Achizițiile publice nu mai sunt competiție. Sunt monopol. Am citit zilele trecute un articol în Gândul despre cum firmele de casă câștigă contracte uriașe prin acorduri-cadru. Mi-a atras atenția pentru că… confirm din teren.
În 13 ani am lucrat cu peste 30 de primari. Am văzut cum funcționează mecanismul: procedurile sunt gândite astfel încât să închidă ușa pentru mulți și să lase loc doar pentru cine trebuie. Recunosc, am câștigat și eu câteva contracte — dar cu greu.
Singura dată când am intrat cu adevărat a fost atunci când am propus un proiect european pe care nu l-a mai propus nimeni. Am pus punctul pe „i” și a mers. În rest, accesul e aproape blocat.
Și nu pentru că primarii nu și-ar dori altceva. Mulți sunt prinși între presiuni și proceduri imposibile. Alții, e adevărat, se lasă atrași și devin parte din sistem. Rezultatul e același: firmele mici, corecte, nici nu apucă să participe. Lucrările sunt slabe, consultanții dispar după semnătură și banii publici se pierd.
Nu scriu asta ca să acuz, ci ca să trag un semnal de alarmă. Pentru că dacă vrem să schimbăm ceva, nu e suficient să așteptăm reforme radicale. Cred că e timpul să ne gândim la un mecanism paralel, o rețea de sprijin care să dea o șansă reală microîntreprinderilor.
Ai întâlnit primării care au reușit să rupă acest tipar și să lucreze transparent cu firme locale reale? Dacă da, câteva exemple poți da? Iar dacă nu, hai să discutăm cum putem construi împreună un mecanism care schimbă jocul.
