Ai fost copil bun. Învățai mult, dar nu luai niciodată notele cele mai mari. Acelea erau rezervate copiilor cu personalitate. Chiar dacă ei nu stăteau atât de mult cu cartea în mână, cât stăteai tu. Dar ei prindeau mai repede, pe când tu te chinuiai. Erau mai deștepți decât tine, aveau ceva ce tu nu aveai. Tu erai mai timid. Ei erau îndrăzneți și îndemânatici. Doar o singură profesoară îți zâmbea și te lua de mână. Ceilalți profesori nici nu observau că ești și tu în clasă. La geografie și la istorie luai note mai mari. Dar la matematică deloc, niciodată. Oricât te străduiai, oricât citeai, nu puteai rezolva toate problemele. Le urai, te durea capul numai cât vedeai cartea de algebră. Nici la română nu luai note mari, deși citeai tot ce-ți dădea profesoara de citit. Când trebuia să fii creativ, să scrii ceva original, nu reușeai niciodată. Ceilalți râdeau de tine când vedeau ce ai pus pe hârtie. Plângeai când ajungeai acasă.
Nu ai avut medie de intrat la un liceu bun. Ai făcut unul mediocru, și nici acolo nu ai terminat printre primii. Chiar dacă învățai de când te întorceai de la școală și până adormeai, iar colegii tăi învățau doar în săptămâna cu examenul. Nici acolo nu ai scăpat de blestemata de matematică. Dar fizica? Chimia? Ai intrat la ASE din prima, totuși, chiar dacă mai pe la coadă. Cu multe chinuri, ai terminat pe la mijloc. Nu ai fost în AIESEC, nici în Liga Studenților. Știai bine că ne te va vota nimeni, așa că nici nu ai mai încercat.
Te-ai angajat. Cu greu, cu mari emoții, dar te-ai angajat. Ți-au dat salariul minim, dar ești recunoscător și fericit că te-au angajat. E o firmă mare, sunt posibilități de creștere. Muncești cât poți tu de mult, ești cât poți tu de atent la ceea ce faci, suferi când alții termina mai repede și tu nu. Dar ei tot nu par mulțumiți. Ți se sugerează că ar trebui să fii mai competitiv. Să ai inițiativă, să te remarci. Ți se dau ca exemple colegii tăi care sunt performeri. Ei au în fiecare zi câte o inițiativă. Tu te străduiești de un an să găsești o inițiativă, dar nu a fost să fie. Ai rugat niște prieteni să-ți dea ei câteva, și chiar ți-au dat. Dar nu ai îndrăznit să le prezinți. Dacă nu sunt bune? Dacă vor râde de tine?
Ți-au mai mărit puțin salariul. Dar foarte puțin, fiindcă nu aveau cum să-l mărească mai mult, sunt niște reguli clare acolo, în firmă. Trebuie să fii performer ca să iei mai mulți bani. Dar tu nu ești performer. Și nu vei fi vreodată, chiar dacă vei munci de două ori mai mult. Sau de trei ori mai mult. Pentru că tu nu ești charismatic. Performerii sunt charismatici. Sau e invers, charismaticii sunt întotdeauna performeri? Oricum, nu contează, e totuna, tu nu vei fi niciodată nici una, nici alta. Oricât de mult te-ai strădui și ai munci. Da, firma trebuie să răsplătească performanța. Că doar nu mai suntem în comunism. Performanță! Per-for-man-ță! PER-FOR-MAN-ȚĂ! Tu nu ai performanță. Fiindcă nu ai profil de performer. Nu ai, și gata!
Și nici femeia ta nu câștigă mai mult, chiar dacă e fată bună și muncește la fel de mult ca tine. Dar nu e nici ea charismatică. Femeile charismatice se mărită tot cu bărbați charismatici, cu personalități puternice. Performerii cu performerii, mediocrii cu mediocrii. Așa e normal, așa e just, așa trebuie. Nu veți avea bani de meditații și de școli bune pentru copil, așa că șansele ca ăla micu să ajungă un performer într-o zi sunt minuscule. Așa-mi zice mie logica, asta văd în jurul meu, asta citesc și în statistici. Performerii cu performerii, până la a treia generație, neperformanții cu neperformanții, ei, copii lor și copiii copiilor lor.
