Manifestul libertarian

0
5655

A apărut și în România un manifest libertarian. Mi-ar fi plăcut să se intituleze “liberal”, din respect pentru o tradiție culturală venerabilă, însă probabil inițiatorii lui s-au gândit să evite posibilele confuzii generate de… degenerarea liberalismului contemporan. Așa că preia expresia folosită în SUA: libertarianism. Este destul de amplu, îl puteți citi integral aici.

Manifestul are două părți. Prima parte prezintă destul de succint motivele principale pentru minimizarea statului și extinderea sferei libertății individuale. De asemenea, abordează din punct de vedere ideologic principalele probleme ale României actuale. Din această parte cel mai mult îmi plac citatele din Ludwig von Mises – le reproduc în context:

este clar pentru toată lumea că România are o democraţie originală. Mai puţin clar este motivul pentru care aşa stau lucrurile. “Democraţia nu poate funcţiona dacă o mare parte a votanţilor se află pe ştatul de plată al guvernului. Dacă membrii Parlamentului nu se consideră reprezentanţi ai contribuabililor, ci exponenţi ai celor care primesc salarii, subvenţii, cadouri şi alte beneficii. Atunci s-a terminat cu democraţia” (Ludwig von Mises)

“Economia de piaţă nu are nevoie de apologii sau de propagandişti. Realizările sale vorbesc de la sine. Civilizaţia modernă este produsul filozofiei laissez-faire” (Ludwig von Mises)…
În schimb, creaţiile statului trebuie trâmbiţate, inaugurate cu fast şi tăiat de panglici, menţionate obsesiv – pentru a ascunde găurile negre în care s-au dus banii cetăţenilor şi pentru a satisface ambiţia trufaşă a vreunui politician.

În realitate, statul nu creează nimic. Socialiștii din toate partidele ne vând minciuna că fără stat nu există decât haos și anarhie. Adevărul este că, cu cât statul este mai mic cu atât societatea își poate dezvolta propria ordine a proprietății private și libertății personale. Socialiștii ne întrețin de asemenea iluzia că guvernul este Mâna Providenţială, care poate să crească bunăstarea tuturor. Dar nu este nicidecum vorba de magie. Pentru ca Guvernul să poată da un leu, trebuie mai întâi să îl ia prin impozitare tot de la noi. Pentru a crea un loc de muncă, distruge vrând-nevrând un altul. Pentru a stimula consumul dintr-un bun, va reduce consumul din altele.

Capitalismul şi libertatea economică cultivă virtuţi precum responsabilitatea, decenţa, cumpătarea, modestia, gândirea pe termen lung. Etatismul dezvoltă vicii precum laşitatea, risipa, vanitatea și servilismul. Piaţa liberă stimulează buna înţelegere între toţi: patronul magazinului din colţ mulţumeşte clienţilor care îi trec pragul. Dar intervenţiile guvernului încurajează discordia; când viaţa socială este politizată, strategia potrivită este: “Mulţumeşte-i primarului, mulţumeşte-i partidului, mulţumeşte-i ministrului sau preşedintelui, fii amabil cu guvernanţii şi dă-te bine cu puterea, că poate vei primi şi tu o pleaşcă”. Nu ne putem aştepta la mărinimie din partea guvernului. Mărinimos nu poate fi decât cel care este proprietar, stăpân pe roadele eforturilor sale, conştient de valoarea muncii depuse. În schimb, ministrul nu poate fi decât meschin, pentru că nu este în măsură să decidă decât temporar asupra unor resurse pe care le-a obţinut din condeiul rectificării bugetare.

În România, corupţia este endemică. Corupţia nu ţine în principal de moştenirea culturală sau de mentalităţi – altminteri nu am putea explica de ce milioane de români renunţă la practicile asociate corupţiei imediat ce trec graniţa. Corupţia ţine de mediul instituţional românesc, mai precis de sufocarea vieţii sociale prin reglementarea a tot ce mişcă. “Nimic nu corupe mai mult un om decât ipostaza de a fi un braţ al legii şi de a-i putea face pe ceilalţi oameni să sufere” (Ludwig von Mises). Corupţia este oricând şi pretutindeni un rezultat al instituţiilor paternaliste şi al intervenţionismului. Nu există cale mai directă şi mai eficientă de a elimina corupţia decât combaterea statolatriei și neutralizarea centrilor nervoși ai intervenționismului guvernamental. Şpaga dată profesorului sau doctorului, va dispărea atunci când aceştia nu vor mai fi funcţionari publici, ci vor activa în instituţii private.

