INTERVIU – ALEXANDRA ANDONE, artist plastic

0
281

“Ca artist îmi revine imensa misiune să combin armonios realul cu fantasticul, clasicul cu virtualul, ele însele îmbrăcate în straiul unicatului colorat.”

De obicei, la începutul fiecărui interviu, obişnuiesc să fac un preambul. De această dată doresc să am o altă abordare fiind încă sub impresia puternică, lăsată de vizionarea tablourilor pictate de Alexandra Andone, artist plastic deosebit de talentat, din tânăra generaţie. Am profitat de prezenţa sa la Bucureşti pentru a purta o discuţie relaxată despre artă, creaţie, destin şi realizare.

F.S. Intenţionam, de ceva vreme, să aducem în Săptămâna Financiară câteva pete de culoare menite să schimbe peisajul arid, oarecum gri, al cifrelor economice şi al datelor statistice seci. Nu m-am aşteptat, însă, nicio clipă, să întâlnesc însăşi CULOAREA şi nu mă sfiesc să afirm acest lucru. Expoziţia “Esenţialism”, găzduită până pe data de 7 Aprilie de Intermezzo Lobby Lounge, cafeneaua din holul hotelului InterContinental, reprezintă o adevărată explozie de culoare. În ultima vreme, în întreaga societate se simte o schimbare de abordare faţă de artă. Muzica de calitate, dansul, arta vizuală, revin în prim-plan. Cuvântul, scris sau rostit, capătă noi valenţe pentru că oamenii, în bună parte, simt nevoia să se întoarcă către valorile fundamentale. Trăim într-o lume plină de imagini false, în care măştile, oglinzile paralele şi perdelele de fum sunt din ce în ce mai prezente. Simţim tot mai des nevoia de introspecţie. Ne întoarcem firesc, către natural, către suflet şi spirit, conştienţi că acolo se găseşte esenţa, că acolo se formează adevărata imagine despre lume, despre viaţă.

A.A. Într-adevăr, felul în care ne trăim viaţa, de acolo porneşte. Cumva, cred că aşa cum decurg lucrurile acum, în societate, în domeniul profesional şi în cel economic, financiar, majoritatea dintre noi purtăm măşti. Jucăm roluri cu care începem să ne identificăm lăsând deoparte esenţa noastră spirituală. De aceea, eu cred cu tărie că arta are marele rol de a readuce la suprafaţă tot ceea ce nu vezi sau nu arăţi într-o zi de muncă, la birou. În rolurile pe care le jucăm nu se regăseşte ceea ce suntem cu adevărat, fiecare dintre noi. Ceva trebuie să oglindească adevăratele trăiri iar arta este menită să scoată tot ce este mai bun din noi. În faţa unei picturi, o parte din tine, din sufletul tău, se oglindeşte în aceasta. Dacă pui 20 de oameni să privească un tablou, vei avea 20 de tablouri diferite pentru că în fiecare se regăseşte ceva diferit care răspunde la imaginea văzută. Acesta este adevăratul efect al artei vizuale, faptul că reuşeşte să scoată acel spirit viu al omului ascuns sub zeci de task-uri, conturi, strategii sau “to do list”-uri zilnice.

F.S. Pentru că mi-ai vorbit despre task-uri, am înţeles că într-o etapă anterioară a vieţii tale ai lucrat în mediul corporatist.

A.A. Da, am lucrat, în Bucureşti, într-o agenţie de publicitate, în creaţie, comunicare de brand şi relaţia cu clienţii. Am intrat în contact cu clienţi corporatişti. Am lucrat pentru Orange şi Carlsberg iar la un moment dat am avut client Raiffeisen Bank, divizia corporaţii şi IMM-uri. De acolo am plecat către artă. Cunosc bine mediul corporatist dar la noi în agenţie atmosfera era ceva mai relaxată. Lucram mult cu oamenii din departamentul de creaţie, cu fotografi, cu regizori… Am fost tot timpul foarte intuitivă şi dincolo de proceduri, înţelegând foarte bine, atât oamenii din creaţie cât şi nevoile clientului, am reuşit să devin un bun mediator.

F.S. Înţeleg că nu ai studiat arte plastice?

