Afară este ger cumplit iar ninsoarea nu conteneşte. Printre valurile de zăpadă afânată, oamenii îşi croiesc, cu greutate, drum către treburile zilnice. În jur s-a aşternut o linişte incredibilă. Este vreme de stat la gura sobei, la o cafea şi o conversaţie agreabilă despre viaţă, despre frumos, despre artă şi film… Am invitat-o pe actriţa Manuela Hărăbor care a acceptat, cu amabilitate, să ni se alăture pentru a ne depăna poveşti şi amintiri din fascinanta lume a filmului.
Carieră, succes și renunțari
M.C. Un nume cunoscut, un nume interesant, o filmografie bogată şi totuşi oarecum absentă din peisajul monden şi cultural bucureştean. Ce mai face Manuela Hărăbor?
M.H. Îşi creşte copilul. De 26 de ani cam asta este activitatea şi profesia mea principală. Este adevărat, am o filmografie desul de mare dar care s-a oprit undeva, acum 20 de ani… Am început la 3 ani şi jumătate în filmul “Veronica” şi am continuat destul de bine, zic eu. Ofertele au fost destul de avantajoase până la momentul revoluţiei după care, în primii cinci ani, îmi aduc aminte că a urmat o debandadă generală. S-au făcut doar 3 filme în 6 ani. Eu am făcut 2-3 filme si un serial la TVR după care, brusc, s-a oprit. Eu a trebuit să plec din ţară. Când m-am întors, după 5 ani, am găsit o lume pe care nu o mai cunoşteam, nu o mai regăseam, cu regizori tineri pe care nu-i cunoşteam, minimalişti, care prezentau în general viaţa din spatele blocului în care evident nu mă regăseam, ca tipologie vorbesc, aşa că nu pot învinui pe nimeni că nu am mai continuat pentru că personajele care sunt creionate În filmul românesc actual nu prea au datele mele şi regizorii, în general, se feresc. Este mult mai comod să iei o tipologie foarte corectă, aşa cum este creionată în scenariu şi să alegi un actor cu care nu trebuie să depui prea mare efort pentru a ajunge la efectul scontat.
Condiția actorului. Norocul de a face parte dintr-o generație sau alta sau ce înseamna a te afla la momentul potrivit în locul potrivit
M.C. S-a schimbat condiţia actorului, din punct de vedere profesional, după anul 1989?
M.H. Pentru generaţia mea şi pentru cele anterioare s-a schimbat radical. Generaţiile tinere au o altă şansă, ca dovadă stă faptul că au reuşit şi dincolo de graniţele ţării, ceea ce mă bucură. Există o deschidere foarte mare prin festivalurile la care filmele româneşti participă…
M.C. Voi nu aţi izbândit dincolo de graniţele ţării? Nu există reprezentanţi ai generaţie tale care să fi avut rezultate internaţionale?
M.H. Nu cred. Evident, pe filmul românesc există câţiva actori de talia lui Rebenciuc sau a Luminiţei Gheorgiu, care au participat la festivaluri internaţionale, filmând în producţiile regizorilor tineri. Există, uite, o generaţie apropiată mie pentru că am fost la un moment dat colegi, studenţii lui Mircea Albulescu… Vorbesc despre Adrian Titieni care a făcut un rol excepţional în “Bacalaureat”, care a avut expunere la Cannes, dar sunt foarte puţine exemple. Sunt doar nişte vârfuri şi nu poţi să generalizezi mergând pe o generaţie.
M.C. Cei de o generaţie mai în vârstă decât tine nu au prea reuşit…
M.H. Nu au reuşit pentru că sunt oricum marginalizaţi, trăiesc sub condiţia normală la care ar fi trebuit să trăiască, unii într-o sărăcie umilitoare…
M.C. Dar sunt şi actori care trăiesc foarte bine… Marcel Iureş, Maia Morgenstern…
M.H. De acord dar sunt exemple care, din nou, nu generalizează şi nu definesc o generaţie.
