Recesiune şi relansare economică. Şase erori ale teoriei mainstream

0
1981
economie

În condiţiile în care, în ultimele opt luni, recesiunea a devenit tot mai profundă, iar căderea financiară a trecut de la o intensificare la alta, comentariile asupra dificultăţilor economice prin care trecem au explodat. Cărturarii au vorbit într-un mod dogmatic; jurnaliştii şi editorii au făcut multiple reportaje şi şi-au exprimat opiniile; crainicii de la radio au vorbit cu aroganţă şi exagerare; oficialităţile publice au vorbit evaziv mai mult decât de obicei; experţii teoreticieni neîndemânatici, prinşi de flash-ul camerei de fotografiat, precum căprioara în lumina farurilor, au clipit din ochi şi s-au poticnit în împărţirea concisă a sarcinilor, în calitate de participanţi ai unor conferinţe televizate. Am fost copleşiţi de un număr foarte mare de diagnostice, prognoze şi predicţii, dintre care cel puţin 95% au fost înspăimântătoare.

Majoritatea au fost rele din aceleaşi motive. Cei mai mulţi dintre oameni, cei care au drept scop efectuarea unei analize cu privire la starea economiei, se bazează pe un set comun de ipoteze şi principii şi, totodată, pe anumite moduri de gândire. Voi numi keynesism vulgar tot acest amestec pseudo-intelectual. Este aceeaşi abordare plictisitoare care a fost inoculată înţelepciunii economice din această ţară de mai bine de 50 de ani şi pare să îşi aibă originea în prima ediţie a Economics-ului lui Paul Samuelson (1948), cea mai  bine vândută carte de economie din toate timpurile şi care a ghidat generaţii de studenţi în dobândirea cunoştinţelor economice. Cu mult timp în urmă, acestă abordare a pătruns în discursul economic specializat, în ştirile din presă şi în sfera politică, transformându-se treptat într-o religie ortodoxă a economiştilor.

Din păcate, acest mod de gândire cu privire la funcţionarea economiei şi, în mod special, la fluctuaţiile de ansamblu ale acesteia, reprezintă o listă de de erori  de instrucţiuni şi omisiuni. Cele mai nefericite au fost implicaţiile de politică economică extrase din această modalitate de gândire. Dintre acestea se detaşeză prin excelenţă aceea că guvernul poate şi trebuie să utilizeze pârghii fiscale şi monetare pentru a controla sistemul economic şi pentru a stabiliza fluctuaţiile ciclice. În ciuda faptului că aceste idei au luat naştere cu mai bine de jumătate de secol în urmă, ele par a fi la fel de prezente în 2009 precum au fost în 1949.

Să analizăm, pe scurt, şase dintre cele mai impresionante trăsături ale acestei nefaste paradigme, menite a explica şi combate boom-ul şi recesiunea.

Metoda agregării

John Maynard Keynes a convins unii economişti (şi apoi aceştia au propovăduit opiniei publice) că nu e lipsit de sens să ne gândim la sistemul economic ca la un ansamblu de agregate ce include: cheltuieli totale de consum, cheltuieli totale de investiţii, cheltuieli guvernamentale şi exporturi nete. Dacă unii îşi mai amintesc ceva din cursul introductiv de economie, cu siguranţă că îşi amintesc ecuaţia:

Y = C + I + G + (X – M)

Uneori, produsul dintre producţie şi nivelul mediu al preţurilor (Q x P) este egalat cu suma elementelor din partea dreaptă a ecuaţiei. Prin urmare, ideea este că oferta agregată (producţia fizică înmulţită cu nivelul preţului) este egală cu cererea agregată (suma cheltuielilor pentru bunurile finale şi serviciile nou produse).