A.A. Nu, am studiat marketing şi afaceri economice internaţionale. Am lucrat de la vârsta de 19 ani în agenţia de publicitate despre care ți-am povestit. Am pornit de la zero şi am parcurs toate treptele până la nivelul de senior account manager, având clienţi importanţi în portofoliu. Arta, pictura, a fost pură descoperire care a venit dintr-o criză existenţială, recunosc. Aveam 27 de ani şi la un moment dat nu m-am mai identificat cu nimic din viaţa mea de atunci. Aveam nişte trăiri foarte intense care m-au luat prin surprindere. Eu nu am căutat arta şi nu mă aflam într-o căutare spirituală. Criza resimţită a fost una totală care s-a manifestat nu numai la nivel profesional ci şi în plan personal. M-am simţit, pur şi simplu, scoasă din context şi apoi reintrodusă, fără a mai putea să vorbesc cu nimeni, aceiaşi limbă. Datorită acelei crize am început să caut răspunsuri în interiorul meu.

F.S. “Datorită” sau “din cauza”?

A.A. La început a fost “din cauză” şi mult timp am plâns. M-am autocompătimit, simţindu-mă neputincioasă. Acum, văzând tot ce s-a întâmplat între timp şi ce turnură au luat lucrurile, spun că “datorită”. Am început să caut răspunsurile în interiorul meu. Era limpede că nu acesta îmi era drumul, în publicitate. Simţeam altă chemare. Eu am avut tot timpul o componentă profesională puternică. Nu m-am văzut niciodată fiind doar soţie, sau mamă. Eu am simţit dintotdeauna că profesia aleasă va ocupa o mare parte din mine. Pentru aceasta aveam mare nevoie ca să mă identific cu acea profesie. Răspunsurile nu au venit, în mod miraculos, de la început. Citeam foarte mult şi mă obsedau spusele lui Buda: “răspunsul se află în tine”. Eu îl căutam stăruitor, dar nu mi se arata. Am făcut, la un moment dat, o meditaţie, mai mult o rugăciune, pentru că eram disperată. Mă simţeam suspendată în propria mea viaţă iar ai mei, părinţi şi prieteni, erau foarte îngrijoraţi, neînţelegând ce mi se întâmplă. La începutul acelei meditaţii, am promis că oricare va fi răspunsul îl voi crede şi rugându-mă, am avut o viziune… M-am văzut pictând.

F.S. Obişnuiai să desenezi, să pictezi?

A.A. Nu, niciodată. Ultima dată când desenasem fusese cu mult timp in urmă, în copilărie şi îmi amintesc că în primii ani de şcoală o rugam pe mama să îmi facă desenele, chiar şi la cunoştinţele naturii. La început mi-am spus că nu se poate aşa ceva dar mi-am amintit că am promis că voi crede, indiferent care va fi răspunsul. Am privit în jur, să văd ce găsesc la îndemână. Aveam doar un pix şi un caiet de matematică, pentru că, în acea vreme, mă ocupam de bugete şi strategii. Mi-am spus:” Hai să desenez ceva, să văd ce-mi iese”. A ieşit un nud de femeie deasupra oraşului, deasupra lumii, cumva. O imagine suprarealistă…

F.S. Te-ai întrebat vreodată de ce acea imagine a fost prima care ţi-a venit în minte şi de ce un nud de femeie?

A.A. Femeia mi se pare mult mai estetică. Trupul feminin este mult mai frumos din punct de vedere plastic asta neînsemnând că trupul masculin nu are frumuseţea sa. Fiind femeie, mă identific mai mult cu personajul şi pot exprima mult mai profund trăirile interioare. Dacă aş picta bărbaţi aş face acest lucru cu detaşare sau dintr-o poziţie subiectivă. Nu mă feresc să pictez bărbaţi, în expoziţia “Esenţialism” am un personaj masculin, “Grădinarul”. Într-adevăr, în majoritatea tablourilor mele se regăsesc reprezentări feminine a căror energie intenţionez să o dezvolt, în arta mea, în continuare, pentru că aceasta prin natura ei este foarte creatoare, decorativă şi înfloritoare. În ea se regăsesc: senzualul, fantezia, visarea, ludicul şi viaţa. Nu spun că energia masculină nu are toate aceste ingrediente. Bărbatul are, în schimb, alte calităţi,  complementare, care merită exploatate şi reprezentate: pragmatism, forţă sau protecţie…

F.S. Eşti o feministă?

A.A. Am momente. Dacă sunt provocată, sunt feministă pentru că am avut destule momente în viaţa mea, când m-am confruntat cu misoginismul. În plus, resimt o mulţime de provocări mentale, mai ales noaptea. Din acest motiv, visez foarte mult. Îmi place să explorez zone ale spiritualităţii, ale metafizicii şi într-un fel, mă transpun.

