Kyriakos Mitsotakis este prim-ministrul Greciei.
Europa se confruntă cu un mediu de securitate profund schimbat. Amenințările militare convenționale și atacurile cibernetice sunt însoțite de forme de presiune hibridă mai greu de gestionat, inclusiv folosirea deliberată a migrației de către actori statali sau nestatali pentru a testa rezistența Uniunii Europene, a-i adânci diviziunile și a obține concesii politice.
Evenimentele recente de la frontierele europene, în special cele din enclava spaniolă Ceuta, arată că migrația nu mai poate fi tratată exclusiv ca o problemă umanitară sau administrativă. În anumite situații, deplasarea unor grupuri mari de persoane poate deveni un instrument de coerciție geopolitică.
Nu există deocamdată certitudini cu privire la cauzele situației produse săptămâna trecută în Ceuta. Însă Europa a mai trecut prin episoade comparabile. Grecia s-a confruntat cu o presiune similară la frontiera terestră cu Turcia, în Evros, în 2020. Un an mai târziu, Lituania, Polonia și Letonia au întâmpinat fluxuri de migranți la granițele cu Belarus.
Particularitatea acestor cazuri nu a fost doar creșterea numărului de sosiri, ci caracterul brusc, masiv și, uneori, coordonat al acestora. În câteva zile, zeci de mii de persoane pot ajunge la o frontieră, depășind capacitatea unei singure țări și punând la încercare reziliența întregii Uniuni.
Un instrument european pentru situații excepționale
Uniunea Europeană a făcut un pas înainte prin Pactul privind migrația și azilul. Documentul introduce mecanisme pentru gestionarea presiunilor migratorii, inclusiv o anumită flexibilitate procedurală și forme de solidaritate între statele membre. Aceste instrumente au fost însă concepute pentru situații dificile, dar care rămân gestionabile prin procedurile obișnuite.
Ele nu răspund suficient scenariilor în care fluxurile sunt provocate, amplificate sau facilitate în mod deliberat și capătă astfel caracteristicile unei amenințări hibride. Atunci când sosirile se produc într-un ritm și la o scară care depășesc rapid resursele disponibile, aplicarea imediată și completă a sistemelor standard de azil și primire poate deveni imposibilă.
Riscul nu este doar blocarea administrațiilor naționale. Paralizarea procedurilor poate afecta încrederea publică și poate pune presiune asupra funcționării spațiului Schengen, care depinde de capacitatea statelor membre de a-și proteja frontierele externe și de a coopera eficient.
De aceea, UE are nevoie de un cadru distinct pentru situațiile de presiune migratorie masivă și instrumentalizată. Activarea acestuia ar trebui să se bazeze pe criterii clare și verificabile. Printre elementele relevante s-ar putea număra numărul și viteza sosirilor raportate la capacitatea țării afectate, precum și existența unor indicii privind coordonarea sau facilitarea fluxurilor de către state terțe ori rețele criminale organizate.
Un astfel de regim european de urgență ar permite ajustări temporare, proporționale și strict controlate ale procedurilor obișnuite. Procedurile accelerate de azil ar trebui să rămână parte a răspunsului, mai ales în cazul persoanelor provenite din state ai căror cetățeni obțin rareori protecție internațională.
Limitele procedurilor accelerate
Procedurile rapide nu sunt însă suficiente în toate situațiile. În cazuri excepționale, caracterizate de o presiune extremă și disproporționată, statele membre ar trebui să poată utiliza, în baza unui mecanism european special, opțiunea suspendării temporare a înregistrării cererilor de azil pentru persoanele nou-sosite.
Propunerea ar trebui să se aplice atât presiunilor de la frontierele terestre, cât și situațiilor generate de sosiri maritime masive. În paralel, persoanele care nu îndeplinesc condițiile pentru a rămâne în Uniune ar trebui returnate rapid, cu respectarea deplină a obligațiilor juridice europene.
O asemenea abordare nu ar trebui privită ca o renunțare la valorile europene, ci ca o adaptare la o realitate de securitate diferită. Respectarea legislației UE, a Cartei drepturilor fundamentale și a principiului nereturnării către un loc în care persoana ar fi expusă persecuției sau unor riscuri grave trebuie să rămână obligatorie.
Orice măsură de urgență ar trebui să fie limitată în timp, proporțională cu situația și supusă unor garanții solide. Protejarea drepturilor fundamentale și capacitatea Uniunii de a-și apăra frontierele nu sunt obiective incompatibile. Ele trebuie gestionate împreună, prin reguli precise și printr-un control instituțional adecvat.
Frontierele nu pot fi apărate de state izolate
Un asemenea mecanism nu poate funcționa fără solidaritate europeană reală. Țările aflate în prima linie nu ar trebui să fie lăsate să suporte singure costurile unei crize care afectează securitatea și stabilitatea întregului bloc comunitar.
Sprijinul operațional al agențiilor europene, coordonarea operațiunilor de returnare, precum și asistența financiară și tehnică ar trebui mobilizate automat atunci când regimul de urgență este activat. Solidaritatea nu poate rămâne doar un principiu politic general; într-o situație de presiune extremă, ea trebuie transformată într-un răspuns rapid și predictibil.
În lipsa unui cadru comun, statele de frontieră vor rămâne vulnerabile, iar actorii ostili vor avea mai multe oportunități de a exploata migrația în scopuri geopolitice. Diviziunile interne ale Uniunii s-ar putea accentua, în timp ce încrederea cetățenilor în capacitatea Europei de a-și administra frontierele în mod eficient, echitabil și colectiv ar continua să scadă.
Uniunea Europeană și-a adaptat de mai multe ori politicile atunci când realitățile s-au schimbat. Migrația nu ar trebui să facă excepție. A recunoaște că deplasările de populație pot fi instrumentalizate nu înseamnă alarmism, ci realism.
Europa are nevoie acum de instrumente juridice și operaționale care să-i permită să-și protejeze frontierele externe, să descurajeze utilizarea migrației ca armă politică și să răspundă ferm, legal și coordonat atunci când este confruntată cu o astfel de presiune.