Pentru publicul larg (cam câți libertarieni sunt în România?) probabil cea mai interesantă parte a Manifestului este cea care se referă la soluții. Pe aceasta o reproduc integral.

Soluţia pe care o propunem este micşorarea puterii statului. Cu cât statul este mai mic, cu atât este mai important individul; cu cât statul decide mai puţine lucruri pentru toată lumea, cu atât fiecare dintre noi poate decide mai mult pentru el însuşi; cu cât statul are mai puţini bani, cu atât este mai bogat individul.

Această soluție este realizabilă și oportună prin modificarea Constituției și a legislației actuale.

Cum putem face statul mai mic?

Prin următoarele măsuri:

Degrevarea statului de funcții și atribuții și transferarea lor către comunitățile (nu autoritățile) locale. Descentralizarea este un deziderat politic aproape universal. Într-adevăr, datorită presiunii electorale, decidenţii locali manifestă o responsabilitate mai mare faţă de alegători în gestionarea fondurilor publice în comparaţie cu cei ministeriali. Dar ideea centrală este că descentralizarea autentică nu se referă la mutarea atribuțiilor statului de la guvern la prefectură sau primărie, de la București la Brașov, ci la concedierea guvernului și la angajarea responsabilității individului, familiei, comunităților locale.

Reducerea la minim a numărului de poziții decizionale din administrația publică centrală și locală. Urmărim eliminarea salarizării preferențiale și reducerea posibilității obținerii de rente prin exercitarea discreționară a funcției publice. Birocrații și clientela politică vor fi astfel stimulați să-și convertească comportamentul strict redistributiv într-unul antreprenorial: să prospere nu prin vânătoare/acordare de favoruri și privilegii din banul public, ci prin obținerea de câștiguri legitime din activități proprii pe piața liberă.
Reducerea la minim a numărului de poziții administrative (funcționari) din administrația publică centrală și locală. Viaţa de zi cu zi a românilor nu poate fi îmbunătăţită fără o reducere drastică a birocraţiei. Funcționarii disponibilizați se vor integra în sectorul privat, care se va extinde și se va consolida prin însăși „deparazitarea” sa de finanțarea „caracatiței” aparatului birocratic public. Introducerea principului consimţământului implicit în soluţionarea diferitelor cereri, introducerea ghişeului unic de autorizare pentru acele activităţi în care statul va mai avea responsabilităţi specifice sau externalizarea certificării reprezintă câteva din măsurile rapide de revitalizare a societăţii şi mediului de afaceri românesc.

Reforma sistemului juridic, care trebuie să vizeze:
Simplificarea legislaţiei: Îmbunătăţirea funcţionării sistemului judiciar ca serviciu public şi sporirea încrederii cetăţeanului în actul de justiţie se poate realiza printr-o reformă unitară a codurilor de procedură şi a celorlalte acte normative, menită a simplifica procedurile judiciare şi administrative.

Reducerea taxelor aferente actului de justiţie: Este necesar ca valoarea taxelor pentru deschiderea unei acţiuni să nu aibă un efect descurajator și să fie accesibilă inclusiv cetățenilor cu venituri mici.

Responsabilizarea magistraţilor, prin corelarea salarizării cu calitatea actului de justiție întreprins.

Cum putem decide mai mult pentru noi?