M.C. Dar cum au reuşit ei faţă de media generaţiei? De ce ei au reuşit şi restul nu? La cei tineri am putea spune că au fost ajutaţi de promovările de la festivaluri, de la Cannes, de la Berlin… Aici promovarea face diferenţa.
M.H. Nu ştiu exact cum a reuşit Marcel Iureş… Ştiu că la un moment dat era foarte bun prieten cu Tom Cruise. A fost o întâmplare şi o întâlnire frumoasă la filmul “Interviu cu un vampir”, la începutul anilor ’90, unde protagonişti erau Tom Cruise şi Brad Pitt. Ţin minte că atunci a lucrat un prieten şi fost coleg stabilit în SUA, Tudor Petrut, nepotul lui Emanoil Petrut care a venit cu echipă americană aici. Mai ştiu că atunci Marcel Iureş a avut un rol, el vorbind foarte bine limba engleză şi ulterior s-au legat nişte prietenii, s-a ajuns la un agent şi cred că aşa a început… În profesia noastră contează foarte mult întâlnirile pe care le poţi avea sau pe care le poţi rata.
Actorul român vs. actorul american
M.C. Am putea spune că în România, actorii au avut o educaţie completă însă le-au lipsit abilităţile acestea de PR, de self selling, de a-şi face contacte…
M.H. În America nu există self selling. Acolo există agenţi, acolo există un business care se ocupă cu aşa ceva. Nimeni nu-şi negociază contractele, nimeni nu aleargă la casting-uri decât dacă agentul consideră că este benefic pentru cariera actorului. Acesta este cel care se ocupă să “facă contactele”. Noi avem agenţii de casting care te invită dintr-o bază de date dar nu există un agent care să aibă în portofoliu 20-30 de actori pentru care să muncească, pentru care să dea telefoane în fiecare zi, să vadă ce filme se află în pregătire, să citească scenariile, să ştie dacă pe tipologiile respective ar fi potrivit vreun nume de actor pe care îl are în portofoliu, să dea telefoane la toate agenţiile de publicitate să vadă ce spoturi sunt în lucru… La noi nu există treaba asta şi în general, castingurile se fac la grămadă. Eu am trecut prin astfel de întâlniri de acest gen, mai mult sau mai puţin umilitoare, în care am fost chemată să dau probă de filmare pentru un rol pentru care a fost aleasă Maia Morgenstern… Dumnezeu să mă ierte, nu vorbim despre aceiaşi tipologie, despre aceiaşi vârstă, nu vorbim despre nimic în comun. De ce a trebui să fiu chemată eu, sau ea să dăm probă? Sunt lucruri la care eu nu găsesc nicio explicaţie. Suntem, probabil, doar nişte numere cu care agenţia de casting trebuie să îşi facă o sumă de interviuri pentru care, bănuiesc că sunt plătiţi de casa de producţie.
Telenovela, o soluție de tranziție sau de disperare
M.C. Crezi că soluţia spre care a migrat o parte importantă dintre actori, chiar nume mari, anume producţia de telenovele, este una de tranziţie sau una de disperare? Tu, de exemplu, nu am văzut să fi avut vreun apetit spre aşa ceva.
M.H. Eu am avut o colaborare cu Antens 1 la un serial de televiziune. S-au filmat 60 sau 70 de episoade. Până la urmă, poate să fie şi o soluţie de disperare, nu neapărat materială ci mai mult profesională, pentru ca actorul care nu lucrează nu are cum să trăiască mai departe. Nu mă refer aici că nu ar avea cu ce să-şi plătească întreţinerea şi alte cheltuieli dar cum să trăiască cu el însuşi atâta timp cât nu munceşte?