F.S. Trăieşti într-o lume de imagini…

A.A. Da, este adevărat. O lume de imagini şi de simboluri. Există o corespondenţă specială şi vreau să dezvolt şi mai mult direcţia mea artistică, în acest sens. Am început să dezvolt mai mult comuniunea om-natură de care, în mod straniu, ne-am îndepărtat, din cauza erei moderne în care trăim. La vernisaj, mulţi invitaţi mi-au spus:” Este foarte frumos că asociezi omul cu natura!” Eu nu înţeleg de ce pare un lucru atât de deosebit. Oare, noi, nu suntem una cu natura? Am un mare semn de întrebare… De ce ar exista o separare? De ce există? Mă uit în jur şi văd câte ziduri ne-am ridicat. Omul este un fruct al naturii, o parte din ea. Suntem cu toţii copiii Universului, fiecare cu particularităţile sale dar, în esenţă, străbătuti de aceiaşi energie magnifică.

F.S. Sunt total de acord…

A.A. Anul trecut am fost în Peru, într-o călătorie spirituală. Nu mă mai săturam să privesc natura, incredibilă în unicitatea ei. În fiecare loc găseam forme diferite şi viaţă în expresia ei cea mai pură. Când am început să pictez am avut nişte trăiri foarte interesante în urma cărora am realizat cât de programate ne sunt minţile pentru a se raporta la nişte şabloane, la nişte simboluri, mai ales în artă. La început am fost furioasă însă, ulterior, mi-am dat seama că aceasta reprezintă o mare oportunitate. La prima expoziţie, am ieşit cu nişte tablouri pictate în culori extrem de puternice, vibrante, primare, aş putea spune. Mi-am atras critici fenomenale. Am auzit multe voci care spuneau: “Tu de ce nu amesteci culorile?”, “Asta nu este pictură academică!”. Culorile mele se regăsesc în penajul păsărilor, pe aripile fluturilor sau în petalele florilor şi cu toate acestea mi se spunea: “Culorile tale nu sunt naturale.” În minte îmi reveneau obsesiv câteva întrebări: “Unde v-aţi uitat, mai oameni buni, până acum? În câte griuri aţi stat cu ochii? La început, pentru mine, această abordare a reprezentat un mare handicap care m-a ţinut într-o zonă de umbră şi eclipsă dar exact acesta era propriul meu drum, pentru că atunci nici eu nu ştiam la ce să mă raportez.

F.S. Când se întâmpla asta?

A.A. Acum 4-5 ani când am ajuns la Cluj. Lumea mă lua în glumă şi afirma că nu voi putea să devin un pictor valid, în primul rând pentru că nu trecusem prin Institutul de Artă şi în al doilea rând pentru că nu pictam ca restul, cu griuri şi alte urâţenii. “Vii tu cu culorile tale primare, neamestecate!” Nu aveam cum să pictez ca ei. Dacă priveşti un răsărit sau un apus de soare vezi atâta culoare, atâta creaţie divină. Ador culorile! În lumea în care trăim, noi nu mai vedem aceste lucruri pentru că avem tendinţa să mergem cu capul plecat, văzând mai mult griul asfaltului pe care păşim, înconjuraţi de zgomotul care ne agresează mintea, în permanenţă. Traversam tot felul de câmpuri energetice. Eu cred că asta îmi este misiunea pe care încep să o întrevăd, acum la mai bine de şapte ani de când am pornit pe acest drum, total blând, hotărând să las arta mea să iasă liberă, exact aşa cum este. Să transpun lumea în tablourile mele aşa cum o văd eu. Atunci, la început, nu mi-am propus nimic special. Acum am obiective care au apărut pe parcurs.

F.S. De unde eşti? Unde-ţi sunt originile?

A.A. Eu sunt născută în Alba Iulia şi am crescut acolo. La un moment dat m-am mutat, împreună cu părinţii, în Timişoara unde am trăit Revoluţia din 1989. Când a început să se tragă, eram împreună cu mama, la plimbare în Piaţa Operei. Ulterior am revenit în Alba Iulia, pentru ca, mai târziu, să ajung în Bucureşti, imediat după liceu. Am fost o fire foarte ambiţioasă iar perspectiva de a rămâne în Alba Iulia nu mă mulţumea deloc.

F.S. Ai plecat foarte devreme de acasă?

A.A. Da, am avut curaj, cu toate că după trei săptămâni am vrut să mă întorc acasă. Eram micuţă şi speriată. Aveam doar 45 kg. Totul mi se părea copleşitor, în Bucureşti.