Acest mod de a comprima diversele schimburi economice dintr-o ţară în anumite variabile macroeconomice ignoră, dacă nu elimină, recunoaşterea existenţei unor relaţii complexe şi a diferenţierilor din lumea în care trăim. Practic, acestea sunt suprimate în cadrul fiecărui indicator agregat. Astfel, în optica agregării, efectul unor cheltuieli suplimentare de un milion de dolari pentru creşterea stocurilor de ursuleţi de pluş este acelaşi cu cel generat de un milion de dolari în plus pentru investiţii într-o nouă mină de cupru. În mod identic, efectul creşterii cu un milion de dolari a cheltuielilor pentru bilete la film este acelaşi cu efectul creşterii cu un milion a cheltuielilor de consum pentru benzină. În final, efectul creşterii cu un milion de dolari a cheltuielilor publice pentru prevenirea poliomielitei în rândul copiilor este similar cu cel generat de cumpărarea unor noi stocuri de muniţie pentru armată. Nu este nevoie de prea mult timp să înţelegem că ignorarea diferenţierilor şi complexităţii acţiunilor umane ne poate deturna modul de gândire spre raţionamente greşite.

De fapt, “economia” nu realizează o masă nediferenţiată de bunuri numită ²producţie². Mai degrabă, milioanele de producători care dau naştere ofertei agregate realizează o varietate aproape infinită de bunuri şi servicii specifice, diferenţiate. Mai mult decât atât, o cantitate foarte mare din oferta de bunuri existentă pe piaţă este rezultatul schimburilor dintre producători, care furnizează nu numai bunuri finale şi servicii, ci şi materii prime, materiale consumabile şi multe alte bunuri intermediare. Deoarece aceşti producători sunt conectaţi printr-o reţea complexă de tranzacţii, fiecare este responsabil de un anumit segment al lanţului de producţie, de aici ieşind la lumină câteva consecinţe esenţiale cu privire la ceea ce se produce, când, unde şi cum.

Aceste tranzacţii extraordinar de complexe ce se derulează la nivel microeconomic reprezintă, de fapt, lucrul la care ne referim atunci când vorbim despre „economie”. Cu certitudine, obţinerea acelui „output” agregat nu este un proces simplu şi singular. Mai mult decît atât, atunci când analizăm acţiunea economică, ne referim la alegerile pe care milioane de participanţi le fac dintr-o mulţime de alternative în baza analizei cost-beneficiu. Fără alegere, în contextul rarităţii resurselor, nu este posibilă acţiunea economică.

Astfel, dogma keynesistă, care îşi propune să devină un model economic, sau cel puţin o paradigmă coerentă de analiză economică, exclude, de fapt, acţiunea umană în alocarea resurselor, substituind-o cu o concepţie simplă, mecanicistă, echivalentul intelectual al unei jucării pentru copii.

Preţurile relative

Doctrina keynesistă nu ţine cont de preţurile relative sau de schimbările ce au loc între aceste preţuri. Până la urmă, în această paradigmă, există doar un singur preţ care este numit „nivelul general al preţurilor” şi care reprezintă o medie ponderată a preţurilor monetare la care sunt tranzacţionate nenumăratele bunuri şi servicii dintr-o economie. (Mai este deasemenea şi problema ratei dobânzii, care este tratată ca un preţ într-un mod limitativ şi înşelător, dar despre care voi vorbi mai tarziu.) Dacă, spre exemplu, preţurile relative se modifică, şi desigur acest lucru are loc permanent chiar şi în perioadele cele mai stabile, aceste modificări sunt reflectate distorsionat în nivelul mediu al preţurilor deoarece ponderile nu sunt reajustate corespunzător.

Prin urmare, dacă în economie unele activităţi se extind, iar altele se contractă ca răspuns la modificările în structura preţurilor relative, keynesiştii obedienţi consideră că a avut loc o modificare a cererii şi/sau ofertei agregate, dar nu au idee de ce sau în ce mod s-au ajustat. Şi nici nu le pasă de acest lucru. În opinia lor, producţia globală, singurul output pe care îl consideră demn de luat în seamă, este influenţată decisiv de cererea agregată şi într-o mai mică măsură de ajustările ofertei agregate. Pentru aceştia, nu contează dacă a crescut doar cererea pentr castraveţi sau, pentru a-l cita pe însuşi J.M. Keynes, doar cererea pentru piramide. Cererea agregată este cerere agregată.

