Cu o rată a acumulării care o plasează printre primele şase economii ale lumii, conform Institutului de Statistică, România este de fapt pe ultimele locuri la calitatea bunurilor publice oferite, aşa cum este de altfel percepţia generală a populaţiei despre serviciile publice de sănătate, educaţie şi infrastructură.
Anuarul de Statistică 2016 are o surpriză pentru cine este interesat de poziţia României la diverşi indicatori faţă în faţă cu alte ţări ale lumii.
Structura PIB în 80 cele mai importante ţări ale lumii arată că ponderea formării brute de capital fix, adică investiţiile, ne detaşează în top 6 mondial. România are la nivelul anului 2015 o rată a acumulării de 24,8%, după China (44,5%), India (30,8%), Coreea de Sud (29,1%) Australia (26%), Singapore (26%).
Rata acumulării este unul dintre cei mai puternici indicatori din economie. De obicei, în economiile dirijate (sau cvasidirijate de stat) rata acumulării este de peste 30% din PIB, după cum o dovedeşte economia Chinei.
În anii ’80, era cazul Japoniei să aibă rate de acumulare de peste 40% din PIB. Structura economiei Coreei de Sud, cu 29% investiţii în PIB, dovedeşte ambiţiile fără limită ale unei ţări care, cu doar 50 de milioane de locuitori, se bate în hi-tech cu Statele Unite.
Iar coordonarea de către stat a marilor holdinguri industriale în ţările asiatice, chaebols în Coreea sau keiretsu în Japonia, este binecunoscută.
O rată de acumulare de 25% pentru România este corectă pentru o ţară care vrea să recupereze decalajele faţă de Europa de Vest şi conformă cu rata înaltă de creştere economică, de 4-5% din PIB, din ultimii doi ani.
Inclusiv Comisia Europeană în ultimul său raport asupra evoluţiei economiei româneşti subliniază rata înaltă a formării brute de capital fix din România, mult peste media de 19,7% din UE, dar atrage atenţia asupra calităţii investiţiilor publice.
Şi aici vine explicaţia pentru care, deşi România este în top la banii alocaţi pentru investiţii, oamenii sunt nemulţumiţi de calitatea infrastructurii publice, a sistemului medical public şi cel de educaţie. Unde şi cum merg banii face diferenţa.
Pentru 2017 investiţiile prevăzute în buget sunt de 39 miliarde de lei, adică aproape 5% din PIB, dintre care 26 mld. lei (5,7 mld. euro) sunt bani alocaţi din bugetul României, iar restul de 13 mld. lei sunt din fonduri europene.
Din buget au fost alocate pentru investiţii în ultimii 10 ani, mai mult sau mai puţin, circa 5% din PIB în fiecare an pentru investiţii. Aceasta înseamnă undeva între 6 şi 7 miliarde de euro pe an, deci cel puţin 60 miliarde de euro în ultimul deceniu.
Secretarul de stat ,din Ministerul Finanţelor, Daniela Pescaru: „Avem bani de investiţii. Avem alocări de 39 miliarde de lei, dintre care 26 de miliarde de lei direct de la stat”. Dar, de ce nu se văd în economie? „Asta ne întrebăm şi noi. Să ştiţi că am făcut prioritizări, există preocupări şi discuţii pentru a face un top al celor mai importante investiţii care să fie finanţate”.
De fapt, toate aceste date şi reacţii nu arată decât un singur lucru si anuma ca România nu este guvernată. Şedinţele de guvern unde trebuie urmărită execuţia proiectelor au alte scopuri. Iar stenogramele date recent publicităţii stau mărturie. Sistemul merge din inerţie, şi nu către obiective asumate. Mai mult, se răspunde la obiectivele altora decât să fie urmărite propriile direcţii. De aceea, cu orice risc , presiunea pe cei care au pe semnătură 6 miliarde de euro pe an pentru investiţii publice nu trebuie slăbită.