F.S. Cred, plecată de acasă, din liniştea oraşului Alba Iulia, te-ai trezit, deodată, în iureşul Bucureştiului. Oraşele ardelene au o linişte aparte.

A.A. Ulterior m-am adaptat dar am rămas ardeleancă, lucru pe care l-am perceput ca pe o calitate nu ca pe un handicap. Am observat că, aici, oamenii apreciază ardelenii. Eu sunt convinsă că în faţa frumuseţii, a inocenţei, toată lumea reverberează. Nimeni nu trece indiferent.

F.S. Dar oamenii au tendinţa de a-şi ascunde această latură. Nu ştiu de ce sensibilitatea a ajuns, în zilele noastre, să fie percepută ca o slăbiciune, ca un defect…

A.A. Pentru că viaţa a devenit foarte provocatoare. Pentru că trebuie să fim, în fiecare moment, puternici, să nu ne lăsăm afectaţi şi să mergem înainte, oricum ar fi. Să fim focusaţi pe target-urile pe care le avem, fără emoţii, aşa cum se spune. Aproape renunţăm la viaţa personală. Am fost la un interviu, pentru un job şi am fost întrebată dacă am iubit. Am întrebat, la rândul meu, firesc: “Ce relevanţă are asta?” şi mi s-a răspuns că “asta înseamnă că vei dori să pleci acasă imediat, cum se termină programul, ori noi dorim să fii devotată 100% companiei şi să răspunzi la toate solicitările, indiferent de oră”. Am avut situaţii la un alt job, unde intram în şedinţa de proiect intern şi mi se spunea “pune-ţi bocancii şi dă-le”, ori eu nu am putut să fac aşa ceva. Genul acesta de mici detalii, adunate, au generat acea criză existenţială despre care vorbeam la început. Mi-am dat seama că eu nu sunt făcută pentru asta, că indiferent câte target-uri ating, dacă îmi pierd latura umană, nimic nu mai contează. Din acest punct de vedere consider că artă este foarte valoroasă, pentru că reprezintă forma modernă a spiritualităţii erei noastre. Prin artă consider că se realizează acea conexiune cu divinul.

F.S. Când vorbeşti despre artă, te referi numai la pictură?

A.A. Mă refer la toate artele. Cea vizuală, în schimb, funcţionează mai mult pe componentă de suflet, de individualitate, de expresie. Muzica merge mai mult pe spirit, este interdimensională. Când am călătorit în Peru, făceam parte dintr-un grup de meditaţie unde era foarte important ca fiecare să stăm în linişte pentru a ne putea auzi gândurile şi vocea lăuntrică a sufletului. Culmea este că tocmai acolo, am devenit foarte vocală iar toată lumea a început sa îmi spună să tac. Atunci am realizat că toată viaţa mi s-a spus să tac, încă de mică. Am avut această revelaţie şi le-am spus:” Eu m-am încarnat pe pământ ca să fiu o expresie liberă. Vă rog să nu îmi mai spuneţi să tac!” A fost ca o descărcare. Ulterior am respectat toate regulile dar, atunci, am simţit nevoia să spun ceea ce gândeam. A fost o formă de revoltă împotriva interdicţiei de a vorbi pe care o suportasem toată viaţa mea, de până atunci.

F.S. Facem parte din generaţia căreia, toată copilăria, i s-a repetat obsesiv: “Stai cuminte!” “Nu pune mâna!” “Taci!”

A.A. Aşa este! Mai ales venind din comunism care, în opinia mea, la nivel spiritual, a fost un genocid.

F.S. Cat ai prins din perioada comunistă?

A.A. Aveam 6 ani la Revoluţia din 1989. Din perioada comunistă îmi amintesc lacrimile mamei când se întorcea de la coada de la lapte, unde se aşeza de la ora 5 dimineaţa. Avea mâinile atât de îngheţate încât abia putea să deschidă uşa. Apoi mi-l amintesc pe tata, în zilele Revoluţiei, ieşind în balcon şi strigând cât îl ţineau plămânii “Libertate”. Am înţeles mai târziu ororile comunismului. Am înţeles cum se făcea arta în acea perioadă, cum şi de ce era susţinută. Acum avem foarte multă libertate de exprimare dar, din păcate, nu avem susţinere financiară motiv pentru care lucrurile capătă tendinţe excesiv comerciale, groteşti, de multe ori. Înţeleg că oamenii se adaptează la orice pentru a trăi decent dar cred că ar trebui totuşi menţinut un standard. Eu cred foarte mult în modul în care energiile şi Universul aranjează lucrurile. Tot din natură am învăţat acest lucru… Dacă solul este bun şi fertil, dacă sămânţa este bună şi dacă planta primeşte grijă, nu se poate să nu apară rodul. Am încercat să ilustrez asta în tabloul meu, “Grădinarul”.

