Criza financiară globală a arătat importanța legăturilor macroeconomice dintre sectorul financiar și economia „reală” . Ea a învederat totodată că practicile de supraveghere prudențială și politicile monetare din perioada anterioară crizei nu au reușit să asigure stabilitatea financiară. Ca urmare, a apărut un proces de reevaluare generală a politicilor economice, în cadrul căruia politicilor macroprudențiale li s-a conferit o importanță egală cu cea a altor mijloace folosite de autorități pentru a face față provocărilor crizelor.
Adoptarea politicilor macroprudențiale se confruntă însă cu unele dificultăți. În primul rând, aceste politici se justifică exclusiv prin așa-numitele „externalități” și/sau „eșecuri ale pieței”. Or, nu există reguli clare de definire a situațiilor de acest gen. În al doilea rând, deoarece majoritatea țărilor au decis să recurgă la politici macroprudențiale doar recent, nu există suficientă experiență în conceperea și aplicarea politicilor respective, iar analizele empirice cu privire la eficacitatea lor sunt încă puține.
La fel ca alte țări, România a fost constrânsă de criză să înțeleagă importanța legăturilor macroeconomice dintre intermedierea financiară și activitatea economică propriu-zisă. Spre deosebire de alte țări, care au cunoscut în perioada premergătoare crizei creșteri puternice ale prețurilor activelor financiare și/sau creșteri exagerate ale volumului creditelor, principala cauză a problemelor României a fost creditarea în franci elvețieni de către unele bănci. Aceste credite nu au devenit totuși un risc sistemic, deoarece au avut o pondere redusă atât în totalul creditelor acordate de bănci, cât şi în PIB. Creditarea în franci elvețieni a avut însă o altă caracteristică „originală”: a fost practicată aproape exclusiv în relațiile băncilor cu populația.
În aceste condiții, decizia Băncii Naţionale a Elveţiei de renunţare la cursul fix al francului elvețian față de euro (1,2 CHF/EUR), care a dus la aprecierea francului elvețian față de leu, a determinat în principal creşterea serviciului datoriei persoanelor fizice care au contractat împrumuturi în franci elveţieni. Explotată de cei interesați și de purtătorii lor de cuvânt din politică, justiție și mass media, atmosfera de nemulțumire creată de această situație a permis adoptarea de către parlament a unei legi de conversie a creditelor în franci elvețieni și formularea în spațiul public a o serie de acuzații la adresa băncilor comerciale și a Băncii Naționale.(1)
Impactul crizei financiare asupra băncilor și economiei României a fost totuși redus, și anume din următoarele patru motive. În primul rând, acordurile încheiate de România cu FMI și cu grupurile bancare străine care deţin aproximativ două treimi din sistemul bancar românesc (așa-numita „Inițiativă de la Viena”-2009) au protejat România de pericolul unor retrageri dezordonate ale capitalurilor străine.(2)
Astfel, valoarea netă a finanțărilor bancare externe s-a menținut mult timp în jur de 20 mld. euro, ceea ce arată importanța vitală a faptului că, pentru prima dată în istoria sa modernă, România este aliată cu marile puteri economice, financiare și militare ale lumii.(3)
În al doilea rând, creditarea în franci elvețieni a fost practicată de un număr redus de bănci și a avut o pondere mică în totalul creditelor acordate de sectorul bancar. În al treilea rând, activele libelate (exprimate și plătibile) în franci elvețieni ar fi putut fi folosite de băncile respective, însă nu au fost, pentru operațiuni speculative (de exemplu, swap valutar și swap cu rata dobânzii). Aceasta, deoarece aceste active au avut o pondere mică în totalul fondurilor proprii ale băncilor creditoare și o volatilitate redusă în comparație cu activele denominate în alte valute. În fine, valoarea foarte mică a activelor bancare denominate în franci elvețieni arată că aceste active au fost constituite de băncile creditoare, în cea mai mare parte, printr-o finanțare externă de egală valoare în franci elvețieni.
Cu toate acestea, încununarea de succes a intensei și îndelungatei campanii politice și mediatice pentru legiferarea conversiei în lei a creditelor denominate în franci elvețieni, la un curs fixat în mod administrativ (mai mic decât cursul pieței în ziua conversiei), ar fi determinat nu doar diminuarea profiturilor băncilor care au acordat credite în franci elvețieni – așa cum au susținut promotorii acestei măsuri -, ci pierderi sigure. Într-adevăr, deoarece băncile creditoare s-au refinanțat, la rândul lor, în franci elvețieni, sumele rambursate de clienți în lei ar fi trebuit folosite de aceste bănci pentru a cumpăra franci elvețieni la cursul pieței (mai mare), în scopul stingerii datoriile externe pe care ele le-au contractat pentru a obține francii elvețieni pe care i-au acordat cu împrumut clienților (la un curs istoric mai mic). Astfel, întreaga diferență între cursul fixat prin lege pentru operațiunea de conversie (mai mic) și cursul pieței (mai mare) ar fi provocat o pierdere ineluctabilă instituțiilor de credit, cu tot ceea ce ar fi decurs de aici pe plan intern și internațional.
