În mod fundamental, suntem cu toții, cu fiecare dintre acțiunile noastre, într-un mod continuu și invariabil, întreprinzători ce caută să obțină profit. Ori de câte ori acționăm, angajăm unele mijloace fizice (lucruri evaluate ca bunuri) – cel puțin propriul corp și un spațiu-dar în majoritatea cazurilor, de asemenea, diverse alte lucruri ”externe” — pentru a devia cursul “natural” al evenimentelor (la care ne aşteptăm să aibă loc, dacă ar fi să acţionăm într-un mod diferit) pentru ca evoluțiile viitoare anticipate să aibă o valoare mai mare. Cu fiecare acțiune întreprinsă, încercăm să substituim o evoluție viitoare mai puțin favorabilă, care ar rezulta în cazul în care vom acționa diferit, cu alta mai avantajoasă. Astfel, vom căuta să ne mărim satisfacţia și să obținem un profit psihic. “A face profit este, într-un mod invariabil, scopul oricărei acțiuni,” așa cum afirma Ludwig von Mises (1966, p. 289).
Dar fiecare acţiune este ameninţată, de asemenea, de posibilitatea de a pierde pentru că fiecare acțiune se referă la viitor şi viitorul este incert sau cel mult, doar parțial cunoscut. Fiecare actor, atunci când decide asupra unei acţiuni, compară valoarea a două situații anticipate: situația care va rezulta prin acţiunea sa, dar care nu a fost încă realizată, şi alta care ar rezulta dacă ar acţiona în mod diferit, dar care nu poate exista, deoarece acționează într-un anumit mod. Acest lucru face ca fiecare acțiune să fie o întreprindere riscantă. Un individ care acționează poate eşua şi suferi pierderi întotdeauna. Se poate ca el să nu fie capabil să influențeze stări de lucruri viitoare întrucât cunoștințele tehnice, sau ”know-how”-ul pot fi deficitare sau temporar “înlocuite” din cauza unor situaţii externe neprevăzute. Sau, chiar dacă el a produs cu succes starea dorită, poate încă să considere acţiunea lui un eşec şi suferi o pierdere, în cazul în care această stare îi oferă, de fapt, mai puţină satisfacţie decât ar fi putut obține dacă ar fi ales altfel (un curs de acțiune rezultat dintr-o alternativă respinsă timpuriu) —aceasta este cunoaşterea speculativă a actorului Cunoştinţele sale despre schimbarea temporală şi fluctuaţia valorilor şi a evaluărilor pot fi deficitare.
Deoarece toate acţiunile noastre sunt manifestări antreprenoriale şi au ca scop succesul şi obţinerea de profit, nu poate fi nimic în neregulă cu acestea. Sunt greşite, în toate sensurile proprii ale cuvântului, numai eşecul şi pierderea şi, în consecinţă, vom încerca să le evităm în toate acţiunile noastre.
Problema dreptății, adică dacă o anumită acțiune și profitul sau pierderea rezultate sunt corecte sau greșite din punct de vedere etic, apare doar în conexiune cu situații conflictuale.
Din moment ce fiecare acţiune necesită angajarea resurselor specifice — un corp, o încăpere, obiecte externe — trebuie să apară un conflict între diferiţii actori, ori de câte ori aceștia încearcă să folosească aceleaşi resurse, în scopuri diferite. Sursa de conflict este întotdeauna şi invariabil aceeași: raritatea resurselor. Doi actori nu pot utiliza în acelaşi timp acelaşi resurse –spațiu și obiecte identice -pentru scopuri alternative. Dacă încearcă să facă acest lucru, trebuie să intre în conflict. Așadar, pentru a evita conflictul sau pentru a-l rezolva în cazul în care acesta se produce, trebuie impus un criteriu sau principiu al dreptății, adică, un principiu care reglementează controlul și folosirea corectă a resurselor limitate.
