Manifestul lui Bogomolov: Răpirea Europei 2.0

0
267

Pe 10 februarie, regizorul rus Constantin Bogomolov (soțul jurnalistei Xenia Sobceak) a publicat în ziarul Novaia Gazeta (de orientare liberal-progresistă), un editorial-manifest în care critică corectitudinea politică și noul totalitarism din Occident (pe care îl numește Noul Reich Etic). Noului Reich al corectitudinii politice, Bogomolov opune „omul complex”, care are părți bune și rele, care are dreptul la iubire și ură. Nou totalitarism, susține regizorul, încearcă să simplifice omul, supunând controlului emoțiile acestuia.

Textul a provocat dezbateri aprinse, mai ales că Bogomolov e cunoscut ca un exponent al opoziției liberale anti-sistem. Regizorul critică atât cenzura și represiunile din Vest, dar și aruncă anumite săgeți otrăvite în direcția opoziției ruse, făcând aluzie la cazul umoristului rus Semion Slepakov (liberal și el), supus unei hărțuiri masive după ce a publicat în Instagram o poezie satirică despre protestele în susținerea lui Navalnîi. În special, Slepakov era revoltat de ura și violența propagată de susținătorii opoziției, care riscă să devină mai malefică decât regimul împotriva căruia declară că luptă. În replică, a primit numeroase mesaje de amenințare cu moartea.

Rusia nu are nevoie de o revoluție, consideră Bogomolov, ci de răbdare și terapie, prin care să fie eradicare moștenirile trecutului totalitar. Aici, se pare, e o altă aluzie la „revoluționarii lui Navalnîi.

În finalul manifestului, regizorul susține că Rusia nu a rămas în urma progresului, ci la coada trenului care se îndreaptă spre infern, iar soluția este detașarea vagonului și revenirea la valorile vechii Europe, care ar avea din nou în centrul său omul complex.

Vă prezint mai jos traducerea în română a textului.

Portocala mecanică

Omul este o ființă minunată, dar și periculoasă. Aidoma unei energii nucleare, el dispune atât de o forță creatoare, cât și de una distructivă.

Dirijarea acestei energii, limitarea puterii ei distructive și încurajarea celei creatoare reprezintă o sarcină supremă. Misiunea edificării unei civilizații complexe are la bază omul complex. Așa s-a dezvoltat lumea occidentală până în vremurile de azi. Prin limitarea părților tenebre ale omului cu ajutorul religiei, filosofiei, artei și educației, dar și prin lăsarea beznei să țâșnească afară prin aceleași supape, asemenea aburului dintr-un cazan încins.

În secolul XX, această energie nucleară, pe care o reprezintă omul, a scăpat oricărui control. Cernobîlul umanității a devenit nazismul. Șocul și spaima Europei în fața acestei provocări ale omului primitiv s-au dovedit a fi prea mari.

Eliberându-se de nazism, Occidentul a decis să se asigure de o altă eventuală ,,avarie nucleară” prin lichidarea omului complex.

E vorba de acel om complex, pe care Europa l-a format în îndelungata perioadă a Creștinătății. Acel om portretizat de Dostoievski: înălțător și josnic în același timp, înger și demon, care iubește și urăște, care crede și se îndoiește, meditativ și fanatic. Europa s-a speriat de bestia din om, fără a înțelege că această animalitate e o parte firească și organică a omului, exact așa cum este și cea angelică. Odată ce nu are o capacitate intelectuală și spirituală de a depăși urmările nazismului, Europa a decis să-l castreze pe omul complex. Să-i castreze natura tenebră, să-i  întemnițeze demonii pentru totdeauna.

La vremea lui, Kubrick a realizat filmul ,,Portocala mecanică” („A Clockwork Orange”) – o peliculă despre un grup de tineri sălbatici, care, fiind sub influența drogurilor, terorizează Londra, snopind în bătaie și violând oameni nevinovați. Când căpetenia grupării este prins, acestuia i se propune o terapie experimentală, în schimbul unei eliberări condiționate: să-i fixeze pleoapele în așa fel, încât să nu le poată închide, pentru a-i prezenta ore în șir imagini violente, însoțite de preferata lui muzica de Beethoven. În cele din urmă, tânărul scapă de porniri agresive – muzica îi provoacă silă, nu poate privi o femeie goală, actul sexual îi provoacă aversiune. Când este lovit, linge pantoful agresorului.

