Într-o perioadă de confuzie și neîncredere, oamenii nu mai au nevoie de discursuri. Au nevoie de „puterea exemplului.” Iar românii, deși admiră disciplina și solidaritatea altor națiuni, inclusiv episodul sud-coreean al donațiilor de bijuterii pentru salvarea economiei, nu reproduc nici pe departe, astfel de gesturi. Statul însuși, cel care ar trebui să fie primul model, funcționează prea des ca un contra-model: cere sacrificii, dar nu reduce risipa; solicită disciplină fiscală, dar tolerează indisciplina bugetară; cere încredere, dar livrează incoerență; invocă solidaritatea, dar acționează după interese partinice. Iar atunci când liderii nu inspiră, societatea nu urmează. Această lipsă a exemplului are rădăcini adânci: oamenii nu fac gesturi pozitive dacă se tem că vor fi singurii care le fac; statul nu a arătat întotdeauna că merită încrederea cetățenilor; comunitățile sunt fragile și nu transmit modele; iar liderii publici au predicat adesea valori pe care nu le-au practicat. Schimbarea nu trebuie să înceapă cu comparații externe, ci cu modele interne. Iar puterea exemplului poate porni de la actorii cu cel mai mare impact social. Mediul de afaceri, de pildă, poate genera o cultură a încrederii prin comportament corect: taxe plătite fără artificii, integritate reală în companii, sprijin pentru IMM-uri, transparență și respect față de angajați. Un antreprenor onest influențează mai mult decât orice campanie publică de PR. La fel, magistrații pot transmite un semnal puternic prin echitate, echidistanță și responsabilitate. O justiție care se comportă exemplar nu mai are nevoie să-și apere imaginea, și-o impune prin fapte. Administrația publică poate recâștiga respectul cetățenilor atunci când își face treaba fără privilegii excesive, respectând termene, resursele și propriile reguli. Iar societatea civilă și profesiile liberale (de la profesori și medici, la avocați, ingineri sau consultanți) pot ridica standardele unei țări prin comportamentul de zi cu zi, nu prin declarații. Trăim într-o epocă în care populismul ridiculizează orice gest bun și îl întoarce împotriva celui care îl face. Dar populismul nu poate înlocui puterea exemplului. Instituțiile nu câștigă legitimitate prin PR, ci prin comportament. Iar societatea nu progresează prin promisiuni, ci prin modele morale. România are nevoie, urgent, de un nou contract social al exemplului: unul bazat pe fapte, nu pe campanii; pe coerență, nu pe sloganuri; pe modele interne, nu pe mitologii externe. Pentru că fără exemplu nu există încredere, fără încredere nu există solidaritate, iar fără solidaritate nu există progres. România nu are nevoie de miracole. Are nevoie de oameni și instituții care să facă ceea ce spun.
