Într-o țară în care hotărârile definitive au ajuns să fie tratate ca simple opinii revizuibile, iar principiile statului de drept se rescriu după conjunctură, asistăm la un nou episod din saga reabilitării selective: Lia Savonea, apărată cu patos de secretarul general al Ministerului Justiției și acompaniată discret – dar elocvent – de șefa Curții de Apel București.
Secretarul general al Ministerului Justiției, judecătorul Bogdan Mateescu, a descoperit brusc excelența. Motivarea Liei Savonea în dosarul Dan Voiculescu – Camelia Bogdan ar fi, în opinia sa, „o hotărâre excepțională”. O revelație instituțională. O epifanie juridică.
Curios este că, în urmă cu șase ani, același Mateescu îi cerea demisia din CSM pentru îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor, pentru acuzații tendențioase și pentru conflictele generate în sistem. Astăzi, însă, Savonea este „cel mai bun manager de sistem judiciar” pe care l-a întâlnit.
Metamorfoza e spectaculoasă. Nu știm dacă ține de memorie scurtă sau de realiniere strategică.
Judecătorii nu sunt justițiari. Dar nici PR-iști?
În postarea sa, Mateescu ține lecții de morală publică. Îi admonestează pe „influencerii” și „ipocriții” care se bucură când este condamnat un personaj antipatic și ne amintește că „judecătorii nu sunt justițiari”, că nu personalizează cazuri, nu se urcă pe valuri de simpatie și nu inventează norme.
Afirmații impecabile, în teorie.
Doar că problema ridicată de Camelia Bogdan nu este despre simpatii sau antipatii, ci despre standarde CEDO, dublu grad de jurisdicție și drept la apărare. Fosta judecătoare îl acuză pe Mateescu că vorbește despre echitate în timp ce ignoră faptul că o eventuală judecare directă în cameră preliminară, fără dublu grad de jurisdicție, ar fi contrară principiilor fundamentale ale statului de drept.
Mai mult, Bogdan susține că Lia Savonea ar fi încălcat jurisprudența CEDO în favoarea condamnatului Dan Voiculescu, în aplauzele Ministerului Justiției și ale conducerii Curții de Apel București.
Aici nu mai e vorba de PR. E vorba de consecințe juridice.
Comentariile șterse și solidaritatea discretă
La scurt timp după postarea lui Mateescu, un profil cu numele „Liana Arsenie” – numele șefei Curții de Apel București – a intervenit cu trei comentarii care reluau, aproape didactic, teza „abuzurilor” din perioada „luptei anticorupție”:
Ulterior, mesajele au fost șterse. Profilul a dispărut și a reapărut sub pseudonimul „Pop Aly”.
O retragere tactică? O eroare de comunicare? Sau doar un reflex de autoprotecție după ce capturile de ecran au început să circule?
În orice caz, imaginea este limpede: conducerea Curții de Apel București validează public – fie și pentru câteva ore – narativul potrivit căruia „lupta anticorupție” a fost o eroare colectivă a unei societăți prea entuziaste.
De la „fapta nu există” la „a intervenit prescripția”
În dosarul în care inculpații Grivco au cerut constatarea unor presupuse infracțiuni de serviciu ale Cameliei Bogdan, instanța supremă, prin completul condus de Lia Savonea, a schimbat temeiul clasării din „fapta nu există” în „a intervenit prescripția”.
Diferența nu este semantică. Este fundamentală.
„Fapta nu există” înseamnă inexistență juridică. „Prescripția” înseamnă că fapta există, dar nu mai poate fi sancționată. Savonea a mers mai departe și a consemnat că judecătoarea Bogdan ar fi încălcat cu știință dispoziții legale, producând „prejudicierea gravă a petenților”.
Cu alte cuvinte: o culpă afirmată, dar imposibil de sancționat.
Pentru un magistrat, aceasta nu e o nuanță. Este o sentință reputațională.
Vulnerabilizarea autorității de lucru judecat
Camelia Bogdan anunță că va solicita strămutarea tuturor cauzelor de la Curtea de Apel București și Tribunalul București și va cere protecție internațională anti-SLAPP și anti-suit injunction. Invocă inclusiv dosarul Aleverley Investment contra României – litigiu de aproximativ 200 de milioane de dolari, câștigat de statul român în 2022.
Potrivit acesteia, desființarea hotărârilor definitive și relativizarea autorității de lucru judecat slăbesc poziția statului în fața investitorilor internaționali.
E o acuzație gravă: nu doar o dispută personală între două magistrate, ci o potențială vulnerabilizare a credibilității României în arbitrajele internaționale.
Achitări în rejudecare și reconfigurări spectaculoase
Liana Arsenie este aceeași magistrată care, în 2024, l-a achitat în rejudecare pe Puiu Popoviciu în dosarul terenurilor de la Băneasa, după ce cu șapte ani înainte exista o hotărâre definitivă de condamnare.
Acum, în paralel, șefa ÎCCJ schimbă temeiuri juridice în dosarul ICA, iar conducerea Ministerului Justiției aplaudă „hotărâri excepționale”.
Cine mai crede în caracterul imuabil al hotărârilor definitive? Cine mai explică investitorilor că România e un stat în care securitatea juridică nu depinde de curentul dominant din sistem?
Ironia supremă: lecții despre „personalizarea justiției”
În timp ce se deplânge „personalizarea cazurilor” și folosirea lor pentru capital de imagine, asistăm la un front comun de susținere publică a unei persoane – Lia Savonea – într-un conflict care are toate ingredientele unei confruntări personale și instituționale.
Când șeful administrativ al Ministerului Justiției laudă public o hotărâre controversată a șefei ÎCCJ, iar președinta Curții de Apel București intervine (chiar și pentru scurt timp) pentru a valida discursul, nu mai vorbim despre neutralitate. Vorbim despre aliniere.
Iar când alinierea se produce exact în dosare sensibile, cu miză simbolică și financiară uriașă, suspiciunea nu mai e un capriciu al „influencerilor”. Devine o problemă de credibilitate sistemică.
Justiția nu ar trebui să fie un instrument al răfuielilor personale – spune unul dintre comentariile șterse. Corect.
Dar nici nu ar trebui să devină un instrument al rescrierii selective a trecutului, în funcție de cine aplaudă și cine beneficiază.
În rest, desigur, totul este „excepțional”.