Occidentul de azi este precum acel criminal, care a fost supus unei castrări chimice și unei lobotomii. De aici vine și zâmbetul fals al bunăvoinței și toleranței, încremenit pe fața omului occidental. Nu e un zâmbet al Culturii. E un zâmbet al degenerării.

Noul Reich Etic

Occidentul se declară o societate concentrată asupra realizării unor libertăți individuale. În realitate, astăzi Occidentul duce un război cu omul, în calitatea acestuia de energie complexă și incontrolabilă. În această luptă, funcțiile justiției, persecuției și izolării nu au fost lichidate, ci delegate de stat societății. Statul, prin intermediul poliției și structurilor de forță, și-a însușit „o față umană” și s-a „umanizat”, însă societatea convențional progresistă și-a însușit rolul de noi trupe de asalt, cu ajutorul cărora statul luptă mai eficient cu orice formă de disidență.

Lumea contemporană occidentală se transformă într-un Nou Reich Etic, cu ideologa sa a “noii etici”. Național-socialismul aparține trecutului. În fața noastră avem un socialism etic. Socialismul-queer, Siemens, Boss și Volkswagen s-au transformat în Google, Apple și Facebook, iar naziștii au fost înlocuiți de activiști- queer, feministe fanatice și ecopsihopați.

Regimurile totalitare tradiționale suprimau libertatea de gândire. Noul totalitarism netradițional a mers mult mai departe, propunându-și controlul emoțiilor. Limitarea libertății emoțiilor fiecărui om în parte reprezintă concepția revoluționară a Noului Reich Etic.

Sentimentele și gândurile au fost întotdeauna o zonă privată a omului. Nu avea voie să recurgă la violență, însă inima și creierul lui aveau o libertate deplină. Acesta a fost contractul social nescris al civilizației europene, care percepea omul ca un vas de emoții și idei, unde ura este o altă fațetă a dragostei, fie una complexă și periculoasă, însă o parte necesară și importantă a personalității umane.

În societatea nazistă omul era asmuțit ca un dulău să urască pe altul.

În Noul Reich Etic omul este forțat să iubească, fiind lipsit de dreptul de urî în mod liber.

Nu mai poți spune “nu iubesc..”, “nu-mi place”, “mi-e frică…”. Ești nevoit să-ți corelezi emoțiile cu opinia publică și valorile sociale.

Iar valorile societății au devenit un nou Zid al Plângerii, unde fiecare oropsit, supărat sau un individ dubios își poate aduce nu doar un bilețel, dar și să ceară noului Zeu – Societății Progresiste, să includă supărările, dramele, fricile sau patologiile sale în lista noului UNESCO etic, să le ofere un statul important, să le aloce bani din buget sau să creeze cote speciale în toate sferele vieții sociale. Oricine va spune că toată această supărare nu costă nici cât o ceapă degerată, că patologia e tratabilă, iar dramele personale reprezintă o chestiune intimă, va deveni o victimă a unei mașinării represive masive – inclusiv a opiniei publice.

Toți împotriva unuia

Un instrument ideal al acestei noi mașinării represive au devenit rețelele de socializare. Colaboratorii lor sunt cetățenii vigilenți și activi în spațiul virtual. Ei nu poartă uniforme, nu au bastoane și pistoale cu electroșocuri, ci gadgeturi, o sete filistină de putere și o pasiune ascunsă pentru violență, precum și un instinct de turmă. Nu au drepturi juridice, însă își arogă drepturi morale. Iar în contextul ultimelor evenimente din SUA, a devenit clar că nu este vorba de mulțimi virtuale auto-organizate, ci de cele susținute de puterea, de un nou Minister al Adevărului, în persoana giganților IT.

Internetul le-a oferit acestor violatori anonimitate, o capacitate de a acționa la distanță, prin urmare, și o impunitate. O mulțime virtuală, execuții virtuale, hărțuire virtuală, violență virtuală și o izolare psihică și socială reală a tuturor celor care nu sunt înregimentați. E vorba de turnători și gardieni din rețea, care jonglează dibace cu frica omului de a ajunge singur împotriva tuturor.