În mod logic, ceea ce este necesar pentru a evita orice conflict este clar: trebuie ca fiecare bun să fie întotdeauna și în orice moment în proprietate privată, adică, controlat exclusiv de către indivizii specifici (parteneriate individuale sau asociații), și să fie întotdeauna ușor de recunoscut ce bun este deținut și de către cine, și care nu este. Planurile și scopurile diferiților întreprinzători care caută profit pot fi oricât de diferite, și totuși niciun conflict nu va apărea atât timp cât acțiunile lor implică exclusiv utilizarea proprietății private.
Totuși, cum poate această stare de fapt (privatizarea completă și fără echivoc a tuturor bunurilor) să fie practic realizată? Cum pot lucrurile fizice să devină proprietate privată, în primul rând; și cum pot fi evitate conflictele ce datează de la începutul umanității?
O singură soluție există pentru această problemă, fiind, în esență, cunoscută de la începutul omenirii, chiar dacă a fost elaborată treptat și reconstruită din punct de vedere logic. Pentru a evita conflictul de la început, este necesar ca proprietatea privată să fie înființată prin acte de proprietate inițială. Proprietatea trebuie să fie stabilită prin documente (în loc de simple cuvinte sau declarații), pentru că numai prin acțiuni, care au loc în timp și spațiu, poate să fie stabilită o legătură între o anumită persoană și un anumit lucru. Și doar primul care va lua în posesie un bun fără proprietate, poate realiza acest lucru fără a fi în conflict cu altcineva. Prin definiție, prima persoană care își va însuși un anumit bun nu se va afla în conflict cu nimeni, pentru că oricine altcineva va apărea în scenă abia mai târziu.
Acest lucru implică faptul că în timp ce fiecare individ este proprietarul exclusiv al propriului corp ca mijloc principal de acțiune, nicio persoană nu poate deține vreodată corpul oricărei altei persoane. Putem folosi corpul altei persoane doar într-un mod indirect, de exemplu, folosind, mai întâi, propriul nostru corp, controlat în mod direct. Astfel, luarea în posesiune directă o precede temporal și logic pe cea indirectă; și, drept consecință, orice utilizare non-consensuală a corpului unei alte persoane este o însușire nedreaptă a unui lucru deja însușit în mod direct de către altcineva.
Toate bunurile se întorc, direct sau indirect, printr-un lanț de transferuri de proprietate reciproc avantajoase – și, prin urmare, de asemenea, lipsite de conflict -, la proprietarii și documentele inițiale. Mutatis mutandis, a folosi anumite bunuri de către o persoană care nu deține, nu a produs aceste bunuri și nici nu le-a achiziționat prin intermediul unui schimb neconflictual de la proprietari anteriori, este nedrept.
Implicit, toate profiturile obținute sau pierderile suferite de un întreprinzător prin mijloace corecte sunt doar profituri (sau pierderi); și toate profiturile și pierderile acumulate de el, prin mijloace abuzive, sunt nedrepte.
Această analiză se aplică în întregime, de asemenea, în cazul definiței restrânse a unui întreprinzător, și anume întreprinzătorul-capitalist.
Întreprinzătorul capitalist acționează cu un scop specific în minte: a atinge un profit monetar. El economisește sau împrumută bani economisiți, el angajează personal, și cumpără sau închiriază materii prime, bunuri de capital și teren. Apoi, el continuă să producă bunul sau serviciul său, oricare ar fi el, și speră să-l vândă pentru un profit monetar. Pentru capitalist, “profitul apare ca un surplus de încasări peste costuri și pierderile ca un surplus de costuri peste încasări. Profitul și pierderea pot fi exprimate în cantități definite de bani.” (Mises 1966, p. 289).
Ca orice acțiune, o întreprindere capitalistă este riscantă. Costul de producție – banii cheltuiți – nu determină venitul primit. De fapt, în cazul în care costul de producție ar determina prețul și venitul, niciun capitalist nu ar da greș vreodată. Mai degrabă, prețurile și veniturile anticipate determină ce costuri de producție își poate, eventual, permite un întreprinzătorul capitalist.