Citeste si  Investițiile strategice inițiate imediat după o criză pot fi cheia revenirii pe termen lung

Din cauza faptului că keynesistul nu are nicio concepţie despre structura producţiei dintr-o economie, nu poate înţelege cum o expansiune a cererii într-un anumit sector al producţiei, şi nu într-un cu totul altul, poate fi problematică. În viziunea sa, nu putem avea prea multe case sau apartamente. A spori cheltuielile pentru case şi apartamente este, crede el, întotdeauna o soluţie potrivită atunci când economia are resurse neutilizate, indiferent de câte case sau apartamente sunt nelocuite, indiferent de ce tip de resurse sunt neutilizate sau de regiunea unde se află aceste resurse economice. Deşi forţa de muncă disponibilă poate fi reprezentată de mineri din Idaho specializaţi în extracţia argintului, ar fi un lucru bun dacă, într-un fel sau altul, ar putea fi stimulată cererea de spaţii de cazare în Palm Beach, deoarece, pentru un keynesist, nu există clase distincte de muncitori sau o piaţă a muncii segmentată. Pentru el, munca este muncă, şi nimic mai mult. Conform doctrinei keynesiste, dacă cineva, indiferent de calificarea, preferinţele sale sau de regiunea în care trăieşte, este în postura de şomer, trebuie pus din nou să muncească prin creşterea cererii aregate, indiferent dacă cheltuielile suplimentare sunt destinate producerii de cosmetice sau de computere.

După cum putem observa, această abordare simplistă îşi găseşte explicaţia în descrierea producţiei globale ca fiind o simplă funcţie crescătoare dependentă de cantitatea agregată de muncă.

Q = f (L), unde dQ/dL > 0.

Trebuie menţionat că acestă ”funcţie a producţiei agregate” are o singură variabilă, munca în termeni agregaţi. Se pare că muncitorii realizează bunuri fără ajutorul factorului capital! În anumite situaţii, presat fiind, keynesistul dogmatic recunoaşte că muncitorii folosesc capital, dar el va insista că stocul de capital poate fi privit ca un stoc dat, ce nu variază pe termen scurt. Şi, ceea ce este foarte important, întregul său aparat de gândire are menirea de a-l ajuta să înţeleagă implicaţiile pe termen scurt. Analiza pe termen lung este irelevantă, va insista acesta citându-l pe Keynes, deoarece „pe termen lung, vom fi toţi morţi”. Sau poate spune că termenul lung nu este altceva decât o succesiune de „perioade scurte de timp”. Pentru un asemenea keynesist, a trăi bine pe moment reprezintă o virtute majoră. În orice moment, viitorul poate fi lăsat pentru a avea singur grijă de el.

Rata dobânzii

Economistul cu o viziune keynesistă poate fi interesat de rata dobânzii, dar numai într-un sens restrâns. Pentru el, rata dobânzii reprezintă „preţul banilor”, care este de fapt preţul plătit pentru a împrumuta bani. Un împrumut este întotdeauna bun, ba mai mult, cu cât este mai mare, cu atât mai bine, pentru că indivizii utilizează bani împrumutaţi pentru a achiziţiona bunuri de larg consum, în felul acesta “creând locuri de muncă” în economie. Prin urmare, cu cât rata dobânzii este mai mică, cu atât numărul persoanelor ce vor apela la împrumuturi şi vor cheltui va fi mai mare, şi cu atât economia va funcţiona mai bine, condiţia fiind, bineînţeles să nu existe şomaj în nicio zonă a ţării. Datorită faptului că într-o economie de piaţă va exista întotdeauna şomaj, keynesistul va dori mai mereu ca rata dobânzii să fie mai mică decât cea existentă. Dacă aceasta poate fi micşorată artificial prin acţiunile băncii centrale, el va susţine cu tărie aceste măsuri.