În statul nazist pictorul putea fi lipsit de locul de muncă și viață din cauza artei sale “decadente”. În „minunatul” stat occidental al viitorului pictorul poate fi lipsit de locul de muncă doar pentru că nu susține un anumit sistem de valori. Nu doar un pictor, ci orice figură care are o influență. Situația evoluează în mod vertiginos, iar orice cercetător modest al unui institut american sau un student pașnic și stăruitor poate fi fugărit din clădirea instituției pentru că nu are o opinie “care trebuie” despre viața socială sau politică. Așa cum aceste măsuri represive le aplică societatea, nu statul, represiunile se pretind a fi acțiuni de solidaritate socială, sfințite de o mânie dreaptă a unor oameni “liberi” și „progresiști”, care cer să îngenuncheze celor de o altă opinie și doar în acest caz li se va oferi cu gratitudine dreptul de a lucra și de a crea. Așa omul este împins spre o autocastrare, drept singurul mijloc de a supraviețui în acest nou stat orwellian.

Contrarevoluția sexuală

Noul Reich a declarat război morții. Un război cu natura umană, în care ofilirea și moartea este o parte a planului divin. Fuga după o tinerețe fără de bătrânețe a devenit o obsesie pentru societatea occidentală. Motivul este evident: moartea este impredictibilă și divină. Iar socialiștii-queer, precum național-socialiștii și comuniștii, nu recunosc nicio putere în afară de Ideea lor. Ideea și Ratio – sunt dumnezeul lor. Sau chiar ei înșiși sunt zei, iar omul nu este tratat ca o taină, ci ca un obiect al experimentelor, o bucată de carne. Războiul cu moartea este un război cu taina ființei. Un război stupid și fără niciun sens cu eternitatea.

Însă acolo, unde războiul împotriva morții, în calitatea ei de dat divin, ca o consecință mistică, este inevitabil și războiul împotriva vieții. Pentru că viața este la fel de impredictibilă, precum moartea. E la fel de neînțeleasă. Prin urmare, este incontrolabilă și periculoasă.

Europa a parcurs rapid calea de la o revoluție sexuală, care a devenit o Renaștere europeană postnazistă, până la o luptă cu energia sexului – partea cea mai vitală, emoțională și incontrolabilă a ființei umane.

Sexul este libertate. Sexul este un pericol. Sexul reprezintă partea animalică din om. Însă cel mai important este că sexul reprezintă nașterea unei Vieți.

Creștinătatea a oferit sacralitate actului sexual. Divinitate și frumusețe. Erotismul a devenit un obiect de artă. Dorința – o inspirație. Sexul – o savurare sacră a Dragostei. Nașterea – un miracol.

Noul Reich consideră sexul o producție, iar organele sexuale – niște instrumente. În conformitate cu testamentul socialiștilor din trecut, și în cadrul noului socialism-queer, sunt colectivizate mijloacele de producție, pe care le redistribuite, iar producția este optimizată și supusă controlului public al statului, făcând apartenența sexuală una irelevantă.

Arderea catedralei Notre Dame din Paris nu este un semn al decăderii Europei creștine sub presiunea musulmană. Ci un semn straniu și mistic al războiului declanșat de Noul Reich împotriva sfintei taine a vieții și morții, arătată pe Cruce.

Frontiera și noua teorie rasială

Societatea transfrontalieră, globalizarea, este o parte a edificiului noului imperiu totalitar. Pe vremuri un disident putea fugi din societatea lui pentru a-și găsi una nouă. Frontierele asigurau libertatea persoanei: multitudinea sistemelor etice și de valori oferea omului oportunitatea de a-și găsi ceea ce i se potrivește sau cea care este dispusă să-l accepte sau l-ar lăsa să trăiască în pace, i-ar oferi un mediu de trai și o realizare personală.

Noul imperiu etic își dorește o expansiune și unificare a societăților. Așa se creează un nou sat global, unde disidentul nu se poate ascunde de paznicii purității etice.

Puritatea etică a luat locul purității rasiale. Și astăzi în Occident este măsurată nu forma nasului sau apartenența etnică, ci trecutul etic al fiecărui individ realizat: oare nu cumva câteva decenii în urma a existat un caz cât de mic de hărțuire, abuz sau afirmații care nu corespund noului sistem de valori. Dacă da – îngenunchează și pocăiește-te!

Europa pe care au pierdut-o

Revoluția a izolat Rusia de Occident pentru un veac. Eliberată de bolșevism, Rusia anilor 90 ai secolului trecut s-a îndreptat spre Europa. Rusia se dorea acceptată, încerca să învețe, visa să-și recâștige statutul de țară europeană și să-și redobândească valorile europene. Minunatele valori ai Europei de până la război. O Europă căreia nu îi era frică de omul complex în toată diversitatea lui. Cea care respecta libertatea de a iubi și de a urî. Europa care înțelegea că natura a creat omul anume ca o ființă complexă, contradictorie și dramatică, fără a considera a fi în drept să se amestece în acest plan suprem. O Europă pentru care principala valoare a omului era individualitatea lui, exprimată nu prin modul în care face sex, ci prin modul în care gândește și creează. Iar creația s-a manifestat prin picturi, muzică, texte, nu în recroirea propriului trup și inventarea unor noi identități de gen.