Prin următoarele măsuri:

În educație

Starea de fapt

Educaţia românilor se află pe un trend descendent. Sistemul de învăţământ este la ani-lumină distanţă de necesităţile societăţii noastre. Până acum, efectul clar al reformelor întreprinse a fost împingerea planurilor de învăţământ într-o mişcare browniană şi devalorizarea constantă a diplomelor. În ciuda creşterii constante a cheltuielilor publice, performanţele educaţionale au scăzut (vezi rata promovabilităţii la bacalaureat; nicio instituţie românească de învăţământ nu a pătruns în clasificări internaţionale relevante). Un student „instruit” în universităţile de stat costă de 10 ori mai mult decât cel instruit la privat (ţinând cont nu doar de alocaţia efectivă pe cap de student, ci şi de costurile totale ale aparatului birocratic aferent)

Ce propunem
Desfiinţarea monopolului statului în planificarea învățământului. Desfiinţarea obligativităţii acreditării de către stat a instituţiilor de învăţământ şi a programelor de studii va conduce la creşterea diversităţii educaţiei şi înlăturarea modelării tuturor şcolilor după chipul şi asemănarea celor de stat.

Reconsiderarea și reducerea obligativităţii învăţământului public: doar primii patru ani de studiu trebuie să aibă statutul de învățământ obligatoriu finanțat de stat. Chiar și pentru acest stadiu trebuie să existe alternativa școlii private. Măsura va conduce la apariţia unei pieţe reale a serviciilor la nivelul tuturor treptelor educaţionale, iar părinţii vor fi liberi să aleagă pentru copiii lor şcoala dorită.

Finanţarea marginală a educaţiei din fonduri publice: presupune acordarea de vouchere educaţionale în cazul celor care fac dovada lipsei de posibilităţi materiale.

Privatizarea şcolilor de stat. Proprietatea de stat în educație a dus la apariţia fenomenului de diplomo-scleroză în randul tinerilor şi, implicit, la devalorizarea constantă a diplomelor pe piaţa muncii.

Legalizarea alternativelor educaţionale private: presupune crearea cadrului legislativ care să favorizeze dezvoltarea alternativelor private autentice, mergând de la şcoli/universităţi/licee/ gradiniţe private, până la educaţia în familie (homeschooling).

În sănătate

Starea de fapt

Poate nicăieri nu se observă mai limpede decât în sistemul sanitar public românesc că aşa-zisele servicii gratuite oferite de stat sunt fie inexistente, fie deloc gratuite – asta atunci când nu se transformă în veritabile “rele” publice.

În prezent, cine câștigă 800 de lei plătește la stat drept contribuție la fondul de sănătate circa 100 de lei, adică o optime din salariul net. Așa-i ajută statul asistențial pe săraci. În plus, pe lângă faptul că cer mai mulți bani de la Casa de Asigurări, spitalele publice mai cer bolnavului să vină cu bani de acasă pentru materiale și medicamente. Iar venitul la negru al doctorilor este mai mare decât cel oficial – aceasta dacă nu cumva cineva crede că un doctor poate trăi cu salariul de la stat.

Sub aspectul eficienţei: spitalele publice decontează de la Casa de Asigurări de Sănătate mai mult decât cele private (raportându-ne la acelaşi serviciu).

Ce propunem
Desfiinţarea obligativităţii contribuţiilor la asigurările de sănătate: implică lăsarea deciziei la nivelul individului atât în ceea ce priveşte cuantumul sumei alocate pentru servicii medicale, cât şi în ceea ce priveşte alegerea furnizorului de astfel de servicii.
Dezvoltarea asigurărilor private de sănătate: fiecare individ va putea opta pentru un anumit pachet de servicii medicale în funcţie de starea sa de sănătate şi de suma pe care dorește să o aloce.

Privatizarea spitalelor publice: Sistemul public de sănătate este falimentar. O dovedesc sondajele în rândul populaţiei, dar şi expansiunea puternică a spitalelor şi clinicilor private. Susținem privatizarea spitalelor publice, iar pentru a asigura un nivel minim de asistenţă medicală celor cu venituri insuficiente sau pentru servicii de urgenţă, statul să finanţeze direct pacientul.

În muncă

Starea de fapt

Piaţa românească a muncii este una dintre cele mai obstrucţionate şi inflexibile din Europa, atât în ceea ce priveşte nivelul taxării, cât şi al reglementării. Elemente principale ce determină această stare de lucruri sunt: salariul minim pe economie; dificultatea concedierii; reglementările privind securitatea muncii; cele privind reglementarea accesului la anumite profesii; reglementarea orelor suplimentare; rigiditatea programului de lucru; reglementarea duratei vieţii active etc.

