Radiografia unui scandal anunțat
Există un soi de aritmetică pe care Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian (ROMATSA) pare să o fi perfecționat în ultimii ani: cu cât spațiul aerian al României devine mai aglomerat, cu atât mai generoase devin „ajutoarele de pensionare” plătite propriilor angajați. Documentele obținute și răspunsul oficial transmis de conducerea ROMATSA scot la iveală un mecanism instituțional prin care bani publici — pentru că da, ROMATSA este o regie autonomă de interes public, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor — ajung să finanțeze ieșiri la pensie de o generozitate greu de justificat oricărui contribuabil de rând.
Cifra brută este simplă și scandaloasă în același timp: 532.000 de euro, cea mai mare primă de pensionare plătită vreodată de o instituție a statului român unui singur angajat. Suma reprezintă, convertită, aproape cât ar câștiga un salariat cu venitul median din România într-o carieră întreagă de 25-30 de ani de muncă. Este de cinci ori prețul unui apartament decent în București. Este echivalentul a 15 ani de indemnizație a președintelui țării. Și este, mai presus de orice, un ajutor „de pensionare” — nu un premiu Nobel, nu un bonus de performanță excepțională, ci o sumă acordată unui om pentru simplul fapt că a ieșit la pensie.
Anatomia unui jaf legal: 20 de milioane de euro în doi ani și jumătate
Dincolo de cazul-vedetă, tabloul de ansamblu este cel care ar trebui să dea fiori oricărui ministru de finanțe. Documentele obținute arată o evoluție care nu poate fi pusă pe seama inflației sau a unei simple corecții salariale:
- În 2024, 43 de angajați ROMATSA s-au pensionat, încasând cumulat 38.433.396 lei — circa 7,4 milioane de euro, adică o medie de 172.000 de euro de cap de pensionar.
- În 2025, numărul pensionarilor a scăzut ușor, la 42, dar suma totală a crescut la 46.707.302 lei (aproximativ 9 milioane de euro), ridicând media individuală la 214.000 de euro.
- În primele luni din 2026, doar 12 angajați s-au pensionat, dar au reușit să încaseze împreună 19.449.892 lei — o medie explozivă de 312.000 de euro de persoană.
Traiectoria este clară și greu de contestat: media primei de pensionare aproape s-a dublat în doi ani și jumătate. Cu alte cuvinte, cu cât se vorbește mai mult, public, despre austeritate, reforma companiilor de stat și disciplină bugetară, cu atât „ajutoarele de pensionare” de la ROMATSA cresc mai repede. Suma totală plătită celor 96 de foști angajați ajunge la aproximativ 20 de milioane de euro — bani care, altfel calculați, ar fi putut finanța integral câteva sute de burse pentru elevi olimpici, un spital de campanie sau salarii pentru sute de angajați ai unei primării de oraș mic.
Ce arată cifrele oficiale confirmate chiar de ROMATSA
Conducerea instituției nu a negat cifrele; dimpotrivă, le-a confirmat oficial. Potrivit răspunsului transmis de ROMATSA, valoarea minimă a unui ajutor de pensionare plătit între 2024 și 2026 a fost de 53.316 lei (circa 10.500 de euro), iar valoarea maximă — cea deja menționată — de 2.771.040 lei, adică 532.000 de euro. Diferența dintre cele două extreme este de peste 50 de ori, ceea ce ridică imediat o întrebare esențială: ce criteriu obiectiv poate justifica o asemenea disproporție între doi angajați ai aceleiași instituții, ambii pensionați pentru limită de vârstă?
Instituția a ținut să precizeze că sumele sunt brute și că din ele s-au reținut contribuțiile sociale și impozitul pe venit — un detaliu tehnic corect, dar care nu schimbă cu nimic substanța problemei: chiar și după impozitare, un asemenea „ajutor” rămâne de zeci de ori mai mare decât tot ce prevede legislația muncii ca standard minim.
Cadrul legal: de la „un salariu de bază” la jumătate de milion de euro
Aici se ascunde, de fapt, miezul juridic al scandalului. Ajutorul de pensionare nu este o invenție a ROMATSA — este un drept prevăzut, tradițional, în Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național și preluat ulterior în majoritatea contractelor colective de la nivel de unitate. Instanțele au statuat constant, inclusiv în litigii de dreptul muncii, că acest beneficiu își are izvorul obligațional în contractul colectiv, nu în drepturile salariale propriu-zise, chiar dacă e supus acaceleiași scheme de rețineri fiscale.
Numai că, în varianta „clasică”, negociată la nivel național de-a lungul ultimelor decenii, indemnizația de pensionare pentru limită de vârstă este stabilită, de regulă, la nivelul a unu până la două salarii de bază avute în luna pensionării — atât, nu mai mult. Este un beneficiu simbolic, menit să marcheze finalul unei cariere, nu o rentă de pensionare anticipată.
Ceea ce se întâmplă la ROMATSA este cu totul altceva: fie prin propriul Contract Colectiv de Muncă, negociat intern și necunoscut publicului larg, fie prin anexe și regulamente interne, regia a construit o formulă de calcul care multiplică indemnizația standard până la niveluri de zeci de salarii anuale. Practic, un angajat cu vechime mare și salariu mare la ROMATSA nu mai primește „un salariu de bază” la pensionare, ci echivalentul unei averi.
