Palatul din gaz, foamea din popor
Romgaz, coloșul energetic al statului, reușește performanța de a trăi în două lumi paralele.
În timp ce românii de rând își pun șosete în plus iarna ca să economisească la facturile de gaze, șefii companiei își numără bonusurile în mii de euro.
Romgaz nu este doar un furnizor de energie, ci și un generator de privilegii pentru o elită care pare complet deconectată de realitatea din stradă. Dacă pensionarii caută reduceri la margarina de 5 lei și tinerii fug din țară pentru un salariu decent, la Mediaș, unde își are sediul compania, se discută despre ce ceasuri de lux și ce vacanțe exotice pot fi cumpărate cu „modestele” milioane câștigate anual.
Cifre cu parfum de lux – Veniturile din 2024
- Răzvan Popescu (director general): ~ 1.357.000 lei
🔹 echivalent cu 367 salarii minime sau 1.059 pensii minime. - Aristotel Jude (director general adjunct): ~ 1.357.000 lei
🔹 echivalent cu 367 salarii minime sau 1.059 pensii minime. - Gabriela Trânbițaș (directoare economică): ~ 816.000 lei
🔹 echivalent cu 221 salarii minime sau 637 pensii minime.
Cifrele sunt mai grăitoare decât orice discurs politic. În timp ce oamenii numără restul la pâine, directorii numără zerourile din conturi.
Și nu, nu e un „accident fericit” — este un sistem bine uns, în care salariile și bonusurile sunt ridicate la nivel de artă.În timp ce poporul își calculează cu emoții rata la bancă, la Romgaz se calculează cât de încăpător e seiful pentru „bonusurile întârziate”.
Caviar la boardul Romgaz, margarină la popor
Formula prin care se apără conducerea este deja clasică: „Nu reducem salariile de încadrare.”
Traducere pentru popor: „Salariile noastre sunt beton armat. Voi rămâneți cu zvonurile, reducerile de beneficii și promisiuni deșarte.”
Această frază a devenit un fel de mantră. Ea îți spune, de fapt, că nimeni nu se atinge de privilegiile „sfinte” ale conducerii, indiferent ce crize economice bântuie prin țară.
Romgaz raportează an de an profituri record – miliarde intrate în vistieria companiei – dar când vine vorba de indexarea salariilor pentru oameni sau de prime pentru cei de jos, dintr-o dată „nu e buget”.
Gazul e al țării, luxul e al lor: Romgaz scrie rețeta României cu două viteze
Pe de altă parte, pentru „elita gazului”, bugetul există oricând: prime, bonusuri, adaosuri, indemnizații pentru ședințe și sporuri inventate.
Nu degeaba plicurile sunt mai groase decât dosarele de corupție din sertarele DNA.
Imaginează-ți scena:
- România se chinuie cu austeritatea, politicienii anunță tăieri, pensionarii se uită cu suspine la farmacii.
- Directorii Romgaz? Fac brainstorming la șampanie: „Ne mai creștem salariile sau le ascundem după perdea?”
Imaginează-ți scena tipică a României paradoxale:
- Guvernul anunță austeritate, reducerea cheltuielilor și înghețarea salariilor în sectorul public.
- Pensionarii aleg între pâine și medicamente.
- Angajații obișnuiți fac proteste pentru că nu mai pot trăi din salarii.
Și, simultan, la Romgaz:
- Ședințe de board cu șampanie și caviar.
- Discuții despre noi sporuri „pentru responsabilitate ridicată”.
- Avertismente voalate către autorități: „Nu vă atingeți de privilegiile noastre, altfel destabilizăm compania.”
Asta nu mai e doar o companie energetică, ci o fortăreață a privilegiilor, unde luxul a devenit normă, iar austeritatea e doar un cuvânt pentru „ceilalți”.
Sindicatele au ridicat problema: oamenii de jos trăiesc cu frica reducerilor, în timp ce directorii își securizează veniturile.
Răspunsul? Tăcere și zâmbete politicoase din partea conducerii.
E greu să îți pese de cei care câștigă salariul minim când tu ai venituri care, puse cap la cap, pot cumpăra un cartier întreg de apartamente în provincie.
Romgaz a devenit imaginea clară a unei Românii împărțite în două:
- România celor mulți, care se roagă să nu fie tăiați și care își drămuiesc fiecare leu.
- România celor puțini, care își închid veniturile în seifuri și își negociază privilegiile cu o nonșalanță dezarmantă.
În timp ce poporul fierbe de nervi la aragaz, Răzvan Popescu, Aristotel Jude și Gabriela Trânbițaș se răcoresc în piscinele propriilor vile, cu un pahar de prosecco în mână.
Și atunci, întrebarea rămâne valabilă și mai tăioasă ca oricând:
Cine trage gazul pe nas și cine plătește flacăra la aragaz?