Până la urmă, Curtea Constituţională a respins legea conversiei creditelor în franci elveţieni, însă atacurile la adresa Băncii Naționale au continuat cu aceleași accente populiste, demagogice, conspiraţioniste, anticapitaliste şi antioccidentale.(4)
Recent, aceste atacuri au fost reluate pe o altă temă, și anume prevederile din „Regulamentul de creditare” adoptat recent de către BNR, care impun, printre altele, limitarea gradului de îndatorare al persoanelor fizice (40% din venitul net la creditele în lei și 20% la cele în valută). ( sursa ).
Realitatea este că limitarea ponderii valorii creditului în totalul valorii de piață a garanției (loan-to-value-LTV) și, respectiv limitarea gradului de îndatorare (debt-to-income ratios-DTI) constituie instrumente folosite de multe bănci centrale moderne pentru a diminua vulnerabilitățile create de creșterea excesivă a creditului.(5)
Deși aceste instrumente au caracter administrativ, provocând, deci, inevitabil costuri și distorsiuni ale pieței, ele pot evita o creștere explozivă a creditului de genul celei care a avut loc în perioada anterioară crizei.
Astfel, limitarea indicatorului LTV poate contribui la prevenirea acumulării de vulnerabilități ale debitorilor (în special în sectorul gospodăriilor familiale). „Efectul de pârghie” („efectul de levier”, leverage), care constă, după cum se știe, în multiplicarea profiturilor și, respectiv a pierderilor aferente investirii capitalului împrumutat (obținut, de regulă, în principal de la bănci), este susceptibil să reducă riscurile asociate cu scăderea prețurilor locuințelor. Mai precis, cu cât acest „efect de pârghie” este mai mic, cu atât este mai puțin probabil că va avea loc o puternică scădere a prețurilor activelor gajate (clădiri ipotecate), scădere de natură să îl facă pe debitor să își piardă capitalul propriu. La rândul său, acest lucru va crea, probabil, mai puține dificultăți în perioada de contracție abruptă a prețurilor (bust), deoarece debitorii care nu-și vor putea rambursa împrumuturile ipotecare vor fi în situația să-și poată vinde casele la prețuri rezonabile. În plus, în caz că vor da faliment, debitorii vor putea recupera o fracțiune mai mare din valoarea clădirilor ipotecate.
La nivel macroeconomic, limitarea LTV va diminua riscul ca un sector important al economiei „reale” (construcțiile) să acumuleze un volum mare de datorii și să dea faliment. În plus, această măsură este de natură să limiteze numărul clienților care pot obține în prezent finanțare din partea băncilor (la o rată a dobânzii dată) și, astfel, va slăbi presiunile cererii solvabile și, deci, va aplatiza faza de expansiune irațională (boom), care, de obicei, precede criza.
Similar, limitarea indicatorului DTI va plafona puterea de cumpărare a persoanelor fizice, reducând presiunea asupra prețurilor din sectorul imobiliar și nu numai. Această măsură este deosebit de eficentă pentru frânarea creșterii cererii speculative (care se dezvoltă doar în condițiile în care clădirile ipotecate pot fi repede scoase de sub ipotecă și vândute), precum și pentru reducerea vulnerabilității debitorilor defavorizați (aceștia au de trecut un prag de „accesabilitate” la credit, ceea ce îi face mai prudenți și mai rezistenți în caz că li se reduce venitul sau că devin temporar șomeri).
În literatură, există descrieri amănunțite ale diverselor variante de reglementare a indicatorilor LTV și DTI, precum și unele modele econometrice care exprimă legăturile cauzale dintre acești indicatori și dinamica creditului și a prețurilor. Fără a intra în detalii cu privire la aspectele tehnice, vom menționa doar că o concluzie importantă care se desprinde din studiile respective este că implementarea acestor instrumente implică anumite costuri inerente.
Astfel, verificarea modului de respectare a limitelor stabilite necesită existența unui personal de supraveghere microprudenațială la nivelul băncii centrale. Or, acest personal prezintă trăsăturile socio-profesionale ale birocrației, a cărei caracteristică esențială este “internalizarea profitului”.(6)
Restricțiile respective pot determina, de asemenea, reorientarea politicilor de afaceri ale băncilor în ceea ce privește asumarea de riscuri specifice creditelor ipotecare și activitatea pe care o desfășoară în afara domeniului reglementat (Shadow Banking). De aici, poate apare o creștere nedorită a volumului creditelor acordate de instituțiile financiare nebancare, de instituțiile financiare nereglementate și/sau de băncilor străine, ceea ce provoacă distorsiuni în proporția dintre creditele în valută și creditele în monedă autohtonă.
