Jocul ucrainean sub presiune.

0
696

Spuneam în episodul trecut că drumurile întrotocheate ale Ucrainei spre statalitate au condus la o înfrângere de etapă categorică în fața Rusiei și a Uniunii Europene. Explicam concret că mercenarul Erik Prince a propus conducerii autointitulate democratice și pro europene de la Kiev un plan construit în pași succesivi, care ar fi transferat în mâna unui singur om, imensele resurse militare nefolosite sau blocate ale Kievului. În acest episod vom analiza ce a stat la baza unei astfel de negocieri și care este de fapt strategia Kievului în raport cu actuala sa situație geopolitică și militară.
Pentru a fi clari, tranzițiile politice și economice ale tuturor statelor est europene, de la comunism la capitalism, de la dictatură la democrație, au constituit tot atâtea episoade de durere, umilință, rapt și furt la nivel național. Nici una dintre națiunile care au cunoscut această tranziție nu a fost scutită de corupție, de devalizare și de înșelătorie. Că cele mai multe dintre aceste fenomene au fost importate în interiorul mecanismelor lor economice sub falsul mesaj al liberalizării economice, al deschiderii piețelor și al democratizarii sociale, acest aspect nu mai trebuie demonstrat. Ceea ce însă face cazul Ucrainei să fie diferit de jaful consistent pe care l-au cunoscut vecinii săi est europeni a fost tocmai drumul ales de către aceasta. Pe de o parte Rusia a dorit să își mențină monopolul economic (de ce nu politic) asupra cele mai bogate foste republici sovietice, pe de altă parte, având deja rețeta democratizării și liberalizării din procesul de colonizare a Estului Europei, occidentul a vrut impunerea exactă a aceluiași mecanism Ucrainei. Conflictul fundamental dintre cele două tendințe perfect contradictorii a dus la o decizie strategică ucrianiană care a schimbat jocul în totalitate. Spre disperarea tuturor, elita fundamentalistă ucrainiană a refuzat atât jaful occidental cât și cel rusesc. Iar rezultatele se observă în zilele noastre.
Dacă toate celălalte națiuni și-au plătit ”tainul”, prin cedarea oneroasă și fără vre-un câștig pentru ele a unor părți importante din avuția lor națională construită sub regimurile comuniste, devenind țări de clasa a doua în interiorul cluburilor economice și politice din vestul Europei, Ucraina a decis să devină o mare putere europeană folosind războiul și violența. Este singura diferență de profil și de strategie. Această diferență face din acestă țară, în analiza multor analiști neimpresionați de propaganda privind democrația și dușmanul rus, un risc major la adresa stabilității regionale și locale. Dacă toate celălalte țări au trecut prin purgatoriul jafului național orchestrat de către perceptorii de bogăție din interior sau exterior, elita ucrainiană a văzut altfel lucrurile. Căci în păcatul inițial al nașterii acestui stat inexistent istoric sau național pe harta Europei se află germenele distrugerii fundamentale care se pregătește. Lozinca neo-naziștilor ucrainieni din celebra revoluție a maidanului nu poate decăt să sperie și să anunțe viitorul: Ucraina este singura putere, lumea este formată din mai multe! În această frază se întâlnesc toate elementele ideologice, cognitive, logice și culturale care au formatat proiectul de țară denumit Ucraina. A fi ucrainian înseamnă de fapt a avea o meserie. Nefiind produs legic istoric, ne arborând aceleași calități sau defecte ale națiunilor și statelor post sovietice, Ucraina dorește să devină centrul Europei. Demografia, complexul militar-industrial (inclusiv cel nuclear), resursele naturale și geografia impun Ucrainei o soluție existențială pe care Uniunea Europeană nu o poate accepta (masivitatea impactului ar dezechilibra binomul fondator al uniunii) iar Rusia nu o poate cuprinde în strategiile sale. O Ucraină așa cum actualul președinte Zelensky o dorește este practic un dușman perpetuu, permanent și tăiat ca un diamant prin versatilitatea sa psiho-culturală pentru a nu pune în discuție nu numai existența unei Europe leneșe politic și secundară economic, dar și să nu devină o amenințare funciară la adresa statalității Rusiei.
