Dinamica saraciei

1
2358
Somer
Somer

Despre fenomenul sărăciei există date suficiente (statistici, încadrări în tipuri de sărăcie etc.) scoase la iveală în ton dramatic în special în timpul campaniilor electorale. Opoziția aduce la suprafață cu această ocazie suita proprie de situații reprobabile conexate sărăciei, în timp ce Puterea caută să minimizeze simptomele, cu sloganuri și/sau cheltuieli pe deficit. Evident, în paralel apar și promisiunile de schimbare în bine a situației dacă…

Ne propunem aici să arătăm că sărăcia este un fenomen ce se desfășoară pe termen mediu și lung, cu o dinamică dependentă de politicile economico-sociale și nu de ciclurile electorale.

În viața omului calitatea vieții este cea care determină standardul de trai și situarea într-o anumită categorie socială. Generic însă se folosește impropriu cuvântul de sărăcie la un complex de factori care înseamnă pe lângă lipsa sau insuficiența veniturilor și alte aspecte care țin de habitat, apă curentă, accesul la educație, la îngrijiri de sănătate etc. În această accepțiune lipsa veniturilor este doar „biletul de acces” pe ușa cu deschidere într-un singur sens a sărăciei. Lipsa veniturilor se va completa cu ceea ce există dincolo de această intrare și anume sărăcia extinsă care pune stăpânire în timp pe toate aspectele vieții. La limită, această „îmbogățire de situații” poate îmbrăca în starea finală forma de sărăcie extremă. Sărăcia extremă pune în pericol viața oamenilor, căci ea presupune a nu dispune de hrană suficientă, apă, combustibil și toate celelalte elemente ce țin de un minim al calității vieții pentru supraviețuire.

Abordarea problematicii sărăciei în campaniile electorale rareori merge la rădăcinile sărăciei – practica și pragmatica electorală selectează aspecte izolate – și, pe de altă parte, determină politicienii de la putere să acționeze oportunist cu efecte care de puține ori duc pe termen lung la reducerea sărăciei. De cele mai multe ori, aceste măsuri sunt o combinație de favoritism și populism care dau oxigen status-quo-ului. Un exemplu tipic în acest sens este acordarea unor subvenții la încălzire, transport în comun, în agricultură etc. care ulterior fie dispar, fie se diminuează, fie vin după terminarea lucrărilor agricole în ajutorul vădit al vreunui interes privat conectat la spațiul politic. Din experiența recentă, printre cele mai contondente exemple se pot aminti mărirea prin lege a salariilor cadrelor didactice, urmată de abrogare, respectiv mărirea pensiilor militare, urmată de ajustare.

Creșterea economică și creșterea redistribuirii

Conceptual, pentru a adresa sărăcia există două căi ce se suportă virtuos una pe alta: creșterea economică și creșterea redistribuirii. Acestea reprezintă mecanismulpush-pull al capitalismului sustenabil. A vrea să reduci sărăcia doar prin creștere economică este în laitmotivul Dreptei, care pare a se orienta după dictonul „la flux, toate ambarcațiunile se ridică”1. Cu toată puterea de seducție a acestui dicton, creșterea economică fiind neuniformă, în absența redistribuirii, sărăcia poate afecta segmente de populație și mai grav. Pe de altă parte, redistribuirea fără creștere este la rându-i problematică deoarece se face adesea pe deficit. Un caz particular de redistribuire oportunistă în scopuri electorale, descris de dictonul „omul trebuie să simtă mai binele nostru și în buzunar”, este acela în care „beneficiarul” primește (echivalentul a) 2 lei, care va observa apoi că-l costă 5 lei. În discursul public recent creșterea are prioritate față de redistribuire, iar asumpția pare a fi că în absența creșterii suficiente amânăm redistribuția. Pentru a declanșa redistribuția în termeni independenți de discursul hegemonic al creșterii continue și a provoca în realitate circularitatea cauzală creștere-redistribuire este nevoie de o normă de redistribuire în funcție de gradul de sărăcie. Mai mult, dacă sărăcia este însoțită și de o inegalitate în creștere a veniturilor, redistribuirea necesită o impozitare progresivă.

Problema fundamentală a omului de stat este creată de dificultatea sincronizării creșterii și redistribuirii cu frecvența ciclului electoral. Și chiar dacă ar fi posibilă suprapunerea lor, datorită unei dinamici accentuate a creșterii, redistribuirea care se pune în aplicare prin fiscalitate nu se poate modifica la fiecare ciclu electoral. Întrucât creșterea economică nu poate fi precis previzionată ca moment și amploare pentru a se încerca o primă sincronizare a creșterii cu o redistribuire sustenabilă, o primă măsură de adresare a sărăciei este ridicarea salariului minim pe economie (SMEC). Am arătat în studiul „Salariul minim pe economie, problematică generală și oportunitate românească” (Economistul nr. 1&2, 2015) că, mai cu seamă în situația României de azi, creșterea SMEC ar fi o măsură care să adreseze atât scăderea sărăciei, cât și, în mod numai aparent paradoxal, creșterea economică.