Această construcție ridică minimum trei probleme juridice și fiscale serioase, pe care Curtea de Conturi și Ministerul Finanțelor ar trebui să le clarifice public:
- Compatibilitatea cu OUG nr. 26/2013 privind întărirea disciplinei financiare la operatorii economici la care statul este acționar unic sau majoritar. Actul normativ instituie reguli stricte privind remunerarea și beneficiile acordate în companiile de stat, tocmai pentru a preveni exact acest tip de „autonomie contractuală” transformată în canal de drenare a resurselor publice.
- Proporționalitatea și rezonabilitatea cheltuielii publice. Chiar dacă ROMATSA se autofinanțează din tarifele de navigație aeriană — un argument invocat oficial de conducere, cu trimitere la Regulamentul (UE) nr. 317/2019 privind sistemul de performanță și tarifare în cerul unic european —, acele tarife sunt, la rândul lor, reglementate și plătite, în ultimă instanță, de companiile aeriene și, indirect, de pasageri. Banii nu apar din neant: sunt bani colectați de la piață pentru un serviciu public esențial, iar folosirea lor pentru prime de pensionare de sute de mii de euro contravine chiar spiritului regulamentului european invocat, care impune ca tarifele să acopere exclusiv costurile de furnizare a serviciului, nu bonusuri discreționare de plecare din sistem.
- Transparența decizională. Publicul nu are acces la regulamentul intern sau la anexele contractului colectiv care stabilesc formula de calcul a acestor sume. Or, o instituție publică, oricât de „autofinanțată” s-ar declara, rămâne supusă principiilor transparenței decizionale prevăzute de Legea nr. 52/2003, tocmai pentru că administrează un serviciu de interes public și un spațiu aerian care este, prin definiție, un bun al statului.
Contrastul care doare: pensii de aur versus impozitarea văduvelor de război
Ceea ce transformă acest subiect din simplă curiozitate statistică într-un scandal politic este contextul în care apar aceste cifre. În timp ce Guvernul Bolojan a decis, în numele echilibrului bugetar, impozitarea cu 10% a indemnizațiilor văduvelor de război și ale veteranilor — categorii sociale vulnerabile, la finalul vieții, cu venituri modeste — instituții precum ROMATSA continuă să distribuie, în interiorul aceluiași aparat de stat, sume de ordinul sutelor de mii de euro unor angajați care ies la pensie în condiții complet normale.
Argumentul autofinanțării, invocat constant de conducerea ROMATSA, nu rezistă unei analize serioase a echității bugetare: banii publici nu se împart pe compartimente etanșe atunci când vine vorba de percepția cetățeanului plătitor de taxe. Dacă statul găsește resurse pentru prime de pensionare de jumătate de milion de euro într-o regie subordonată Ministerului Transporturilor, dar decide să taie din indemnizația unei văduve de război, mesajul politic transmis societății este unul singur: austeritatea se aplică diferențiat, în funcție de puterea de negociere a fiecărui grup, nu în funcție de nevoie reală sau de contribuția la sistem.
Salariile de la vârf completează tabloul
Contextul devine și mai apăsător atunci când privim veniturile curente ale conducerii ROMATSA. Directorul general, Adrian Marius Cojoc, și-a majorat salariul cu 150% în 2025, ajungând la aproximativ 18.300 de euro net lunar — undeva la 220.000 de euro pe an. Directorul economic, Radu Cristian Cîțu, are un venit și mai mare, de 21.000 de euro lunar, adică aproximativ 252.000 de euro anual. Aceste cifre, combinate cu primele de pensionare de sute de mii de euro plătite angajaților care ies din sistem, conturează imaginea unei instituții în care remunerația pare desprinsă complet de orice reper comparabil cu restul economiei românești, inclusiv cu sectorul privat de vârf.
Ce ar trebui să se întâmple acum
Un asemenea dosar nu ar trebui să rămână doar o știre de o zi. Câteva demersuri instituționale par, la acest moment, absolut necesare:
- O verificare a Curții de Conturi asupra legalității și oportunității formulei de calcul a ajutoarelor de pensionare de la ROMATSA, prin raportare la OUG 26/2013 și la reglementările privind disciplina financiară a companiilor de stat.
- Publicarea integrală și transparentă a Contractului Colectiv de Muncă și a anexelor care stabilesc cuantumul acestor beneficii, astfel încât cetățenii — cei care, în ultimă instanță, plătesc prin tarifele de navigație aeriană — să poată verifica singuri baza de calcul.
- O poziționare clară a Ministerului Transporturilor, în calitate de autoritate tutelară, privind compatibilitatea acestor sume cu politica generală de austeritate asumată public de Guvern.
- O reevaluare parlamentară a cadrului legal care permite unor regii autonome „autofinanțate” să stabilească, practic fără plafon vizibil, beneficii de pensionare de zeci de ori mai mari decât standardul din economia reală.
Până atunci, cazul ROMATSA rămâne un studiu de caz aproape didactic despre cum poate arăta risipa instituționalizată atunci când transparența lipsește și controlul politic este, cel puțin aparent, absent. Jumătate de milion de euro pentru un singur „ajutor de pensionare” nu este doar o cifră aberantă — este o întrebare adresată direct statului român: cine decide, de fapt, cât valorează un angajat la ieșirea din sistem, și de ce răspunsul diferă atât de radical în funcție de instituția în care lucrezi?