Că alături de Ucraina, pentru a da strălucire istorică și cavalerească strategiei sale, se află Polonia, concluzia nu mai trebuie demonstrată. Utilizând Ucraina ca vârf de lance, Polonia obține mult visatul statut de putere fundamentală a centrului Europei. Nu Ucraina este obiectivul, Varșovia nu are nici pe departe capacitățile militare, sociale sau politice de a rezista unui vecin atât de asertiv cum este Kievul. Pe de altă parte, prin utilizarea Poloniei pe post de emițător conștient de false mesaje democratice pentru a acoperi adevăratele strategiii anti europene, Ucraina câștigă timp și spațiu pentru a bucla etapele necesare de dislocare a ambelor influențe care o blochează acum, atât cea europeană unită cât și cea rusească.
Pe cale de consecință, Erik Prince evaluează corect necesarul kievean de fals ideologic și politic cu ambe sensuri, oferind exact spațiul privat de dezvoltare a puterii militariste ucrainiene, în spatele faldurilor de catifea ale noii ideologii democratice transgender. Numai identificând diferența de abordare a tranziției post sovietice dintre actorii est europeni, vom desluși strategia pe termen lung a Kievului și riscurile pe care aceasta le incumbă toturor vecinilor săi și spațiului euroasiatic în general.
Dacă ceilalți actori statali și non statali est europeni au acceptat corupția occidentală și propaganda cu democrația ca metoda de a urca în vagoanele europene de clasa a doua, Ucraina, de la bun început a făcut invers. Ea s-a pregătit numai de război. Ucraina a ales unica și cea mai riscantă formă de formare a unui stat și anume războiul fondator. Din penumbra istoriei primelor așezări umane până în zilele noastre, războiul fondator statal a fost cea mai viabilă formă de ocupare a unui teritoriu compact, de impunere a unei limbi unice, culturi, religii, sau identități dominatoare. După 1989 practic nici una din țările est europene nu a a avut un război fondator. Până și republicile comuniste din care proveneau fuseseră construite pe ruinele celui de-al doilea război mondial. Furtul de identitate istorică promovat de către comuniști a prins extrem de bine, ca probă reziliența regimurilor sovietice aproape 50 de ani și nostalgia masivă care încă mai există după trei decenii de la prăbușirea lor. Noile democrații născute acum 30 de ani nu au mai putut folosi același șiretlic ideologic, ar fi reieșit că democrația este și produsul evoluției comuniste din respectivele țări, refuzând să se declame produse naturale ale încheierii Războiului Rece. Ca atare aceste noi forme statale nu au avut la baza lor nici un fel de război fondator. Au preluat vechile simboluri ante comuniste, unind, în cazul celor mai multe dintre ele, vestigii feudale ale subdezvoltării în care se aflau cu noile comandamente ale propagandei vest europene. Amalgamul cacofonic rezultat a dus la apariția unor state care au promovat și promovează abisale politici naționale, culturale sau religioase, spre șocul bine dozat al europenilor din vest. De aceea după 30 de ani vedem cum marile compromisuri, marile minciuni, marile furturi făcute în numele economiei de piață și democrației devin astăzi imposibele repere și cum dizidența națională devine politică inițiatică pentru diverse republici est europene.
Pentru elita ucrainiană, venită după un deceniu de la marea vânzare la talcioc a estului european, această lecția a fost perfect învățată. Ca atare decizia strategică a fost de a provoca un război fondator al noii republici, prin care națiunea ucrainiană să își câștige nu numai statut de super putere militară la Marea Neagră (cu cădere desigur pe Baltica, ca prim pas și apoi indirect dar major pe Mediterana) dar să își impună locul de putere central europeană la masa fondatorilor de la Bruxelles. Desigur că totul fiind făcut pe cheltuiala NATO, UE și a micilor actori regionali, căci așa cum se știe războiul costă și cel mai eficient este să îl faci cu banii altora, dacă se poate și cu soldați care nu îți aparțin. Iată de fapt strategia reală a jocului de la Kiev, iată extrema diferență dintre parcursurile altor țări est europene spre unitatea europeană și Ucraina.