F.S. Ai mare dreptate însă, după cum ai enumerat, în această compoziţie intră multe ingrediente esenţiale. Dacă unul lipseşte, rodul este compromis.

A.A. Da, dar înveţi şi din eşec iar data viitoare ai grijă să pui şi ingredientul lipsă. Cred foarte mult în această abordare. La început mi se sugerau direcţii de urmat în arta mea pentru a deveni cât mai comercială. Mi se spunea chiar să vând tablourile foarte ieftin dacă doream să trăiesc din asta. Nu am fost niciodată de acord cu o astfel de abordare.

F.S. Vinzi scump?

A.A. Nu… Încă… Asta apropo de ingredientul lipsă. Eu cred că am debutat cu o cotă firească pentru genul de artă pe care îl ofer.

F.S. Cine ţi-a evaluat arta?

A.A. Eu! Nu mi-au convenit, nici pe departe, evaluările primite din alte surse. Mi-am construit propria-mi grilă. Îmi convine aşa cum sunt poziţionată acum, raportat la ceea ce fac şi sunt eu, ca artist, în momentul de faţă.

F.S. Se cumpără artă?

A.A. Da, se cumpără. Circulă multe poveşti în jurul comerţului cu artă. Unele au devenit mituri şi foarte mulţi sunt cei care spun că nu merge. Da, atmosfera generală aşa se prezintă dar îmi place să cred că am puterea să influenţez mediul. Ai două variante: ori te laşi influenţat de mediu ori îl influenţezi tu. De cele mai multe ori looserii sunt cei care spun că piaţa nu merge. Eu cred că dacă ai forţă, îţi poţi crea propria nişă. Anul trecut când am organizat Expoziţia “Esenţialism”, în Cluj, nu am avut un obiectiv valoric, de vânzare. Am dorit mai mult să mă arăt publicului prin colecţia de tablouri expuse, adunate în trei ani. Am expus la Cazinoul din Cluj, care aparţine de Primărie, într-un spaţiu pe care l-am primit, cu titlu gratuit, din partea Centrului de Artă şi Cultură. Marea surpriză a fost că foarte mulţi dintre cei care au venit la vernisaj cereau informaţii despre preţ şi îşi manifestau dorinţa de a cumpăra. În primele 3 ore au fost rezervate spre cumpărare 7 tablouri. Am simţit o mare bucurie şi m-am încărcat cu o enormă energie. Înainte de expoziţie mai vândusem şi alte tablouri. Primisem comenzi şi prin internet dar ce s-a întâmplat atunci a fost absolut minunat, din punct de vedere al valorii mele ca artist.

F.S. Ţi s-au comandat copii ale vreunui tablou original?

A.A. Am avut o singură comandă. A fost un client care văzuse un tablou foarte mic, de aproximativ 40 cm, pe Instagram. Domnul respectiv mi-a cerut să îl fac mai mare, pentru că avea un living foarte mare. Ştii cum este: casă mare, tablou mare. Eu îmi doresc să nu lucrez pe comandă. Vreau să las să iasă din mine, neîngrădită, expresia artistică, filozofică, tematică iar cui îi place este liber să îmi cumpere tablourile. Eu cred că un astfel de crez este foarte important pentru un artist. Dacă lucrez la comandă, deja simt că nu mai sunt eu ci doar dorinţa clientului. Am avut o experienţă uşor neplăcută, cu o galerie care iniţial a dorit să facă o expoziţie cu mine după care au început să îmi sugereze o direcţie, a lor, în ceea ce urma să pictez. Eu simt asta ca pe un sacrificiu al sinelui şi al individualităţii. “Lăsaţi-mă pe mine să îmi exprim trăirile! Încercaţi-mă şi poate veţi fi surprinşi de ceea ce vă voi arăta.”

F.S. Galeriile sunt mult mai puternic şi pragmatic, ancorate în piaţă. Ei ştiu poate cel mai bine ce se cere şi neîndoielnic manifestă un spirit mercantil mult mai pregnant decât al artiştilor. Nu cred că pot fi condamnaţi pentru asta. Până la urmă aceasta este menirea lor.