Asumarea costurilor sociale

O a doua măsură de adresare a sărăciei este asumarea de către stat a costurilor sociale, mai ales față de categoriile defavorizate. Cititorul avizat recunoaște desigur că este vorba despre sărăcia cronică ce condamnă noi generații la lipsa de oportunitate și implicit reduce foarte mult șansa la creștere viitoare. Categoriile defavorizate din punct de vedere al gradului de sărăcie sunt familiile cu mai mulți copii, familiile de la țară care trăiesc din mica agricultură de subzistență, pensionarii. Dacă gradul de sărăcie al pensionarilor este controlat prin lege și este dependent de veniturile lucrătorilor salariați, celelalte categorii au nevoie urgentă de o revedere a regulilor de protecție socială și a sistemului de asistență socială. Acesta ar trebui să aibă prevederi atât de natură financiară, cât și acordarea de servicii care să permită în special copiilor de la țară accesul la învățământ: autobuze școlare, manuale și rechizite gratuite, îngrijiri medicale de calitate, ajutoare în îmbrăcăminte și alimente. Cu alte cuvinte, e nevoie de un concept complex de luptă cu sărăcia. Poate acești copii și familiile lor sunt cei mai expuși căderii în starea de sărăcie extremă de unde nu mai există nicio șansă de redresare, de revenire măcar la alte forme standard de sărăcie.

În tratarea sărăciei e nevoie totuși de mult discernământ: în cazurile în care indivizi ce trăiesc din expediente sau aplică la „roata norocului” și astfel intră în categorii de sărăcie, ajutorul statului trebuie acordat condiționat, iar resursele, economisite. În cazul celor care prin destin sunt sortiți eșecului (familii sărace, needucate, lipsite de utilități sau locuințe cât de cât salubre) și ai căror copii în mod realist au barată orice cale de acces în societate, statul trebuie să facă tot ce este posibil să încerce din timp o egalizare a șanselor măcar pentru copii și tineri. Altfel, ne complacem în a avea categorii din ce în ce mai largi de excluși social și o societate incapabilă de dezvoltare și progres, sărăcia cronică actuală se va extinde și vom constata că neincluderea la timp a celor defavorizați în sistemul asistențial va costa mult mai mult prin faptul ca aceștia nu numai că nu vor contribui la creșterea economică, dar vor încerca să-și ducă viața necăjită eludând legile, crescând costurile sociale pentru toți.

O concluzie pe adresa oamenilor politici

Așadar, în concluzie:

  1. Între reducerea sărăciei și ciclurile electorale nu există nicio legătură;
  2. Țintirea sărăciei se obține prin creștere și redistribuire;
  3. Atingerea dezideratului poate presupune o durată de timp pe care parte din populație nu o poate suporta. De aceea, pe fond de creștere putem considera majorarea salariului minim la nivelul acoperirii nevoilor de subzistență ca o măsură de redistribuire;
  4. Adresarea sărăciei cronice prin includerea categoriilor de populație defavorizată într-un sistem complex de asistență socială care să modifice șansele de supraviețuire și dezvoltare, în special ale copiilor.

Concluzia celor discutate se adresează oamenilor politici, indiferent dacă sunt de stânga sau dreapta, cărora le repetăm că menținerea sărăciei nu este doar un act imoral, dar și o importantă problemă economică de care poate depinde șansa dezvoltării economiei. Dacă ne vom gândi la sărăcie în mod consensual, de exemplu printr-o strategie larg asumată, vom reuși să scurtcircuităm acțiunile perturbatoare ale ciclurilor electorale în lupta cu sărăcia. Dacă, pentru moment, o asemenea strategie nu poate fi larg asumată de elita politico-economică românească, acțiuni punctuale contra sărăciei și pro-creștere pot fi întreprinse. Acțiunile omului de stat vor trebui în continuare să fie bazate pe înțelegerea cadru pe care o oferim, caz în care riscul populismului sau favoritismului electoral va fi minim.

* * *

1În engleză, „a rising tide lifts all boats”; numai că într-un raport al colosului financiar bancar Citibank, destinat exclusiv clienților bogați ai băncii, era folosit următorul titlu: „Rising tide lifting yachts” (http://bit.ly/1ouUCFl), adică fluxul ridică iahturile sau ambarcațiunile de lux ale bogaților.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