Conditia actorului român
M.C. Vorbeai de actori care au murit într-o sărăcie lucie…
M.H. Da, au fost cazuri nenumărate şi în continuare am rămas cu o mână de actori mari, ajunşi la vârste de peste 70 de ani, pentru care nu se găsesc în continuare resurse şi vorbim de aproximativ 200 de oameni în toată ţara. Dacă fiecare guvernant sau parlamentar ar da câte 500 de lei din salariu şi tot s-ar găsi o rezolvare pentru o perioadă limitată de timp, pentru că niciunul dintre ei nu va trăi până la 150 de ani…
M.C. Uite, pentru sportivi s-a găsit. Sportivii care au rezultate deosebite sau medalii la Olimpiadă beneficiază de o bursă consistentă de 6.000 de lei. O astfel de bursă ar putea ajuta numele mari care ies de pe scenă să aibă o viată cel puţin rezonabilă pentru vârsta lor.
Iubire de oameni, iubire de țară
M.H. Eu zi că ar exista soluţii pentru foarte multe probleme din ţara noastră dar nu există interes, nu există dragoste faţă de oameni… Aici nu vorbesc doar despre actori ci despre cetăţean în general. De 27 de ani, noi, societatea românească, dăm dovadă că nu ne iubim concetăţenii.
M.C. Crezi că cei de afară îşi iubesc concetăţenii?
M.H. Eu nu am decât exemplul SUA unde am trăit 5 ani. Andrei, fiul meu, a fost doi ani la Miami, într-o şcoală normală, într-o clasă specială pentru copiii cu autism, unde a fost înconjurat cu atâta dragoste şi interes pentru a-l determina să câştige câte o treaptă, să înveţe ceva nou, încât, numai acest lucru pune la puncu sistemul nostru, în doi timpi şi trei mişcări. Vorbim despre actori şi despre cei care câştigă foarte mult… Probabil că şi acolo există un interes financiar pentru că se plătesc taxe iar statul face bani. Pe când mă aflăm în America, m-am gândit la un moment dat: Cum Dumnezeu să câştigi la un film, dacă eşti Tom Cruise, 285 milioane de dolari? Mi se pare o sumă aberantă. Câte taxe plăteşte omul ăla? Mi s-a explicat faptul că sistemul financiar din America este total diferit. Tom Cruise semnează pentru 285 milioane de dolari, pentru o perioadă de un an, timp în care îşi angajează o armată de oameni, care primesc salariu din această sumă , care îşi cumpără o casă nouă, care îşi cumpără o maşină nouă în leasing… Toate acestea sunt deductibile fiscal… Până la urmă toate taxele şi impozitele sunt plătite de toţi acei angajaţi. Tom Cruise la sfârşitul unui contract nu plăteşte taxe statului mai mult de 10.000 de dolari. Dar astfel, se pune în mişcare un sistem. Oameni care au un job, care plătesc taxe, deci, până la urmă este şi interesul statului. Aici, în schimb, nu văd niciun interes faţă de marea majoritate a oamenilor.
M.C. Reacţia americanilor în momentele în care se intonează imnul lor naţional este cu totul altă faţă de cea pe care o au românii la intonarea propriului imn.
M.H. Este adevărat. Eu am participat la lucrurile acestea. Nu era dimineaţă în care să nu începem şcoala astfel. La ora 8:50, în fiecare dimineaţă, în sala de mic dejun, toată lumea se ridică, copii, părinţi, profesori, pentru a intona imnul. Până la urmă, asta cred că ne lipseşte noua, naţionalismul. Noi nu ne iubim ţară.
M.C. Da, pentru ca ţara nu ne oferă nimic. După cum vedem, ţara nu ne oferă un sistem.
M.H. Eu cred că iubire este necondiţionată. Este sau nu este. În momentul în care condiţionezi iubirea este vorba despre, cu totul şi cu totul, altceva.