De asemnea, caracterul restrictiv al acestor măsuri poate da naștere la reacții politice, de genul celor amintite că s-au manifestat în România, îndeosebi atunci când grupurile cele mai afectate de limitarea indicatorilor LTV și DTI sunt tocmai acelea care au mai mare nevoie de credite (persoanele cu venituri mici și tinerii), iar grupurile de interese le pot mobiliza în lupta politică. Și o pot face, printre altele, deoarece, spre deosebire de măsurile cu caracter „macro”, consecințele acestor restricții „micro” sunt imediate și ușor vizibile.
În fine, dincolo de aceste considerente de politică economică, limitarea indicatorilor LTV și DTI echivalează cu disciplinarea comportamentului grupurilor vulnerabile de beneficiari de credite, ceea ce implică un anumit cost în termeni de diminuare a consumului intertemporal și a eficienței micilor întreprinderi.
La fel ca în cazul instrumentelor politicii monetare (open market, rezervele obligatorii, taxa de rescont etc.), utilizarea acestor instrumente macroprudențiale necesită un proces de învățare la nivelul bancii centrale, iar o strategie de comunicare clară a acestei instituții este de natură să le sporească eficacitatea. Oricum, contestarea puternică a acestor măsuri, modificarea frecventă a limitelor pe care le impun, renunțarea repetată la ele sub imperiul presiunii opiniei publice, iar apoi reintroducerea lor etc., pot da naștere la confuzie și pot provoca ele însele crize imobiliare.
Sarcina nu este însă uşoară, deoarece realitatea este adesea mai neplăcută decât lectura romanelor cavalereşti: Don Quijote are scopuri nobile, însă cel care are întotdeauna dreptate este Sancho Panza.
Profesor Silviu Cerna
Timișoara, 29 octombrie 2018
NOTE:
1)-S. Cerna, Banca Națională pe banca acuzațiilor, Piața Financiară, Nr. 12-01 (265-266)/2017-2018, p. 22-24.
2)-Acordul de la Viena a fost încheiat în primăvara anului 2009 sub egida FMI, alături de BERD, BEI și Comisia Europeană. Prin acest acord (gentlemen’s agreement), grupurile-mamă ale principalelor nouă bănci cu capital străin (Erste Bank, Raiffeisen, Eurobank EFG, National Bank of Greece, UniCredit Group, Société Générale, Alpha Bank, Volksbank International şi Piraeus Bank) s-au angajat să menţină liniile de credit ale sucursalelor lor din România la nivelul din martie 2009 şi, respectiv să mențină nivelul ratei de solvabilitate a acestor sucursale la peste 10%. Acest aranjament a expirat în primăvara lui 2011, însă nu a produs niciun şoc imediat la nivelul finanțărilor externe; treptat, din a doua jumătate a anului 2011, a apărut totuși și în România fenomenul numit ,,dezintermediere” (deleveraging).
3)-Importanța acestei situații, fără precedent în istoria României, este demonstrată de faptul că rambursarea de către regimul ceaușist a unei datorii externe de 21 mild. dolari, pe parcursul unui deceniu și jumătate, a dus la golirea țării de bunuri de consum, inclusiv alimente de bază, ceea ce a fost, cu siguranță, unul din factorii importanți, care au alimentat nemulțumirea populară ce a dus la evenimentele din decembrie 1989.
4)-S. Cerna, op. cit.
5) – S. Cerna, Creşterea rapidă a creditului: pericole şi remedii, Oeconomica, 3, 2006, p. 5-20, oeconomica.org.ro . Dintre țările care au adoptat în cursul timpului asemenea măsuri, pot fi amintite următoarele: SUA, Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie, Corea de Sud, Ungaria, Polonia, Estonia, Lituania Cehia etc.
6)-Termenul „birocraţie” nu are aici nimic peiorativ, ci este folosit în sensul lui M. Weber, pentru a desemna o organizaţie caracterizată prin proceduri, împărţirea răspunderilor, o puternică ierarhizare şi relaţii impersonale. Acest termen se aplică la toate formele de organizare, mai ales la cele asociate cu puterea publică. V. S. Cerna, Banca centrală prin prisma teoriei birocratiei. Cum sa decodificam canalele ascunse de comunicare între banca centrală şi lumea politică, Ziarul Financiar, 07.11.2016,
