„Nu mai pot, dar nu pot să mă opresc.” Despre burnoutul din spatele succesului și obiceiurile toxice pe care le confundăm cu performanța. Se face miezul nopții. Închizi laptopul, epuizat. Ai avut o zi de 12 ore – ședințe, deadline-uri, urgențe care n-au fost ale tale, dar pe care nu le-ai putut refuza.
Te bagi în pat și, instinctiv, mai verifici o dată mailul. Poate s-a schimbat ceva în ultimele minute. Nu exagerez. Acesta este scenariul pe care l-am auzit, aproape identic, de zeci de ori în ultimul timp, din partea unor oameni absolut remarcabili. Oameni bine pregătiți, performanți, cu cariere stabile, care se trezesc brusc prinși într-un mod de lucru ce pare performant din afară, dar care îi epuizează pe dinăuntru.
Ca recruiter și consultant în executive search, interacționez constant cu profesioniști seniori care îmi spun, în interviuri confidențiale: „Nu mai pot. Nu-mi mai doresc promovare, vreau să scap.” Sau: „Aș lua o pauză, dacă mi-aș permite.” Nu e lipsă de motivație. Sunt oameni care au dat totul. Doar că sistemul în care muncesc nu le mai susține sănătatea, ci doar livrabilele. Cultura „always-on” – aceea în care suntem mereu disponibili, conectați, responsivi, gata să dovedim că suntem acolo – a devenit în România un etalon fals al implicării. Și e periculos. Psihologii organizaționali vorbesc tot mai des despre „burnout cultural” – o formă de epuizare care nu vine doar din volum de muncă, ci din lipsa de autonomie, de control și de sens.
Atunci când performanța devine o obligație continuă, iar recunoașterea vine doar atunci când sacrificiul este vizibil, apare un mecanism pervers: începem să ne simțim vinovați dacă ne simțim bine. Iar pauza devine un lux, nu o nevoie firească. Un studiu IRES din 2023 arată că aproape jumătate dintre angajații din privat spun că munca le afectează viața personală. Doar 15% dintre companii au inițiative reale pentru burnout. Restul merg pe principiul: „rezistă cine poate”. Cei care nu mai pot – încep să caute alternative. Din ce în ce mai des, întâlnesc candidați care vor o pauză între joburi.
Nu pentru o călătorie în Asia sau un MBA, ci pur și simplu pentru că simt nevoia să respire. Sunt oameni care ar fi fost, altădată, top-performeri și role models în organizație. Acum, se retrag în tăcere, fără scandal. Nu își mai doresc „next level”, ci un „new way”. Schimbarea nu trebuie să vină prin revoluții. Începe cu conversații reale în echipe.
Cu manageri care învață să întrebe „Cum te simți?”, nu doar „Ce mai avem în pipeline?” Cu organizații care nu mai premiază epuizarea, ci autonomia. Succesul nu e o stare de fugă permanentă. Este, din ce în ce mai mult, capacitatea de a construi o viață în care munca să te împlinească, nu să te golească.