Business și pragmatism
M.C. Din câte ştiu ai încercat şi un business în România, ai avut nişte studiouri, la un moment dat…
M.H. Nu le-am făcut eu. Am fost căsătorită în SUA, m-am întors în România cu fostul meu soţ, care a pus bazele acestui studio, “Kentauros”, pentru că era în domeniu şi se gândea că încă mai am nişte contacte, ceea ce a fost destul de adevărat…
M.C. Ţi-a dat ocazia să vezi o altă faţă a foştilor colegi, a mediului de business…
M.H. Da, da… Practic mi-a cam dăunat profesiei pentru ca toată lumea m-a perceput drept producător, cu toate ca intenţia noastră a fost să construim un studio şi să prestăm nişte servicii, nicidecum de a fi producător şi de a finanţa producţii… Foarte mulţi colegi au luat acest lucru destul de personal. Primeam destul de multe telefoane prin care ni se propuneau multe scenarii. Eu am fost un pion, ca să îţi spun sincer, pentru că nu aveam nicio putere de decizie acolo. Eu nu sunt om de afaceri si nici nu am vrut să devin vreodată. Fostul meu soţ era o minte luminată. El ştiut să construiască ceva care şi acum funcţionează pentru că majoritatea televiziunilor închiriază acolo.
M.C. Mai este al vostru în acest moment?
M.H. Nu, este vândut de aproape 10 ani.
Convingeri și credința in Dumnezeu
M.C. Deci partea asta de business nu te-a interesat niciodată…
M.H. Nu m-a interesat, niciodată… Am o altă structură. Eu niciodată nu mi-am făcut calcule şi nu am făcut planuri aşa, “pe următorii 5 ani”. Ce fac? Cum învestesc? Cât învestesc? Unde ţin banii? Cum îi înmulţesc? Treaba asta cu grijă banilor, am realizat că nu este pentru mine. Tot ce îmi trebuie este să trăiesc astăzi bine, să aibă Andrei tot ceea ce îi trebuie. Seara, înainte de culcare, mă închin şi spun “Doamne Ajută să mă trezesc mâine sănătoasă şi să mai am încă o zi.” Eu nu cred că Dumnezeu mă va lăsa, vreodata, să-mi fie rău.
M.C. Eşti credincioasă?
M.H. Da! Îl conştientizăm pe Dumnezeu în fiecare clipă a vieţii noastre, l-am învăţat şi pe Andrei acest lucru şi mergem duminicile la biserică. Se spune că sunt şase zile pentru om şi a şaptea pentru a te închina lui Dumnezeu. Mi se pare firesc pentru că tot ce avem a venit cu îngăduinţa lui Dumnezeu, fie că vorbim despre cele bune sau despre cele mai puţin bune şi nu cred că putem face nimic dacă ne îndepărtăm de Dumnezeu.
Lupii tineri ai filmului românesc
M.C. Cum vezi relaţia cu regizorii tineri, cu generaţia ajunsă la putere, ca să zic aşa, după 1989? Există alte instrumente? Se promovează agresiv pe reţelele sociale? Îşi găsesc sponsori? Colaborezi cu ei?
M.H. Nu am colaborat cu niciun regizor tânăr. Mă ştiu ca câţiva dintre ei… Ne-am întâlnit la fel de fel de festivaluri. La Tiff am cunoscut câţiva… Îi cunosc şi îi apreciez pe Cristian Mungiu si pe Cristi Puiu care după părerea mea sunt două nume importante ale cinematografiei româneşti…
M.C. Cum ajunge un actor să fie distribuit de ei?
M.H. Dacă se regăseşte în tipologia personajelor, clar! Ştiu că amândoi dau foarte multe probe de filmare, caută foarte mult. Nu sunt nişte regizori comozi şi din ceea ce am văzut în filmele lor niciunul dintre ei nu are clişee. Muncesc foarte mult. Nae Caramfil este un regizor mai tânăr, undeva între generaţii, care s-a adaptat foarte bine. Toţi sunt nişte oameni okay. Eu nu m-am regăsit în tipologiile pe care le caută sau poate, pentru alţii nu sunt suficient de talentată, lucru pe care deasemenea pot să-l accept.