Anume o astfel de Europă căuta Rusia de-a lungul anilor 90. Anume așa a visat să devină.

Merită astăzi să căutăm aliați acolo unde ei nu există?

Europa este o grădină de vișine, abandonată în fața jefuitorilor. Firs se ascunde de mulțimile de migranți, Ranevski trage pe nas cocaină, Petea Trofimov scrie legi europene, Anea se identifică drept o persoană-queer, iar bătrânul Gaev, precum Biden, bolborosește cuvinte de serviciu despre bine și dreptate.

Desigur, Rusia contemporană este foarte departe de acea Europă spre care a tins. Însă nici nu se mai dorește în acest nou panopticum european.

Progresiștii și filo-occidentalii noștri insistă: Rusia a fost și este o țară a gardienilor și sclavilor. În multe privințe e așa. Dar e adevărat și faptul că perioada lungă, petrecută în condițiile lipsei de libertate, frica lagărelor, care a intrat adânc în memoria genetică, turnătoria, precum tăcerea și violența, drept mijloace de supraviețuire și mijloace de apărare a poporului de putere și a puterii de popor – toate aceste necesită nicidecum o revoluție, ci răbdare și terapie.

Drama lui Lancelot constă în faptul că nu a iubit-o cu adevărat pe Elsa, precum și pe cei pe care a încercat să-i salveze.

Am o repulsie față de spiritul violenței și a atmosferei de frică. Însă asta nu presupune acceptarea transformării unei țări a gardienilor și sclavilor, într-o țară în care se toarnă nu din frică, ci din dorință sinceră, unde hărțuirea nu e cauzată de analfabetism, ci erudiție, unde colorații (inclusiv albii) Șvonder din BLM intră în casă și cer profesorului să îngenuncheze, să-și împartă spațiul locativ și să-și doneze banii pentru înfometații de teapa lui Floyd.

Rusia a trecut prin toate acestea în 1917. Și feministele, și alte batjocoriri ai limbii, și tentative de a se elibera de orice identitate culturală și de gen, și adunări publice unde se discută profilul moral, și scrisorile colective adresate de muncitori, și chiar copii care își trădează părinții – așa cum s-a întâmplat recent în SUA, când o fetiță democrată și-a turnat poliției proprii părinți-trumpiști, când a aflat că aceștia au participat la protestele și asaltul Capitoliului. Am trecut și noi prin toate acestea. Cât de straniu este să vedem o lume occidentală, precum o Vera Pavlovna care vede pentru prima dată vise dulci, și cât de straniu este să observăm ochii înflăcărați și naivi ai noilor raznocinți ruși, care conduc o teroare morală împotriva celor de o altă părere, mai dihai decât OMON pe străzi.

Iar numărul celor care nu sunt de acord este mare și nicidecum nu este vorba de niște habotnici. E vorba de niște oameni moderni, veseli și liberi, educați și de succes, deschiși spre nou, care iubesc viața în toată diversitatea ei. Ruși, europeni, americani care visează pe ascuns că toată această perioadă stranie și întunecată va trece. Se feresc să-și spună opinia, de frică de a devenit obiectul unei hărțuiri în spațiul virtual din Rusia, să fie supuși unei terori morale, să-și piardă locul de muncă și finanțarea din Occident.

Aceștia au nevoie de un sprijin. Sentimentele și gândurile lor trebuie să ia forma unui cuvânt, iar cuvântul să fie susținut de voință și organizare.

Prin urmare, e nevoie de formularea unei noi ideologii de dreapta, o ideologie aflată în afara unei canonicități radicale, care să apere valorile lumii complexe, având în centrul omul complex.

Raznocinții ruși ne spun: Rusia se află la coada progresului.

Nu.

Datorită unor circumstanțe, am ajuns la coada unui tren dement care se îndreaptă cu o mare vitează spre infernul lui Bosch, unde vom fi întâmpinați de draci multiculturali, neutri din punct de vedere al genului.

Trebuie doar să detașăm acest vagon, să ne face cruce și să ne apucăm de construcția propriei lumi. Să construim din nou vechea noastră Europă. Europa la care am visat. Europa pe care am pierdut-o. Europa unui om sănătos.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here