Politici monetare neconventionale

0
2708

Am participat la dezbaterea “Politici monetare neconvenționale”, organizată de Institutul European din România (unde m-am bucurat să o reîntâlnesc pe fosta mea profesoară, doamna Gabriela Drăgan). A fost o ocazie de a recepta pe viu opiniile coparticipanților: Daniel Dăianu (care a prezidat întâlnirea), Aura Socol, Andrei Mocearov, Valentin Lazea, Lucian Croitoru, Florin Cîțu, Aurelian Dochia, Florian Neagu.

Iată ce am avut de spus:

Politici monetare 2

Este impropriu să numim actuala practica actuală a băncilor centrale drept politică monetară neconvențională. Această politică este de fapt cât se poate de convențională, pentru că băncile centrale nu fac decât ce au fost obișnuite să facă de când autoritatea politică a preluat controlul asupra producției de bani: să mărească numărul banilor. Singura diferență între practica actuală și cea din trecut ține de instrumentele prin care  se realizează politica monetară.

Politica monetară neconvențională a devenit realitate încă de la sfârșitul anilor 90, când Japonia a început să tureze tiparnița de bani pentru a ieși din criză. Spune Haruhiko Kuroda:

The Bank of Japan was the first central bank ever to adopt what is often referred to as unconventional monetary policy. In fact, the Bank started pursuing various unprecedented monetary policies such as a zero interest rate policy and quantitative easing policy ahead of other central banks at the end of the 1990s, that is, prior to the global financial crisis (The Practice and Theory of Unconventional Monetary Policy)

Economistul care a justificat teoretic această decizie a fost Paul Krugman, în câteva lucrări de referință:

  • It’s baaack: Japan’s slump and the return of the liquidity trap, 1998
  • The Return of Depression Economics, 1999
  • Thinking about the liquidity trap, 1999

Iar Krugman nu a făcut decât să reia vechea doctrină a lui Keynes, care dădea vina pentru criză pe comportamentul stupid al celor care economisesc. Potrivit lui Keynes, dacă oamenii nu cheltuie suficient atunci producția scade, șomajul crește și economia intră în recesiune. Dacă oamenii tezaurizează considerabil, atunci intrăm în “capcana lichidității”. Capcana lichidității descrie situația în care, deoarece rata nominală a dobânzii se situează aproape de zero, publicul este indiferent între deținerea de obligațiuni (investiții) și deținerea (cererea) de bani. Degeaba scade rata dobânzii, oamenii nu investesc.

There is the possibility, for the reasons discussed above, that, after the rate of interest has fallen to a certain level, liquidity-preference may become virtually absolute in the sense that almost everyone prefers cash to holding a debt which yields so low a rate of interest. In this event the monetary authority would have lost effective control over the rate of interest. (J. M. Keynes, The General Theory of Employment, Interest, and Money)

Din acest motiv Keynes a susținut că ieșirea din capcana lichidității se face doar printr-o politică fiscală expansionistă. Cu alte cuvinte, dacă nu investesc oamenii, atunci să cheltuiască statul. Dar această soluție nu este considerată credibilă astăzi; înțelepciunea convențională sugerează că guvernele ar trebui să evite acumularea de noi datorii. Publicul nu crede că guvernele pot avea deficite bugetare prea mari, deoarece știe că aceste datorii nu pot fi plătite și că statul va ajunge să crească impozitele mai devreme sau mai târziu (deci nu este o idee bună să investești). Soluția ar fi, potrivit lui Krugman, o “politică monetară iresponsabilă”.