Cu toate acestea, capitalistul nu știe ce prețuri viitoare vor fi plătite sau în ce cantități va fi produsul cumpărat la astfel de prețuri. Acest lucru depinde exclusiv de cumpărătorii produsului său, iar capitalistul nu are niciun control asupra lor. Capitalistul trebuie să anticipeze cum va fi cererea viitoare. Dacă are dreptate și prețurile viitoare anticipate corespund prețurilor fixate de piață, el va obține un profit. Pe de altă parte, în timp ce niciun capitalist nu își propune să înregistreze pierderi – pentru că pierderile implică faptul că el trebuie, în cele din urmă, să renunțe la funcția sa de capitalist și să devină, fie un angajat al unui alt capitalist, fie un producător-consumator autonom. Orice capitalist poate face speculații eronate, iar prețurile efectiv realizate să scadă sub așteptările sale și a costului de producție pe care și l-a asumat, iar în acest caz el nu obține un profit, dar suportă pierderi.
Deși este posibil să se determine exact cât de mulți bani a câștigat sau a pierdut un capitalist în decursul timpului, profitul sau pierderea sa materială nu spune nimic în legătură cu starea de fericire a capitalistului, adică, profitul sau pierderea sa psihică. Pentru capitalist, banii sunt foarte rar, poate niciodată, scopul final. În aproape toate cazurile, banii reprezintă un mijloc care declanșează alte acțiuni, motivate de obiective finale și mai îndepărtate. Capitalistul poate dori să-i folosească pentru a continua sau a-și extinde rolul de capitalist ce caută să obțină profit. Poate folosi lichiditățile pentru viitorul nesigur. El ar putea dori să cheltuiască pentru consumul personal. Sau ar putea să-i folosească pentru cauze filantropice sau caritabile, etc.
Ce se poate afirma fără echivoc cu privire la profitul sau pierderea unui capitalist este aceasta: profitul sau pierderea lui sunt expresia cantitativă a dimensiunii contribuției sale la bunăstarea semenilor săi, de exemplu, cei care cumpără și consumă produsul său, care au cedat banii lor în schimbul produselor de valoare mai mare. Profitul capitalistului indică faptul că el a transformat cu succes mijloace de acțiune de valoare și apreciere scăzute cu unele de valoare și apreciere crescută și, prin urmare, a crescut și îmbunătățit bunăstarea socială. Mutatis mutandis, pierderea capitalistului indică faptul că el a folosit input-uri mai valoroase pentru o producție cu output-uri mai puțin valoroase, prin urmare a irosit resursele rare și a sărăcit societatea.
Profitul nu este bun doar pentru capitalist, ci și pentru semenii săi. Cu cât este mai mare profitul capitalistului, cu atât va fi mai mare contribuția sa la bunăstarea socială. De asemenea, pierderile sunt rele nu numai pentru capitalist, dar și pentru semenii săi, a căror bunăstare a fost afectată de eroarea sa.
Acțiunile unui capitalist-întreprinzător pot fi judecate din punct de vedere etic ca fiind corecte sau greșite, numai în legătură cu conflicte, adică, dispute privind mijloace fizice de acțiune sau rivalități asupra dreptului de proprietate. Răspunsul pentru capitalist este la fel ca pentru toată lumea, în orice acțiune întreprinsă.
Acțiunile și profitul capitalistului sunt cinstite, dacă acesta fost primul care și-a însușit, a produs sau a dobândit factorii săi de producție – fie i-a cumpărat sau i-a închiriat – într-un schimb reciproc avantajos de la un proprietar anterior, în cazul în care toți salariații săi sunt angajați în mod liber, în termeni reciproc acceptabili, și în cazul în care acesta nu va deteriora fizic proprietatea altora în procesul de producție. În caz contrar, dacă factorii de producție nu sunt însușiți sau produși de el, nici nu i-a cumpărat sau închiriat de la un proprietar anterior, în cazul în care acesta folosește angajați ”forțați” să producă, sau în cazul în care acesta provoacă daune fizice proprietății altora în timpul producției, acțiunile sale și profiturile rezultate sunt nedrepte.