El nu înţelege ce reprezintă de fapt rata dobânzii. El nu reuşeşte să înţeleagă faptul că este un preţ relativ extrem de important, şi anume preţul bunurilor prezente raportat la preţul bunurilor viitoare. Amintiţi-vă: el nu gândeşte sub nicio formă în termenii preţurilor relative, prin urmare este cât se poate de normal ca el să nu înţeleagă cum rata dobânzii influenţează alegerea dintre consumul prezent şi economisire (care se referă la posibilitatea asigurării unui consum mai mare în viitor, prin renunţarea la cheltuirea venitului prezent). Pe o piaţă liberă, o reducere a ratei dobânzii reflectă dorinţa de a transfera un nivel mai mare al consumului din prezent către viitor.

O piaţă liberă ar cuprinde purtători ai cererii şi ofertei de fonduri de împrumut, iar rata dobânzii ce va prevala pe piaţă ar fi aceea la care fondurile oferite de deţinători vor fi egale cu cele solicitate de cei ce doresc să se împrumute. Fiecare participant pe piaţă îşi fundamentează alegerile în baza unei anumite preferinţe de timp, adică a unei rate la care este dispus să renunţe la bunurile prezente pentru bunuri viitoare. Indivizii cu o „rată ridicată a preferinţei de timp” acordă o valoare mai mare consumului prezent decât celui viitor. De aceea, pentru a-i stimula să renunţe la consumul prezent, solicitanţii de împrumuturi ar trebui să le compenseze sacrificiul prin plata unei rate mai mari a dobânzii pentru a le utiliza fondurile băneşti.

Cu toate că keynesiştii recunosc că o rată a dobânzii mai mică va stimula firmele să împrumute mai mult şi să investească, ei apreciază că planurile de afaceri sunt, în mod natural, volatile şi în esenţă iraţionale – mânate, aşa cum spunea Keynes, de un spirit animalic al întreprinzătorilor. Aşadar, măsura în care investiţiile răspund la modificarea ratei dobânzii este redusă, neexistând o corelaţie constantă şi puternică. Pentru aceşti economişti, rolul primordial al ratei dobânzii este acela de a regla cantitatea de bani pe care indivizii o pot împrumuta pentru a-şi finanţa cumpărările de bunuri şi servicii. Aceste cumpărări, din perspectiva keynesistă, reprezintă elementul esenţial în a determina cât de mult vor firmele să producă, respectiv cât de mult vor acestea să investească în extinderea capacităţilor de producţie. Din nou, în această paradigmă, nu contează ce fel de investiţie este realizată pentru că… o investiţie e o investiţie, şi atât.

Capitalul şi structura sa

După cum am mai spus, keynesistul consideră stocul de capital ca fiind o variabilă dată, fixă. Dacă s-ar opri la un moment dat asupra acestui concept, îl va considera un fel de moştenire masivă din trecut şi va presupune că toate variaţiile de creştere sau reducere a stocului de capital pe termen scurt nu sunt suficiente pentru a-i da motive de îngrijorare. Dar dacă se gândeşte totuşi la capital, nu se gândeşte deloc şi la structura sa: tipurile de specializare şi inter-relaţiile existente între nenumăratele mijloace de producţie în care se reflectă economiile şi investiţiile anterioare. În cadrul analizei sale, nu contează dacă firmele investesc în producerea de telefoane noi sau în construirea de noi baraje hidroelectrice deoarece… capitalul este capital.

Deoarece structura stocului de capital este ignorată – chiar şi economişti profunzi, precum Frank Knight, au considerat că stocul de capital este, în esenţă, un tot unitar exprimat în valoare monetară, fiecare parte din acesta putând fi substituită perfect de oricare altă parte de o valoare monetară egală – nu este acordată nicio atenţie modului în care modificările ratei dobânzii produc la rândul lor schimbări în structura stocului de capital tehnic. Până la urmă, ce diferenţe pot fi? Aceată orbire hotărâtă a determinat mulţi economişti, inclusiv pe cel mai recent laureat al premiului Nobel, Paul Krugman, să interpreteze greşit teoria austriacă a ciclului economic ca pe o teorie a suprainvestiţiilor, ceea ce nu este în mod sigur.

