Ronald Coase -Laureat al Premiului Nobel pentru economie – „Daca torturezi datele economice suficient de mult ele vor marturisi orice”

0
1872
Ronald Coase

În aceste zile se împlinesc doi ani de la scandalul Rogoff-Reinhart. Nu, nu are nicio legătură cu banda Baader-Meinhof, respectiv teroriștii din Fracțiunea Armata Roșie din Germania Federală a anilor ’70-’80. Nu, este vorba de doi economiști care au făcut, în urma unor studii empirice, niște afirmații care legau nivelul de îndatorare publică de creșterea economică. Scoaterea la iveală a unor erori în bazele de date utilizate de cei doi a dus la un scandal enorm în economia politică, dar și în policy-making care dezbat încă o – pentru a câta oară? – rolul economiștilor în fundamentarea politicilor publice. Astfel că Rogoff-Reinhart au devenit la fel de siniștri ca Baader-Meinhof.

Și, din păcate pentru economia politică, cu consecințe dramatice pentru legitimitatea ei. Economia politică a apărut ca știință în momentul în care o pleiadă de persoane interesate de impactul politicilor publice asupra prosperității naționale a încercat să analizeze în mod sistematic principiile creării și distrugerii de prosperitate într-o anumită țară. Este vorba de sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea și dezbaterile acerbe dintre susținătorii protecționismului comercial și cei ai liberului schimb. Încă de atunci, economia politică a rămas, în mod fundamental, o știință în căutarea unei politici.

Faptul că miza unor concluzii la care ajung unii economiști nu este indiferentă nu numai altor economiști, dar mai ales decidenților publici devine astfel evident. Dacă toți economiștii dintr-o țară ar spune că „măsura X distruge prosperitatea”, niciun decident public dintr-o democrație nu ar mai îndrăzni – probabil – să ia o asemenea măsura. După cum niciun guvern nu ar construi un pod atunci când inginerii ar spune că este periculos să îl construiască în acel loc. Dar, din fericire pentru astfel de decidenți, economiștii nu sunt o tagmă atât de unită precum inginerii.

Astfel, în economia politică există mai multe tipuri de economiști. În primul rând, cei care caută „lumina”, după cum spunea Arthur Pigou, și care sunt indiferenți cu privire la relevanța concluziilor lor pentru politicile publice. În această tagmă, avem economiști ale căror concluzii sunt valide din punct de vedere epistemologic și economiști aflați în eroare. Prin urmare, decidenții publici au întotdeauna de unde alege fiindcă întotdeauna va exista un economist incompetent (sau neatent).

În al doilea rând, avem economiștii care caută „fructul”, respectiv tocmai iluminarea decidenților publici, astfel încât aceștia să adopte acele politici care sunt cele mai realiste/eficiente/valide din punctul de vedere al creării de prosperitate. Iar în această tagmă – trecând la o dihotomie peste nivelul de corect/eronat, apar două categorii de economiști „speciali”:

1. economiștii care au propriile seturi de valori politice și care, în mod evident, adoptă anumite prezumții și finalități ale raționamentului argumentativ astfel încât să promoveze politici publice care să susțină aceste valori/opinii personale. Astfel, pentru cineva care ura aristocrația feudală și burghezia, inflația, dar și socializarea mijloacelor de producție, erau scopuri în sine și, de multe ori, economistul încerca și „științific” să demonstreze efectele benefice ale inflației și socializării.

Citeste si  Condiţiile economice actuale oferă marje mici de manevră, politicilor monetare

2. economiștii care sunt dispuși să își „vândă” concluziile unor decidenți publici interesați de o legitimare a propriilor politici. Deși economiștii sunt în primul rând „filozofi ai lucrurilor pământești”, și ei trăiesc pe Planeta Pământ. Adică au nevoie de „mijloace” pentru a-și atinge „scopurile” specifice oricărei ființe umane. Și economiștii devin uneori niște apologeți ai unor măsuri de politică publică luate fără nicio legătură cu prosperitatea generală doar fiindcă profesional – și material – acest lucru îi duce în câștig.