A.A. Da, dar au tendinţa de a propaga anumite direcţii. Dacă un artist a ieşit afară şi a vândut câteva tablouri cu milioane de euro interpretează asta ca pe un drum de urmat, ca pe o reţetă sigură de câştig. Sunt mulţi artişti care se angajează la astfel de lucruri însă eu cred că nu putem face “Zara” din artă. Atunci, unde este unicitatea, autenticitatea? Care este diferenţa dintre un tablou pictat şi unul printat frumos, de la Ikea? Totuşi la mijloc este o asumare şi pentru a-ţi urma propria cale ai nevoie de tărie. Fiecare ne asumăm propriul nivel.

F.S. Pictura transmite o emoţie, unică, aparte, subliminală.

A.A. Aşa este. Anul trecut am fost la o expoziţie de pictură abstractă, a unui tânăr artist plastic. Nici forma,  nici culoarea nu aveau cum să-mi inducă vreo stare emoţională. Erau culori mai agresive: roşu, oranj, dar şi calme: lila şi bleu. Ar fi trebuit ca unul să mă energizeze iar celălalt să mă calmeze, logic. Ei bine, în faţa a două dintre tablouri am simţit o emoţie extrem de puternică, aproape că mi-au dat lacrimile. L-am întrebat pe artist:” Nu te supăra, când ai pictat cele două tablouri, la ce te-ai gândit?” Mi-a răspuns: “Eram atât de deprimat, când le-am pictat, că nici eu nu mai ştiu la ce m-am gândit.” Am plecat imediat pentru că m-a speriat sensibilitatea pe care am manifestat-o la întâlnirea cu acea energie. Nu tablourile m-au impresionat ci energia cuprinsă în fiecare atingere a pensulei, pe pânză. Subliminal am simţit toată starea de deprimare pe care artistul a avut-o în momentul creaţiei.

F.S. Realizez că eşti foarte empatică.

A.A. Da, într-adevăr, sunt. Cred foarte tare în bunătate, iubire şi compasiune. Aceasta din urmă ne ajută să nu ne otrăvim atunci când întâlnim răul în viaţa noastră. Experienţa trăită la acea expoziţie, pentru mine a fost ca o lecţie învăţată pe loc, într-un mod foarte abrupt. Mi-am amintit că şi eu pictasem, de multe ori, aflându-mă în stări mai ciudate. Atunci am realizat că energia celui care pictează se aşază pe pânză şi se transmite privitorului. Conştient nu realizăm pentru că transferul se produce extrem de subtil. Genul meu de pictură presupune multă concentrare şi disciplină. Revin de multe ori până îmi iese perfect, aşa cum îmi doresc, fiecare linie şi cu atât mai mult am realizat că transmit pânzei, starea mea, cu fiecare atingere. De atunci am hotărât să pictez numai când sunt bine pentru ca lucrările mele să transmită bucurie.

F.S. De acord, dar tu, ca artist, eşti doar un emiţător. Pentru a se realiza acel transfer de energie este nevoie şi de un receptor. Prin urmare, eşti doar pe jumătate “vinovată”. În cazul acelei expoziţii tu ai fost în rolul receptorului extrem de sensibil dar nu toţi privitorii sunt asemenea ţie.

A.A. În subliminal totuşi se întâmplă astfel de transferuri. Am auzit de multe ori oameni spunând: “Nu ştiu de ce îmi place acest tablou dar îl iau acasă.” Anul trecut, am vândut nişte tablouri unei familii de medici care mi-au spus exact acest lucru. Probabil, ceva din sufletul lor a rezonat. Când am mers să le livrez tabloul am găsit o casă foarte frumoasă dar cu pereţii gri. Tabloul meu, aşezat pe perete, a fost exact explozia de culoare de care aveau nevoie.

F.S. Pe mine m-a impresionat într-un fel aparte, contrastul puternic dintre culorile folosite în tablourile tale. Tabloul intitulat “Perla lui Vermeer” este un bun exemplu.

A.A. Acel tablou are o poveste aparte. Îmi place să cred că reprezintă validarea mea ca artist plastic. Mi s-a spus de prea multe ori că nu am cum să fiu luată în seamă, ca artist plastic, pentru că nu am trecut prin Institutul de Arte. Prin anii 1400 – 1600, recunoaşterea unui pictor se făcea prin replicarea unui mare maestru, unanim recunoscut. Dacă reuşeai să faci o reproducere perfectă deveneai pictor. Aşa am ales să reproduc “Fata cu cercel de perlă”, tabloul lui Vermeer, numai că am făcut-o în oglindă, de două ori. Mi-am asumat această alegere şi prin mărturia care însoţeşte tabloul.

