al E.G. West Centre și profesor de Politici educaționale al Universității din Newcastle upon Tyne din Anglia.