În această situație, persoana prejudiciată pe nedrept, sclavul, poate solicita daune – la fel ca în cazul spețelor judecate în afara lumii afacerilor, în chestiunile civile.
Complicațiile din acest peisaj fundamental etic apar numai în prezența Statului.
Statul este convențional definit ca o agenție care exercită un monopol teritorial în privința luării deciziilor în toate cazurile de conflict, inclusiv conflictele în care este implicat el însuși, alături de agenții săi. Statul poate legifera și în același timp încălca legea; și implicit, statul are privilegiul exclusiv de a impozita, adică, de a determina, în mod unilateral, prețul pe care indivizii trebuie să-l plătească pentru a îndeplini sarcina finală de luare a deciziilor.
În mod logic, instituția statului are o implicație dublă. În primul rând, existența statului face ca toate proprietățile private să devină, în esență, proprietate fiat, de exemplu, proprietate acordată de stat și, de asemenea, proprietate luată înapoi de stat prin legislație sau impozitare. În cele din urmă, toate proprietățile private devin proprietate de stat. În al doilea rând, niciuna dintre proprietățile “proprii” ale statului – în mod eronat numite proprietăți publice- și niciunul din veniturile sale nu derivă din însușire inițială, din producție sau schimb voluntar. Mai degrabă, toate bunurile și veniturile statului sunt rezultatul exproprierii anterioare a proprietarilor privați.
Statul, contrar propriilor declarații, nu este inițiatorul sau garantul proprietății private. Mai degrabă, este cuceritorul proprietății private. De asemenea, el nu este inițiator sau garant al justiției. Dimpotrivă, este distrugătorul justiției și întruchiparea injustiției.
Cum poate capitalistul-întreprinzător (sau oricine, de altfel) să acționeze corect într-o lume fundamental nedreaptă și etatistă? Adică, el este confruntat și înconjurat de o instituție nedreaptă – statul – ai cărei agenți trăiesc și se întrețin nu din producție și schimb, ci din exproprieri: prelevarea, redistribuirea și reglarea proprietății private a capitalistului și a altora.
Deoarece este drept să ai proprietate privată, fiecare acțiune pentru apărarea ei este de asemenea corectă – numai cu condiția ca, pentru apărarea sa, protectorul să nu încalce drepturile de proprietate privată ale altora. Capitalistul este îndreptățit din punct de vedere etic să utilizeze toate mijloacele aflate la dispoziția sa pentru a se apăra împotriva oricărui atac sau încercare de expropriere a proprietății sale de către stat, exact așa cum are dreptul să facă în fața oricărui criminal. Pe de altă parte, și din nou, exact ca în cazul oricărui criminal de rând, acțiunile defensive ale capitalistului sunt nedrepte, în cazul în care acestea implică un atac pe proprietatea unei terțe părți, de exemplu, de îndată ce capitalistul își folosește mijloacele pentru a juca un rol participativ în exproprierile statului.
Mai exact, pentru capitalist (sau pentru oricine altcineva) poate să fie periculoasă încercarea de a-și apăra proprietatea, dar este, cu siguranță, corect să evite toate restricțiile impuse asupra proprietății sale de către stat. Astfel, capitalistul trebuie să înșele și să mintă agenții de stat cu privire la proprietățile și veniturile sale. Aceasta înseamnă că el se va sustrage de la impozitarea asupra bunurilor și veniturilor sale și va ignora sau eluda toate restricțiile legislative sau de reglementare pentru utilizarea factorilor săi de producție (pământ, muncă și capital). În mod corespunzător, un capitalist, de asemenea, acționează pe bună dreptate dacă mituiește sau face lobby la agenții de stat pentru a-l ajuta să ignore, să elimine sau să evite taxele și reglementările lui. El acționează într-un mod corect și mai mult, el devine un promotor al justiției, în cazul în care acesta face lobby sau oferă mită agenților de stat pentru a reduce impozitele și reglementările asupra proprietății, în general, nu numai pentru el. El acționează corect și devine într-adevăr un campion al justiției, în cazul în care face lobby într-un mod activ pentru a promova, ca nedreaptă, orice expropriere, și, prin urmare, toate impozitele pe proprietate și pe venit și toate restricțiile legislative cu privire la utilizarea bunurilor (dincolo de cerința de a nu a provoca daune proprietății altora, în timpul producției).