F.S. Da, am văzut în catalog că fiecare tablou este însoţit de câte o scurtă dar foarte frumoasă, mărturie.

A.A. Îmi place foarte mult să scriu. Îmi este lesne să mă exprim şi în scris. Toate mărturiile mele au fost foarte bine primite pentru că oamenii au înţeles mai uşor ceea ce am dorit să exprim. Am întâlnit, în expoziţii, mulţi oameni care mărturisesc sincer că nu ştiu foarte multe despre pictură. Alţii se ţin departe, tocmai pentru că nu se simt confortabil să intre într-un mediu despre care nu ştiu mare lucru. Am auzit şi expresii de genul: “Nici măcar nu ştiu cum să mă uit la o pictură.” Nu trebuie să faci nimic deosebit. Uită-te, numai şi încearcă să simţi ceea ce îţi transmite tabloul. Din acest punct de vedere, povestioara pe care eu am scris-o pentru fiecare tablou, relaxează şi ajută foarte tare. Eu, la vernisaje, aş lăsa oamenii liberi, chiar fără discursurile de început susţinute de critici care se exprimă, de multe ori, într-un mod greu accesibil. Cred că şi artistul ar trebui să stea deoparte tocmai ca să lase propria creaţie să vorbească pentru el.

F.S. Cat timp pictezi, în fiecare zi?

A.A. Minim 7 ore, timp în care acopăr doar câţiva centimetri de lucrare. Într-un fel, pictura te izolează. Genul meu de exprimare, aşa cum am spus, necesită foarte multă muncă.

F.S. Cum te desparţi de tablouri, atunci când le vinzi?

A.A. Am un mare ataşament emoţional faţă de tablourile mele dar îmi spun, tot timpul, că voi face altele. Pe de altă parte, mă bucur.  Consider că în momentul în care un tablou îşi găseşte aparţinător se închide cercul. Îmi place foarte tare un vers al lui Khalil Gibran care vorbeşte despre mame spunând că “Voi faceţi şi creşteţi copii ca să îi dăruiţi acestei lumi.” Este o analogie uşor forţată, tratarea tablourilor mele ca pe propriii copii dar, până la urmă, este vorba tot despre creaţie. Eu mă identific cu toate subiectele mele şi trăiesc prin ele, dar le dau drumul. Pictura îmi oferă un sentiment de libertate. Simt că pot exprima, prin artă, mult mai mult din ceea ce sunt eu. Mă pot exprima fără constrângerile convenţionalului în care trăim. Pe pânză, pot să fiu oricine vreau eu.

F.S. Ce pregăteşti în continuare?

A.A. În data de 18 Martie, la Cluj, voi avea vernisajul unei noi expoziţii, intitulată “MUZE” unde voi expune o colecţie nouă de lucrări iar spre sfârşitul anului sper să mai pregătesc una. Am deja conceptul. Mi-am concentrat energia creatoare spre a concepe noi colecţii, diferite, dar care să fie cumva legate între ele, chiar dacă sunt liber exprimate.

F.S. Apropo de muze, ai o muză?

A.A. Am mai multe… În colecţia nouă pe care o voi prezenta în Cluj, am un tablou care se numeşte “Sophie Hummingbird” unde personajul este o fecioară care simte pentru prima dată dragostea şi toate trăirile care decurg din acest tulburător sentiment. Muză, în toată această poveste, a fost sora mea mai mică, Teo.

F.S. Până acum, ai avut vreo expoziţie în străinătate?

A.A. Nu, deocamdată, nu. M-am concentrat foarte tare să îmi câştig notorietatea ca artist, aici, acasă. Mi-ar plăcea să ies mai târziu şi în afară, în Barcelona, spre exemplu. Pentru asta este foarte important să găseşti galerii cu care să rezonezi pe genul de artă. Deocamdată primesc foarte multe invitaţii pentru a expune în diferite oraşe din ţară. Aşa am ajuns şi la Bucureşti, prin intermediul galeriei Renaissance.

F.S. Ce aştepţi să-ţi aducă viitorul?