Talentul, între a fi sau a nu fi recunoscult
M.C. Cum puteai să fii foarte talentată înainte de 1989 şi brusc să-ţi fugă talentul după?
M.H. S-ar putea să existe o nouă accepţiune a talentului şi a mijloacelor…
M.C. Poţi să dezvolţi puţin?
M.H. Filmul românesc contemporan este minimalist, din toate punctele de vedere. În primul rând în mijloace. Nu vorbesc despre substanţă, care poate să existe, însă de multe ori am auzit cum că actorii de dinainte de 1989 ar fi mult prea teatrali, ca formare, ca şcoala de teatru. Noi nu am făcut şcoala de film. Am învăţat actoria de film direct pe platoul de filmare, unul de la altul. Eu, spre exemplu, i-am avut profesori de film pe Adrian Pintea şi pe Şerban Ionescu sub coordonarea regizorului Nicolae Margineanu. Nu pot spune că sunt foarte confortabilă cu această explicaţie, apropo de minimalism în mijloace actoriceşti. Da, admit, trebuie simplitate, trebuie naturaleţe dar de multe ori am dificultăţi în a înţelege ce “scoate pe gură” un actor, într-un film românesc, dincolo de faptul că poate şi sunetul nu este foarte bun. Această mormăială, această bolboroseală din vârful buzelor, tocmai pentru a fi cât mai natural, de multe ori este greu de înţeles. Cred că totul ar trebui să se regăsească undeva pe la mijloc şi orice actor care are o pregătire, indiferent că este de dinainte sau după ’89, care a trecut printr-o şcoală de teatru, care a făcut nişte filme, poate să ajungă, fără niciun fel de dificultate, cu ajutorul regizorului, la acest minimalism şi la această simplitate, fără probleme. A cataloga un actor care a făcut şcoala înainte de ’89 ca fiind prea teatral, mi se pare uşor jignitor şi superficial. Este evident că munca la un rol se face în echipă, se face cu regizorul şi cu actorul, deopotrivă. Este adevărat că înainte de ’89 făceam un film în două luni iar acum se filmează în maxim 3 săptămâni, constrânşi fiind de buget. Este adevărat că probabil din acest motiv nu se lucrează suficient, totul fiind pe repede înainte, asta apropo de telenovele unde există un volum foarte mare într-un timp foarte scurt. În aceste condiţii, normal că nimeni nu poate face performanţă acolo dar acest lucru se cunoaşte din definiţia genului, telenovelas sau soap opera, cum îi spun americanii.
M.C. Superficialitatea şi stilul minimalist despre care vorbeai au câteva caracteristici foarte uşor de înţeles pentru publicul actual. După ’89 în majoritatea filmelor produse găseşti un lucru comun, actorii înjură tot timpul fără perdea, au un limbaj extrem de direct, vulgar şi foarte agresiv. Ajută stilul acesta cumva?
M.H. Eu am aproape 49 de ani şi nu cred că publicul, vorbind în general, vrea să vadă şi să audă toate “urâciunile”. Eu nu cred că există aşa ceva. Refuz să cred, pentru că altfel nu aşi mai putea trăi, de pe o zi pe alta, cu acest gând. Aş propune altceva… Oferiţi-le şi alternativa în care oamenii vorbesc aşa cum vorbim noi, spre exemplu, normal, fără să ne înjurăm, arătați-le şi o lume frumoasă pentru că, slavă Domnului, există și în România oameni care duc o viaţă frumoasă. Lăsaţi publicul să compare.
Cinematografia românească înainte de anul 1989. Succes si dezamăgire
M.C. Spune-mi, te rog, 3-4 nume de filme de dinainte de ’89 care ţi-au plăcut în mod deosebit?