Un alt aspect extrem de critic pentru această dezbatere este însă și cel cu privire la metodă: economiștii au evoluat în două mari direcții epistemologice încă de la începutul secolului al XX-lea. Analiza de tip aprioric – care conferă o singură concluzie logică ce decurge din premise și o argumentație de tip rațional à la Aristotel – și analiza de tip empiric – care deduce din analiza unor serii de date relații de corelație/cauzalitate specifice setului de date, eventual de extrapolat și generalizat până la proba contrarie. Economiștii din prima tagmă nu pot susține decât ceea ce au afirmat deja. Economiști precum Ludwig von Mises sau prietenul său Friederich von Hayek (laureat al Premiului Nobel pentru economie) nu își vor schimba opinia cu privire la imposibilitatea calculului economic în socialism chiar dacă ar fi angajați de guvernul Cubei să demonstreze contrariul. Sau, dacă ar încerca să o facă, s-ar autoexclude față de cei care i-au citit și i-au înțeles. Ceilalți, fie din eroare sau cu intenții manipulative, ajung la înțelepciunea lui Ronald Coase, un alt laureat al Premiului Nobel: „dacă torturezi datele suficient de mult, vor mărturisi orice”.

Faptul că Kenneth Rogoff și Carmen Reinhart au ajuns la concluzia, prin studii empirice, că datoria publică reduce creșterea economică poate fi un lucru interesant, dar care cade într-o capcană asumată. Paradoxal, când pornești de la premise eronate și folosești o argumentație eronată poți ajunge la concluzii corecte. Mai important decât studiul empiric este însă concluzia apriorică cum că datoria publică duce întotdeauna la un act de consum care poate eventual îmbunătăți cifrele cu privire la creșterea economică din anul respectiv (până la urmă, se mănâncă mai mult în acea țară în acel an sau, poate și mai corect, se mănâncă nominal mai mult), dar cine are impresia că acest lucru este bun pentru viitor se amăgește într-un mod eronat sau deliberat.

Citeste si  Condiţiile economice actuale oferă marje mici de manevră, politicilor monetare

Reacțiile la aparenta eroare din setul de date folosit de către Rogoff și Reinhart a condus la afirmații eronate, manipulative și penibile: ziarul britanic The Guardian afirma într-un mod progresiv (în același articol, din 18 aprilie 2013, că „în economia politică, nu există eroi. Să repetăm acest lucru: „nu există eroi” (observația noastră: ba da, există eroi, economiști care și-au susținut concluziile indiferent de consecințele personale și materiale), „Economia politică este o știință inexactă, așa cum orice economist onest va recunoaște” (nu este exactă în sens matematic, dar, da, expansiunea monetară va duce întotdeauna, ceteris paribus, la o creștere a prețurilor), „economia politică este o știință utilă, dar nu una infailibilă. În particular, un instrument de politică publică pe care nu te poți baza” (ba da, te poți baza, economia politică apriorică a afirmat mereu lucruri care au fost confirmate, doar pe concluziile eronate și manipulate nu te poți baza) și, în final, că „economia politică se numește știință, dar este, de fapt, mai mult o artă” (deși termenul de artă sună bine, nu, economia politică rămâne o știință). Revista The New Yorker afirma pe 26 aprilie 2013 că „economia politică este o știință… dar una moale și sentimentală și orice argument contrar ar trebui tratat cu mare suspiciune”, iar anti-austeristul de serviciu, Paul Krugman, lua în derâdere pe 18 aprilie 2013 pe blogul de la New York Times „criza generată de o eroare din Excel”.

Paradoxul este că Rogoff și Reinhart au perfectă dreptate în a recomanda abținerea de la îndatorare și concentrarea pe relaxarea fiscală pentru redresarea economică. De ce au ales o anumită cale pentru a susține această afirmație corectă care este de sine stătătoare corectă? Greu de spus: să pară și mai relevanți, să nu fie izolați în mediul academic, să demonstreze că stăpânesc instrumentele economiei empirice și 1001 de alte motive. Dacă nu aveau eroarea din procesarea setului de date, nimeni nu auzea de ei foarte multe. Așa, au pus în discuție – în mod neintenționat – o știință de peste 200 de ani. Spre bucuria nebunilor!

Economiștii fac întotdeauna politică, fie că o spun, fie că nu o spun, fie că o recunosc, fie că nu o recunosc! Însă unii fac o politică prin care se creează prosperitate, alții o politică prin care se distruge prosperitate! Iar rezultatele se văd mereu, mai devreme sau mai târziu, în farfuria concetățenilor lor!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here