Citeste si  Japonia – scaderea cea mai mare a PIB din ultimii 40 de ani - 7,8 %

În schimb, teoria introdusă pentru prima dată de Ludwig von Mises şi F. A. Hayek în prima jumătate a secolului XX – o teorie care aproape că a fost dată uitării după Revoluţia Keynesistă în macroeconomie – este o teorie a investiţiilor eronate, greşite (engl. malinvestment), care reprezintă de fapt o teorie care arată cum o rată a dobânzii redusă artificial determină firmele să investească în anumite domenii şi categorii de capital – în special în bunurile de capital cu o durată mare de viaţă, precum clădirile rezidenţiale şi industriale comparativ cu mijloacele de producţie cu o durată de viaţă relativ mai scurtă. Astfel, în opinia şcolii austriece, rate ale dobânzii scăzute artificial de FED, precum cele dintre 2002 – 2005, determină firmele să supraevalueze proiectele de investiţii realizabile pe o perioadă mai extinsă de timp şi să îşi redirecţioneze cheltuielile pentru investiţii în acea direcţie, conducând, de exemplu, la un boom în sectorul imobiliar. Această dezvoltare a unui astfel de sector ar fi avut sens (din punct de vedere economic) dacă rata dobânzii s-ar fi redus pe o piaţă liberă a împrumuturilor, deoarece micşorarea acesteia era semnalul preferinţelor oamenilor de a economisi mai mult din venitul curent, în detrimentul consumului.

Dar dacă oamenii nu şi-au modificat preferinţele şi continuă să prefere consumul prezent într-o proporţie similară perioadei anterioare, atunci întreprinzătorii vor greşi alegând astfel de proiecte de investiţii care sunt, de fapt, încercări de a anticipa cererea viitoare. Atunci când proiectele încep în cele din urmă să eşueze, faza de boom generată de o dobândă artificială redusă se va transforma în recesiune,  însoţită de insolvabilitate şi şomaj. Acest lucru are loc pentru că proiectele nesustenabile sunt lichidate, iar resursele economice sunt redirecţionate către alte procese mai viabile.

Pentru că keynesistul vulgar este oarecum impasibil la aceste distorsiuni minore şi la necesitatea de a fi corectate ca răspuns la un boom produs artificial, el va eşua în a vedea necesitatea falimentului şi a şomajului. El presupune: dacă guvernul a intervenit şi şi-a folosit deficitul bugetar pentru a compensa reducerea investiţiilor private şi a cheltuielile de consum, atunci afacerile vor deveni din nou profitabile şi vor fi reangajaţi muncitoriifără nicio restructurare economică.

Nu reprezintă nicio surpriză faptul că oamenii care au asemenea concepţii sunt, în prezent, susţinători ai continuării politicilor economice ce au generat boomul artificial din perioada 2002-2006, adică acordarea împrumuturilor subvenţionate acelora care îşi doresc o locuinţă, dar care nu se încadrează în criteriile de eligibilitate ale băncilor. Nu li se întâmplă acestor keynesişti să înţeleagă faptul că prea multe resurse au fost orientate către case şi construcţii. Nu înţeleg nici faptul că împrumuturile către cei care îşi permit să cumpere o casă doar dacă sunt subvenţionaţi reprezintă o alocare ineficientă şi lipsită de etică a resurselor din societate, atâta timp cât sunt suportate, direct sau indirect, de plătitorii de taxe.