Eu te știu bine, știu ce faci, cât muncești și cât te străduiești. Mi-aș dori să câștigi ceva mai mulți bani, fiindcă te cunosc, și îi cunosc bine pe cei ca tine. Logica mea de matematician, educația și formația mea, inima mea și înțelegerea din tot ceea ce am citit de când eram mic de tot și până acuma în spun că aici, în România, tu ar trebui să câștigi ceva mai mult și top performerii ceva mai puțin. Așa cred eu că just, că e moral. Că așa e bine, la urma urmei. Și bine nu doar pentru tine, ci pentru noi toți. Paradoxal, poate, dar eu sunt convins că ar fi mai bine și pentru top performer ca tu să câștigi ceva mai mult și el ceva mai puțin. Măcar umpic… Dar, mai ales, ar fi mai bine pentru copilul lui. Al top performerului, adică. Și pentru copilul copilului lui.
Aș vrea tare mult să pot face ceva ca să câștigi puțin mai bine. Chiar dacă știu mai bine decât oricine că nu vei avansa în carieră. Dar nu prea știu ce, și nici nu cred că voi reuși vreodată să fac ceva pentru tine. Nu te pot recruta. Nu am cum, nu ai CV, nu ai profil de performer, nu ai charismă. Nu ești vandabil pe piața din România. Și cei nevandabili trebuie să-și știe locul și să-i respecte pe cei valoroși.
Am scris că eu cred că și munca onestă, cu sudoare și durere, ar trebui răsplătită, nu doar rezultatele și performanța. Dar ce au sărit top performerii la beregata mea, să mă sfâșie, ce potop de ironii și de înjurături… Dar de ce nu face și el performanță, dacă vrea să câștige mai mult? Păi nu poate, fiindcă el nu e foarte deștept, nu e charismatic, nu e atât de îndemânatic, e mai încet și mai greoi, oricât de mult s-ar strădui. Păi vezi? Exact ce-ți ziceam! Atunci să-și vadă locul, să-și vadă lungul nasului și să fie mulțumit că are un loc de muncă.
Da, trebuie să-ți vezi lungul nasului. Așa e pe o piață competitivă, fiecare-și poartă nasul, până la moarte, chiar și-l ia cu el dincolo. Fiecare cu nasul lui. Fiindcă nasul top performerului nu are aceeași lungime cu cel al loserilor, desigur. Unul e mai lung, celălalt mai scurt. Nasul e un marker social important. Am întrebat pe câțiva prieteni care e mai lung, dar nu au știut să-mi spună. Dar mai studiez problema, voi afla până la urmă. Voi știți al cui e mai lung? Dacă da, scrieți-mi și mie pe adresa de e-mail de la birou, vă rog…
Loserul ar putea la fel de bine să nu aibă nici jobul acela, dacă e să gândim drept. Așa e în România. Am vrut o societate competitivă – iată, o avem! Da, înțeleg unde bați, dar e într-un job în care, orice ar face, oricât de mult ar munci și oricât de altruist ar fi, nu prea ai ce performanță să faci. Că așa e jobul. Și ca acest job sunt altele un milion. Și ce vină am eu aici? De ce nu s-a gândit la asta de la început? De ce și-a ales un job în care e greu să faci performanță și să progresezi? Da, ai dreptate, nu s-a gândit la asta când și-a ales jobul. Fiindcă, din câte îmi aduc aminte, nu a avut prea multe de ales. A fost singura ofertă, de fapt.
Da, cei cu rezultate, top performerii te sfâșie dacă pui în discuție măcar dreptul lor, al nevestelor, copiilor, copiilor copiilor lor și al tuturor urmașilor până la a șaptea spiță de a câștiga de zece ori, de o sută de ori, de o mie de ori cât tine. Fiindcă așa e just. Competiția înseamnă rezultate, câștigătorul ia tot. Dacă GB încearcă să bage și altceva în ecuație, e comunist, clar. Sau prost. Sau amândouă. Nu înțelege nimic din ce înseamnă societatea modernă. E depășit de vremuri. Nu înțelege ce este aceea echitatea. Echitatea e definită clar în Cărțile de Management, nu în cărțile alea pe care le citește GB. Totul e definit în Cărțile de Management, până la ultimul și minusculul detaliu. În Cărțile de Management se află Adevărul. Cristal clear. Acolo, și numai acolo!
Performanță, așadar! Per-for-man-ță! Despre ce vorbim noi aici? Nu vrei să faci performanță, atunci să-ți vezi locul și lungul nasului și să nu ne încurci pe noi, pentru că trebuie să ne concentrăm și să avem toate condițiile ca să facem profit. Să avem achievements! De care veți beneficia cu toții. Ar trebui să ne fiți recunoscători. Și achievements trebuie răsplătite în așa fel încât să-i motiveze pe toți ceilalți să ajungă la fel de performanți, ca să câștige și ei la fel. Și să se simtă vinovați dacă nu o fac, dacă nu ajung și ei top performeri. Puterea exemplului. Și da, poate părea dur ce spunem, însă așa progresează rapid societatea, nu cu îndoieli metafizice de-ale lui Butunoiu…