A.A. În anul 2015, când nimic nu era clar, am făcut un contact cu mine însămi prin care m-am angajat să devin un artist de nivel internaţional, consacrat. În acest moment, în România, nu există o mare artistă plastică consacrată, iubită, unanim recunoscută… Normal că am aplicat şi pentru acest fotoliu. Nu cred în modestie şi în imaginea artistului bântuit şi amărât. Nici cu situaţia de cetăţean al unei ţări transformată în piaţă de consum, aşa cum este România, acum, nu mă împac. Am trăit şi în Bucureşti dar şi în Ardeal. Capitala reprezintă o altă Românie, raportată la restul ţării. Aici sunt marile afaceri, marile corporaţii, marile tranzacţii internaţionale iar lucrurile se întâmplă într-un fel aparte. Dacă ne uităm la România profundă, acesta este total în afara marilor jocuri ale Bucureştiului. Noi încă nu ştim să ne valorificăm produsul intern,  complăcându-ne în poziţia de piaţă de consum pentru marii jucători. Românul a devenit eminamente un consumator. Acceptăm orice ni se dă. Ar trebui să ne întoarcem mai mult către interior, către ceea ce am însemnat noi, odată. Să producem lucruri cu valoare adăugată mare pe care să le consumăm şi să le exportăm, de ce nu. Eu cred foarte tare în individ şi în asumarea valorii fiecăruia. În final, un produs de calitate, chiar dacă este unul de nişă foarte îngustă, nu are cum să nu reuşească. Cred că datoria fiecăruia este de a tinde spre dezvoltare, spre creştere şi ar trebui să cârcotim mai puţin.

F.S. Mircea Eliade spunea că “Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia.”

A.A. Aşa este. Mie îmi place foarte tare ceea ce se întâmplă acum în Cluj. O brutărie care nu este mai mare de 20 de metri pătraţi, face o pâine atât de bună încât tot timpul vinde având coadă la uşă. Omul îşi face treaba cu multă grijă şi interes neavând timp de cârcoteală. Mai am un exemplu… Donuteria, tot din Cluj. Acolo, nişte tineri entuziaşti au făcut la început gogoşi, acasă. Au încercat tot felul de reţete, una mai creativă decât alta. Toată lumea ştie, la ei, pe Memorandumului, este coadă în permanenţă. După primul an au început deja să vândă francize. Cred foarte mult în creativitate şi în munca asiduă, consecventă. Asta încerc să o învăţ şi pe sora mea mai mică, elevă la Liceul de Artă din Alba Iulia.

F.S. Ai inspirat-o în alegerea ei?

A.A. În alegere, nu. Este foarte talentată şi desenează de mică. În privinţa artei nu vreau să o influenţez cu nimic. O las să îşi urmeze singură calea. Prefer să fiu pentru ea doar un model de om care şi-a urmat chemarea în viaţă. Este foarte important să afli cine eşti tu, ca individ şi ce ai de oferit lumii. O îndemn să nu se limiteze şi indiferent ce va alege, să facă foarte bine. Încerc să o învăţ cât mai multe despre lume şi viaţă care poate fi foarte crudă, câteodată.

F.S. În încheierea discuţiei noastre, mai vrei să ne spui ceva?

A.A. Vă îndemn cu căldură să-mi vizitaţi expoziţia “Esenţialism”, găzduită până pe data de 7 Aprilie de Intermezzo Lobby Lounge, cafeneaua din holul hotelului InterContinental şi vă aştept, pe data de 18 Martie, ora 19:00, la Cluj, la Cazino, la vernisajul expoziţiei “MUZE”.

F.S. A fost o adevărată încântare să te cunosc!

Închei cu două dintre mărturiile Alexandrei, ataşate tablourilor, care sintetizează crezul sau artistic…

Grădinarul”

În anumiţi ochi mă văd gol cu sufletul meu,

Divinul, cel mai mare mister din toate

Şi mă întreb mereu ce înseamnă “Etern”?

În fiecare zi trăiesc şi mor atât de încet.

Rotesc cercul, măcar ca să-mi amintesc sau să ştiu.

Există vreun scop pentru asta?

Atunci, tu, geniul meu ascuns şi şmecher

Răspunzi înapoi râzând că: NU!

Şi iarăşi simt viaţa înflorindu-mi sufletul

Şi aplecat mai cer o secundă te rog…

Să fiu Grădinarul tău

Şi chiar mai mult.


Visul unei nopţi de artă

Sufletul meu e jumătate om, jumătate eternitate…

Clipele mele curg în clipele lui, precum râul alunecă în braţele mării.

Iar atunci când respiră, mă transform în constelaţie

Doar pentru a deschide drumul spre Calea Lactee.

Sufletul meu e jumătate izvor, jumătate sete.

Nisipurile mele îl sorb şi când e plin înoată în culoare.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