M.H. “Moromeţii”, care şi la ora actuală dacă ar fi prezentat la toate festivalurile din lume ar fi premiat, de la regie, imagine, nu mai vorbesc despre jocul actorilor. “De ce trag clopotele, Mitică?” a lui Pintilie, care mi se pare un fenomen. Mai este un film care nu a prea fost difuzat dar care mi se pare unic în cinematografia românească, se numeşte “O lacrimă de fată”, a lui Iosif Demian, regizor emigrat în Australia, care este un cine-verite fantastic. Actorii, cu excepţia personajelor principale, au fost localnicii. Totul a fost minunat făcut.
M.C. De ce oare nu se difuzează aceste filme?
M.H. Unele se difuzează destul de des. Eu m-am săturat de câte ori am văzut “Pădureanca” la televizor. În fiecare an de cel puţin 2-3 ori. Sunt televiziuni care îl difuzează.
M.C. Asta este bine. Probabil că îţi generează venituri…
M.H…
M.C. Am înţeles!
M.H. Deja vorbim despre altceva… Este un lucru care ar trebui să se întâmple. Eu am vorbit ultima dată, împreună cu un grup de actori, înaintea căderii guvernului său, cu dl Ponta pe care l-am întrebat ce facem, pentru că nu există o lege în acest sens? Există doar o entitate care strânge nişte fonduri pe care le împarte actorilor, conform unui soft care nu ştiu cât de corect este. Un lucru este cert, nu prea sunt venituri.
M.C. Se pare că lumea muzicală s-a organizat mai bine…
M.H. Da, ei s-au organizat mai bine. Partea asta cu actoria, nu. Pentru suportul electronic, pentru DVD-uri nu există lege. Se comercializează filme româneşti de dinainte de ’89, la liber. De 27 de ani noi nu primim drepturi. Mă rog, facem bucurii oamenilor… E bine!
Cinematografia românească după anul 1989
M.C. După ’89 există filme care ţi-au atras atenţia?
M.H. Repet, sunt cei doi regizori care sunt preferaţii mei, Mungiu şi Puiu. Ultimele lor filme “Bacalaureat” şi “Siera Nevada” mi se par foarte bune, ultimul chiar excepţional, în regia lui Cristi Puiu. Evident, el şi-a câştigat notorietate cu “Moartea domnului Lăzărescu” care este un film aparte, un început în cinematografia de după ’89, ca mijloace, că tehnică de filmare, ca poveste.
M.C. Cam puţin pentru 27 de ani…
M.H. Mai sunt şi altele. Am văzut acum, de curând, un film pentru actori în care Medeea Marinescu face un rol foarte bun. Vorbesc despre filmul „03.ByPass” în regia lui Nap Toader, în care actorii sunt foarte bine puşi în valoare iar asta îmi place foarte mult pentru că acolo se dovedeşte că regizorul este într-o oarecare simbioză şi îşi iubeşte actorii. În foarte multe filme de după ’89 nu se simte dragostea faţă de actor. Nu sunt puşi în valoare. Regizorul are o viziune de ansamblu a filmului, iar actorii sunt ceva de umplutură, pentru nişte mijloace, ori eu nu cred că meseria asta se poate face fără implicare emoţională.
Tentația reinventării ca actor
M.C. Ai stat ceva în SUA. Nu ai fost niciodată tentată să te “reinventezi” acolo, ca actor?
M.H. În general mie nu îmi place să încurc borcanele. Eu nu aşi fi plecat niciodată în SUA dacă nu se întâmplă să-l întâlnesc pe fostul meu soţ meu. Locuiam la New York, lumea filmului era pe cealaltă coastă a Americii şi asta ar fi presupus ca eu să fiu undeva la mijloc, lucru care nu mi s-a părut corect nici pentru mine, nici pentru soţul meu. În general, încerc să fiu foarte corectă şi nu trişez. Mai devreme sau mai târziu, nota de plată pentru faptele tale va veni şi cu cât trişezi mai mult cu atât vei avea mai mult de plătit iar şocul va fi mai mare.
M.C. Manuela, îţi mulţumesc foarte mult! Suntem alături de generaţia voastră şi dacă putem să ajutăm cu ceva, noi suntem aici!
M.H. Mulţumesc!