Investiţiile eronate şi injecţiile monetare

Cu încrederea lor simplistă şi nestrămutată în eficacitatea cheltuielilor guvernamentale, keynesiştii dogmatici nu iau în considerare investiţiile eronate, trecute sau viitoare, şi susţin amplificarea deficitului bugetar şi finanţarea acestuia prin apelarea la împrumuturi. Desigur, ei încurajează acţiunile băncii centrale de a finanţa mai ieftin astfel de împrumuturi pentru Guvern. De fapt, ei preferă oricând banii ieftini (engl. easy money) în detrimentul politicilor restrictive ale băncii centrale. După cum am mai spus, ei preferă banii ieftini nu doar pentru că se reduce costul finanţării deficitului bugetar, ci şi pentru că determină indivizii să împrumute mai mulţi bani şi să îi cheltuiască pentru achiziţia bunurilor de consum – asemenea cheltuieli sporite de consum fiind văzute un lucru bun, în ciuda existenţei unei rate a dobânzii pasive apropiate de zero în SUA, destimulative pentru economisire. Reflectând asupra atitudinii keynesistului cu privire la politica FED îmi reamintesc un vechi cântec al cărui refren era: “whiskey mai vechi, cai mai rapizi, femei mai tinere şi mai mulţi bani”!

Asemenea keynesişti nu îşi petrec prea mult timp preocupându-se de pericolul inflaţiei; ba dimpotrivă, ei sunt obsedaţi de o teamă iraţională chiar şi la cel mai vag indiciu al apariţiei unei deflaţii. Dacă inflaţia ar trebui să devină o problemă incontestabilă, ne putem aştepta ca aceştia să meargă până într-acolo încât să susţină controlul preţurilor, deoarece sunt convinşi că acesta poate chiar să funcţioneze. Că doar ştiu ei ceva cum că a funcţionat în decursul celui de al Doilea Război Mondial!

Incertitudinea regimului proprietăţii

Keynesiştii nu ar reprezenta nimic fără activiştii din politică. Asemeni lui Franklin D. Roosevelt, ei consideră că Guvernul ar trebui să încerce să facă ceva şi dacă acest lucru nu funcţionează, să experimenteze altceva. Chiar mai bine ar fi ca Guvernul să experimenteze mai multe lucruri deodată şi dacă nu le iese trucul, să utilizeze mai mulţi bani şi să încerce altceva pentru a se putea totuşi lăuda cu o realizare. Cele mai prolifice şi glorioase perioade ale Statelor Unite sunt considerate prima preşedinţie a lui Roosevelt şi prima decadă a preşedinţiei lui Lyndon B. Johnson. Acestea sunt mărturii ale unei explozii în măsurile noului Guvern de a cheltui, impozita, reglementa, subvenţiona şi, în general, a crea nedreptăţi pe o scală foarte mare. Planurile ambiţioase ale administraţiei Obama de a acţiona pe mai multe fronturi, îi umple de speranţă pe keynesiştii vulgari că acum va începe un al treilea mare pas înainte, al treilea Mare Proiect Politic.

Keynesistul nu înţelege că activismul politic, în sine, funcţionează împotriva prosperităţii economice, creând ceea ce eu numesc incertitudine a regimului, o incertitudine despre natura reală a ameninţării ordinii economice, în mod special despre modul în care Guvernul va trata dreptul de proprietate privată în viitor. Acest fel de incertitudine, în mod special, descurajează investitorii să-şi orienteze resursele în proiecte pe termen lung. Asemenea investiţii, care aproape au dispărut după 1929, nu au reapărut decât după cel de-al Doilea Război Mondial. Mai mulţi analişti au comentat săptămânile trecute că incertitudinea s-a ivit recent din planurile frenetice de salvare ale Guvernului, infuziile de capital, împrumuturile de urgenţă, preluările, pachetele de stimulente şi alte măsuri extraordinare îndesate într-o perioadă mai mică de un an, multe dintre ele în ultimele şase luni. Cu debutul administraţiei Obama, orizontul pare favorabil unei continuări a acestui gen de activism politic frenetic. Totuşi, nu poate fi de ajutor, ba din contră, poate provoca o mare pagubă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here