Ce propunem
Liberalizarea pieţei muncii: eliminarea prevederilor privind salariul minim şi abrogarea reglementărilor care descurajează în prezent angajarea forţei de muncă.

În fiscalitate

Starea de fapt

Degrevarea statului de funcții duce la reducerea nevoii de bani publici necesari finanțării acestor funcții. Un stat mai mic este un stat cu un buget comprimat atât pe partea de surse/venituri cât și pe partea de utilizări/cheltuieli. Astfel, măsurile pe care le susținem se diferențiază net de „politica de austeritate” urmată în prezent, care țintește la însănătoșirea statului – implicit prin sărăcirea individului – și ale cărei rezultate sunt evidente: subminarea perspectivelor de creștere economică și alimentarea contradicțiilor sociale.

Ce propunem
Reducerea şi simplificarea impozitării „Taxe mai mici şi mai puţine” reprezintă dezideratul nostru. Regimul fiscal actual este extrem de stufos, numărând sute de taxe. Cu cât numărul de taxe este mai redus, cu atât costul administrării fiscale este mai mic, iar capacitatea de previziune antreprenorială este mai mare. Cu cât povara fiscală este mai redusă, cu atât sunt mai stimulate investiţiile şi bunăstarea populaţiei.

Reducerea bugetului administrației publice. Scăderea fiscalității nu trebuie urmată pentru creșterea veniturilor atrase la bugetul statului. Celor care văd în relaxarea fiscalității un mijloc subtil pentru creșterea rolului statului le spunem: dacă prin diminuarea impozitării veniturile strânse de guvern cresc, atunci înseamnă că impozitele nu au scăzut suficient!
Reducerea datoriei publice: interzicerea prin Constituție a împrumutului de către stat, care împovărează generațiile viitoare. Spre deosebire de regulile vehiculate în prezent, principiul eliminării datoriei publice este simplu, transparent, imposibil de manipulat politic.

Desfiinţarea obligativității sistemului public de pensii, în sensul încetării treptate a plăţii contribuţiei aferente la buget (CAS), astfel încât să existe posibilitatea achitării pensiilor existente, dar fără a-i mai menţine pe salariaţii actuali în capcana cotizaţiei către un sistem nesustenabil şi care nu le va asigura venituri decente la bătrânețe.

Eliminarea statutului de unic mijloc legal de plată deţinut de leu. Cu alte cuvinte, desfiinţarea monopolului producţiei de monedă al băncii centrale concomitent cu restituirea libertăţii cetăţenilor de a-şi alege moneda convenabilă. Eliminarea posibilității statului de a tipări bani pentru a-și acoperi cheltuielile ne va feri de „impozitul ascuns” al inflației, iar avuția fiecăruia va fi astfel protejată împotriva inflației uneltite politic.

Aș comenta acest manifest astfel: este prima încercare de a explica și coagula principiile unei reforme economico-sociale în tradiția liberalismului clasic. Dacă acest text va avea succes rămâne de văzut. De asemenea, rămâne de văzut dacă vom vedea în România o reformă liberală, în sensul reducerii rolului statului în societate. Această reformă ar putea avea loc mai lent sau mai rapid, mai mult sau mai puțin consistent. Să iau de exemplu domeniul educației. Nu ar fi rău, în opinia mea, dacă s-ar legifera homeschooling-ul. Dar ar fi și mai bine dacă statul și-ar cenzura prerogativa de reglementator în educație, în general. Și ar fi și mai bine dacă finațarea educației ar fi centrată pe elev, prin metoda cupoanelor, așa cum propune Manifestul. Deși ar fi extraordinar dacă s-ar renunța și la cupoane și redistribuția asociată cu finanțarea publică a educației s-ar realiza printr-un impozit negativ pe venit, așa cum a propus Milton Friedman. (De fapt, înțeleg că SOLIB promovează ideea unui singur impozit.)

În fine, vom vedea dacă liberalismul, promovat acum foarte onorabil în SUA de Ron Paul, va prinde rădăcini puternice și la noi. Poate dacă citiți și dați mai departe acest manifest!

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here