Această strategie este pusă în aplicare zi de zi, oră de oră, punând în pericol nu numai echilibrul instabil de la Marea Neagră, cu implicații devastatoare pentru București, dar, dacă lăsată să se dezvolte, va pune în discuție și centrul european, miezul spațiului continental, incluzând echilibristica de actor de vodevil a Poloniei și țărilor baltice. Iar dacă nu credeți, analizați doar ultima provocare Defender regizată de minitrump de la Londra, primul ministru Johnson, din coasta Crimeei. Acolo, în micile provocări militare, în infimele incidente navale din diverse mări adiacente jocului continental se află germenul formării soldaților pentru viitorul război fondator al statului ucrainean.
Propunerea mercenarului american Erik Prince devine astfel un răspuns neașteptat la adresa marilor întrebări existențiale ale Kievului. Așa cum se cunoaște corupția endemică națională, atunci când devine instrument în intersectarea unor diverse și antagonice strategii internaționale, devine factor emergent de risc la adresa securității oricărui stat sau națiune. Iată de ce, tratativele care au loc pe marginea propunerii mercenarului Erik Prince devin nu numai elemente constitutive ale unei politici cu severe implicații, dar provoacă stupoare celor care chiar au crezut în mitul fals al luptei democratice a leaderilor de la Kiev.
Când Prince a pus ochii pe industria militară ucraineană (majoritar de sorginte sovietică și, în prezent, cu proprietari majoritari ruși), conflictul Kievului cu Rusia era blocat. Impasul militar se transformase într-un îngheț tipic strategilor ruși, cu bombardamente sporadice și foc de lunetist de-a lungul liniei frontului. Discuțiile de pace stagnau și ele, Kievul nedorind să dea viață formatului Minsk, impus atât de puterile europene cât și de SUA. Revenirea la negocierile formatului Minsk inseamnă pentru Kiev recunoașterea dreptului la autodeterminare a populației rusofone din Donetsk și Lohansk, două teritorii secesioniste cu resurse umane, economice, militare și politice extrem de viabile. O astfel de recunoaștere a dreptului minorității rusofone, majoritare în acele două republici rebele, inseamnă de fapt moartea principiului războiului fondator și aneantizarea strategiei de construire a identității unice ucrainiene. Prin formatul Minsk dispare în ridicol și principiul distrugerii definitive a dușmanului (în cazul nostru rușii din Ucraina sau Rusia per ansamblu) care să justifice istoric apariția unui super stat ucrainean de tip sparțiat, în vecinătatea Moscovei. Ceea ce președintele Zelensky și elita instalată la putere la Kiev doresc este exact prezervarea condițiilor premergătoare unui război masiv și decisiv. Căt mai expandat, căt mai regional, cu căt mai mulți actori implicați. Altfel, pacea nu ajută cu nimic la realizarea visului de super putere militară și continentală a ucrainienilor.