Politici monetare 1

Această perspectivă este foarte obtuză, ca să fiu elegant. Din perspectiva creșterii economice sănătoase, este pur și simplu neinteresant ce se întâmplă cu “cererea agregată” – astfel încât nu rezultă de ce ar trebui să tipărim bani. Cererea agregată este un concept extrem de simplist. În realitate economia nu este un bolovan numit OFERTĂ care să se miște sub efectul unui impuls numit CERERE. Economia constă într-o structură alambicată de producție, care presupune folosirea de bunuri de capital eterogene, în diverse investiții, cu diverse maturități și specificități. Această structură de producție reflectă preferințele și deciziile publicului, care nici ele nu se rezumă doar la A CONSUMA sau A NU CONSUMA. Fiecare individ alege dintr-un spectru imens de alternative: între a consuma mere sau compot de mere, între a consuma alimente românești sau străine, bogate în colesterol sau nu; între a consuma acum și a consuma mai târziu (a economisi), dar și între a economisi pe diverse orizonturi de timp; între a-și asuma un risc mai mic sau mai mare, de fiecare dată când comite o acțiune.

Este suficient să ne uităm în jurul nostru și să vedem că economia funcționează inerent cu o rată a dobânzii pozitivă. Consumul, nu economisirea, este prioritar. Este dureros să economisim, economisirea presupune un sacrificiu (perceput ca atare). Eficiența marginală a capitalului este pozitivă. Chiar și în timp de recesiune sau de criză profundă, oamenii continuă să consume, deci anumite investiții și linii de producție rămân profitabile. Altfel spus, criza nu înseamnă o cădere în bloc a economiei, ci căderea unor sectoare în raport cu altele. O realocare a capitalului, dinspre liniile care s-au dovedit a fi neprofitabile, către liniile profitabile. Este adevărat, criza este însoțită de o creștere a economisirii, dar aceasta nu este malignă așa cum a considerat Keynes, ci foarte utilă. Este normal ca populația să economisească mai mult, după ce a înțeles că a comis erori în trecut, că s-a supraîndatorat sau că s-a aruncat în investiții nerentabile. Doar această acumulare suplimentară de capital poate scoate economia la liman. Subminarea acestei acumulări – prin dobânzi artificial de mici și printr-o politică monetară “neconvențională” iresponsabilă – nu face decât să îngroape economia și mai rău.

Ce urmărește de fapt politicul cu această emisiune de bani? Nu să salveze întreaga economie – pentru că întreaga economie nu poate crește decât prin creșterea stocului de capital/lucrător. Nu. Ci să salveze anumite sectoare – prin redistribuirea averii (capitalului) de la cei care au fost mai precauți și mai înțelepți către cei care au comis erori. În esență, politicul face cea făcut dintotdeauna: ia de la Gigel ca să îi dea lui Ionel.

Este absurd să mergem pe ideea că economia nu poate funcționa decât cu rate negative ale dobânzii. Asta este ca și cum ai spune că agricultura nu poate funcționa decât cu subvenții.

***

Politici monetare 3

Ca răspuns la întrebarea lui Daniel Dăianu, “Se putea face altceva în momentul crizei, altceva decât salvarea băncilor? Era preferabil un colaps soluției de compromis la care s-a ajuns în practică?”, am arătat că:

Și în 1989-1990 am trăit un moment similar. Ba chiar cu greu poate fi găsit în istorie un experiment mai mare decât tranziția de la comunism la capitalism (well, cu excepția tranziției inverse, a colectivizării!). Reforma a fost dureroasă, multă lume și-a pierdut locurile de muncă, numeroase fabrici s-au închis, economia a trecut printr-o restructurare profundă. Ce ar fi însemnat o soluție de compromis în 1990? Să facem Perestroika?! Reforma a fost necesară, iar țările care au făcut-o mai repede au făcut-o mai bine. România a lălăit-o și a făcut-o mai prost. Deci da! – exista alternativă în 2007-2009: lăsarea băncilor slabe să falimenteze, lăsarea crahului bursier să continue, lăsarea corporațiilor supra-îndatorate să dispară. Economia trebuia restructurată în profunzime. Istoria arată că se poate, doar voință politică să fie.

***

Aflați ce au avut de zis ceilalți participanți aici și aici (deocamdată).

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