Zilele trecute circula un articol interesant, de sezon, Dragi părinți, e greu ca școala să vă mai educe copiii, când acasă vi-i educă televizorul. Apropo de asta, vă recomand o lectură mai serioasă, Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului. Zice autorul:
“Există două moduri prin care se poate distruge spiritul unei culturi. În primul dintre aceste moduri, cel orwellian, cultura devine o închisoare. În cel de-al doilea, cel huxleyan, cultura devine teatru burlesc. Ştim cu toţii că, în prezent, lumea este tulburată de numeroase culturi-inchisoare, a căror structură a fost descrisă cu acurateţe în parabolele lui Orwell. Cine citeşte 1984 şi Ferma animalelor şi, suplimentar, Întuneric la amiază, a lui Arthur Koestler, capătă o imagine destul de clară asupra maşinăriei de control al gândului, aşa cum operează în prezent în nenumărate ţări, afectând milioane de oameni.
Desigur, Orwell nu a fost primul care ne-a vorbit despre dezastrul spiritual al tiraniei. Însă ceea ce-i face opera de neînlocuit este insistenţa lui în ideea că nu contează dacă gardienii noştri sunt inspiraţi de ideologiile de dreapta sau de stânga. Porţile inchisorii sunt la fel de impenetrabile, supravegherea la fel de strictă, idolatria la fel de pătrunzătoare. Ceea ce ne învaţă Huxley e că în epoca tehnologiaci avansate, este mai probabil ca devastarea spiricuală să vină de la un duşman cu chip zâmbitor decât de la unul al cărui chip inspiră suspiciune şi ură.
În profeţia huxleyană, Big Brother nu ne priveşte pe noi pentru că aşa vrea el. Noi îl privim pe el pentru că aşa vrem noi. Nu este nevoie nici de gardieni, nici de porţi închise, nici de Ministere ale Adevărului.. Atunci când populaţia ajunge să fie distrasă de fleacuri, când viaţa culturală. este redefinită ca un ciclu neîntrerupt de distracţii, când conversaţia publică serioasă devine un fel de gângurit de bebeluşi, pe scurt, când un popor devine public, iar treburile lui publice devin vodevil, atunci o naţiune se află in pericol; moartea culturii devine o posibilitate evidentă.”
Una din cele mai subtile chestii pe care am învățat-o în viață a fost aceea că nouă tuturor ne este foarte greu să nu facem alegeri ideologice. Că, de fapt, ideologia este peste tot și nu poți să nu-ți asumi la un moment dat o poziție ideologică. Că, de exemplu, o schimbare tehnologică – precum introducerea televizorului sau apariția rețelelor sociale via internet – vine la pachet cu provocări ideologice. Fiindcă se schimbă tot contextul, fiindcă aceste schimbări tehnologice se cer ele însele interpretate prin prisma unei viziuni despre viață și lume.
E confortabil să pretinzi că ești tehnocrat, că nu ai nici o viziune despre viață și lume, dar credeți-mă, eu nu am văzut în aproape 40 de ani nici un astfel de tehnocrat onest. Un fel de individ fără valori ideologice. Am cunoscut doar oameni ale căror soluții la probleme practice derivă logic din ideologia pe care o îmbrățișează mai mult sau mai puțin conștient.
Cartea e foarte faină. Citind-o, veți deveni conștienți de ce se întâmplă cu noi.