La momentul întâlnirii de la Vodka Grill, guvernul Ucrainei era din ce în ce mai disperat pentru a găsi o ieșire din situația de pe teren, impusă nu numai de către politicile de la Berlin și Moscova, dar și de către lipsa de focus pe regiune din partea SUA. Administrația Trump, după cea a lui Obama care a refuzat permanent jocul cu focul, incluzând asumarea pierderii Crimeii în favoarea Rusiei, nu a ajutat nici ea prea mult. Din contră, inexperiența lui Trump a ruinat practic o parte din jocurile secrete ale Kievului. Prioritatea lui Trump în Ucraina nu era să facă pace ci era să-și promoveze obiectivele sale politice personale. Pe fondul campaniei sale pentru realegerea la Casa Albă, Trump a cerut Ucrainei să îi investigheze adversarul democrat, Joe Biden, condiționând ajutorul militar acordat Ucrainei ca mijloc de presiune. Pentru prima dată în istoria republicii, din Casa Albă, din chiar Biroul Oval, un președinte american cerea președintelui unei puteri suverane străine să deschidă o investigație penală la adresa contra candidatului său. Nu numai că Trump nu înțelesese cazul dosarului Steele, unde fusese acuzat de către un spion britanic că fusese finanțat de către Rusia, dar provoca același tip de criză politică, acum din poziția sa oficială de șef al statului american. Lovitura care s-a dorit genială în mințile atât a lui Trump cât și a lui Zelensky s-a întors ca un bumerang împotriva celor doi.
Din nefericire pentru cei doi complotiști, la ora la care a avut loc celebrul dialog telefonic dintre ei, traducătorul și editorul raportului de situație (SitRep în imba engleză) era un colonel american de origine ucraineană. Acesta, parte a corpului de ofițeri de stat major american care nu este de acord cu implementarea strategiei ucrainiene a războiului fondator, (cu numai un an înainte de momentul discuției primisese oficial o propunerea de a deveni el însuși ministrul apărării din Ucraina) face plângere la comisarul de etică al Pentagonului, împotriva a ceea ce apare, în discursul lui Trump, ca o încercare de șantaj la adresa Ucrainei.
Denunțul militarului american duce la primul proces de suspendare a lui Trump și provoacă o rupere, în adâncime, a relațiilor SUA-Ucraina. Mai mult, ca efect colateral, episodul rocambolesc ucrainean produce și erodarea masivă a dicționarului de parteneriat dintre Polonia și SUA. Mai ales că Trump investise capital enorm politic într-o viitoare bază militară americană pe teritoriul polonez, (împotriva argumentelor Pentagonului care susținea că nu are nici o eficiență instalarea permanentă a 5 000 de soldați în Polonia) care irita evident nu numai Rusia, dar și Germania prin crearea și impunerea unei transversale de securitate în chiar inima continentului european. O transversală singură, imposibil de legat de marile culoare militare pan europene și care ar fi anulat rolul oricărui alt actor regional, cum ar fi România, Ungaria sau chiar și mica Moldovă. O astfel de anulare a unui efort strategic întins pe decenii ar fi șubrezit enorm influența Uniunii Europene și proiectele sale de apărare comună europeană, precum și ar fi dus la un conflict suplimentar cu Rusia. Transversala de securitate Trump ar fi impus un dezechilibru de logistică militară care impunea Ucraina ca element principal de echilibru, cu Polonia în post de șef de gară. Puterea de la Kiev, care nu este capabilă să plătească regulat salariile profesorilor, dar să mai și asigure stabilitatea unei astfel de transversale, ar fi exploatat situația, monetizând la maximum avantajul oferit. Nici Berlin, nici Paris, nici Varșovia (cu toată propaganda sa bombastică rusofobă) nu erau pregătite să fie la mâna Kievului din punct de vedere al echilibrului militar continental. Doar Londra sărea în sus de bucurie. Johnson și Trump având deja elemente de limbaj comun care indicau o bruscă reactivare a Ucrainei în defavoarea tuturor celorlalți actori europeni. Johnson dorea să se răzbune pe elita europeană pentru gravele neajunsuri ale Brexitului, Trump detesta Europa pentru modul în care fusese tratat de către elita de la Bruxells.