De asemenea, capitalistul este îndreptățit să cumpere proprietăți de stat la cel mai mic preț posibil – numai cu condiția ca proprietatea în cauză să nu fi fost expropriată unei terțe părți care încă are drept asupra ei. Și, de asemenea, capitalistul este îndreptățit să vândă produsele sale statului la cel mai mare preț posibil – numai cu condiția ca acest produs să nu poată fi legat direct și cauzal la un act viitor de agresiune a statului împotriva unor terțe părți (de exemplu vânzarea anumitor arme).
Pe de altă parte, excluzând cele două excepții menționate anterior, un capitalist nu acționează corect și devine un promotor al injustiției, dacă acesta își folosește mijloacele în scopul de a menține sau crește și mai mult nivelul actual de confiscare sau expropriere legislativă a proprietății sau veniturilor de către stat.
Astfel, de exemplu, achiziționarea de obligațiuni guvernamentale și profitul monetar derivat din acestea este nedrept, pentru că o astfel de achiziție reprezintă lobby pentru continuarea existenței statului și a injustiției, deoarece plata dobânzii și rambursarea finală a creanței necesită taxe viitoare. De asemenea, orice resurse alocate de un capitalist pentru lobby în scopul de a menține sau crește nivelul actual de taxe – și, prin urmare, a venitului statului și a cheltuielilor – sau a reglementărilor privind proprietatea, sunt nedrepte, și profiturile obținute din aceste eforturi sunt corupte.
Confruntat cu o instituție nedreaptă, tentația capitalistului de a acționa nedrept crește în mod sistematic. În cazul în care el devine un complice în afacerile de stat privind impozitarea, redistribuirea și legiferarea, noi oportunități de profit se deschid. Corupția devine atractivă, deoarece aceasta poate oferi recompense financiare mari.
Cheltuind bani și alte resurse pentru partide politice, politicieni sau alți agenți de stat, un capitalist poate face lobby ca statul să subvenționeze întreprinderea sa, sau să-l salveze de la insolvabilitate sau faliment – așadar, îmbogățindu-se sau salvându-se pe el însuși în detrimentul altora. Prin activități de lobby și cheltuieli, unui capitalist i se poate acorda un privilegiu legal sau monopol privind producția, vânzarea sau achiziționarea anumitor produse sau servicii – și astfel obține profituri de monopol în detrimentul altor capitaliști care doresc obținerea profitului. Sau el poate determina statul să adopte legi care măresc costurile de producție concurenților săi în raport cu costurile sale – și astfel îi acordă un avantaj competitiv pe seama altora.
Cu toate acestea, oricât de tentante sunt, toate aceste activități de lobby și profiturile rezultate sunt nedrepte. Toate acestea implică faptul că un capitalist plătește agenți de stat pentru exproprierea altora, în speranța obținerii unui profit personal mai mare. Capitalistul nu angajează mijloacele sale de producție exclusiv pentru producția de bunuri, pentru a fi vândute consumatorilor. Mai degrabă, capitalistul angajează o parte din resurse pentru a produce rele: exproprierea involuntară a altora. Și, în consecință, profitul obținut de la întreprinderea sa, oricare ar fi el, nu mai este o măsură corectă a dimensiunii contribuției sale la bunăstarea socială. Profiturile sale sunt corupte și viciate din punct de vedere moral. Unele părți terțe ar putea reclama justificat întreprinderea sa și profitul – reclamații care nu pot avea titlu executoriu împotriva statului, dar care ar rămâne, totuși, reclamații drepte, juste.