Ca atare propunerea lui Trump reprezenta un risc enorm pentru întreg eșafodajul de securitate construit în spațiul est european, iar sacrificiile de suveranite, corupția endemică provocată de privatizările frauduloase impuse de vestul industrializat, imensa risipă de bogăție și sacrificiile personale ale fiecărui estic ar fi fost risipite în vânt, tocmai pentru a favoriza întărirea noului stat ucrainian. Trebuie să recunoaștem că strategia era perfectă din punctul de vedere al Kievului și devastatoare pentru toți ceilalți. Mai mult, gafa politică enormă făcută de către Trump, ar fi fost exploatată de către Moscova ca principal argument pentru reînarmarea tuturor forțelor rusofone din zonele de conflict înghețate, nu numai celei est ucrainiene, decimând orice urmă de pace pe linia de fractură dintre vestul european și cel estic.
Datorită greșelii de tactică politică a lui Donald Trump, strategii armatei americană realizează că SUA sunt, încet dar sigur, atrase de către Ucraina într-o situație de conflict direct și permanent cu Rusia. Exact ceea ce nici o administrație americană sănătoasă la cap nu dorește. Nu pentru că războaiele nu aduc bani, dar pentru că din punct de vedere tactic și strategic, în cazul unui conflict cu Rusia, pierderile de ambele părți sunt de zeci de ori mai mari decît profiturile. Astfel echilibrul dintre cele două puteri nucleare ar fi fost efectiv anulat, iar lumea se afla din nou la nivelul de insecuritate din timpul celebrei crize a rachetelor cubaneze. Pentru erik Prince, posibilitatea unui război permanent și de întins pe zeci de ani reprezneta exact oportunitatea de aur. Profiturile permanente, izolarea geografică și comunicațională a întinselor zone de granițî cu Rusia, incapacitatea Bruxellui de a juca un rol dominant, deci relaxarea regulilor de război și a legilor civile, exprimau conmdiții ideale pentru construcția unei armate private, libere de orice constrângere. Sub autoritatea sa directă s-ar fi aflat interese fundamentale de securitate europene și eurasiatice, care l-ar fi propulsat în aeropagul suprem al puterii globale. Totul era ca să obțină acordul dela Kiev. Restul devenea doar etapizare și logistică. Exact pentru aceste calități organizatorice Erik Prince era cunoscut și respectat ca om de afaceri.
Unii consilieri ai președintelui Volodymyr Zelensky l-au văzut pe Prince ca pe o modalitate de a repara daunele provocate de celebra discuție telefonică cu Trump. Au vrut ca el să ajute la o întâlnire cu cineva din cercul interior al lui Trump, ideal Jared Kushner, ginerele președintelui, spune același Novikov , care, la acea vreme, era profilat ca fiind cel mai în măsură să asigure legătura Ucrainei cu SUA. Prince nu a vrut să facă această legătură, arătând clar că nu vrea să joace jocul propus de Kiev. Dependența de o administrație americană, oricare ar fi fost aceea, simpatiile politice sau patronajul personal al vre-unui președinte, toate reprezentau o lovitură critică la adresa independenței proiectului său. Nu Trump era problema ci impunerea unui mecanism militar privat, suveran și autonom în fața tuturor, (existând practic ca un ordin medival cavaleresc) exact în spațiul vechilor templieri. Erik Prince nu numai că învățase istoria locurilor dar și punea în aplicare experința acestora.
Ca alternativă, echipa lui Prince s-a oferit să înscrie un lobbist american pentru Ucraina, numit Joseph Schmitz. Fost executiv al Blackwater, Schmitz a fost consilier în politica externă pentru campania Trump în 2016 și a avut contacte în administrația de la Casa Albă. Schimtz era gata să reprezinte Ucraina pentru o taxă de 500.000 dolari plus cheltuieli, conform unui contract de lobby propus de către el. Oficialii ucraineni au primit acest acord la începutul anului trecut de la firma de lobby Artemenko, dar nu l-au semnat.
Vom vedea, în viitorul episod, cum negocierile dintre Erik Prince și puterea de la Kiev devin tensionate, cum Trump pierde controlul asupra dialogului cu Europa/Rusia pe mâna lui Johnson și cum administrația Biden moștenește nu numai o Ucraină isterică și paranoică dar și o Polonie care începe să își arate adevărata față.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here