Ne-am învățat să repetăm aceleași trei clișee ca pe niște incantații liniștitoare: „piața va regla”, „integrarea europeană ne rezolvă problemele”, „investițiile vin automat”. În 2026 ele nu mai sunt suficiente, ba chiar devin periculos de înșelătoare. „Piața va regla” – dar care piață, în ce condiții? Piața liberă a funcționat într-un context specific: globalizare în expansiune, capital ieftin, lanțuri de aprovizionare fluide, reguli relativ stabile. În 2026, realitatea este alta: politicile industriale au revenit agresiv (SUA, UE, China); subvențiile, restricțiile și securitatea economică distorsionează piețele; capitalul este mai scump și mai selectiv; lanțurile de aprovizionare sunt „regionalizate”, nu globalizate. În acest context, „piața” nu mai reglează singură, reglează împreună cu statul, geopolitica și riscul strategic. Pentru România, întrebarea nu mai este „lăsăm piața liberă?”, ci: avem capacitatea instituțională să înțelegem ce piețe sunt reglate din exterior și cum ne poziționăm? „Integrarea europeană ne rezolvă” – integrarea în ce fel de UE? Uniunea Europeană din 2026 nu mai este UE-ul din 2000: nu mai este prioritar un proiect economic pur ci este tot mai mult o colecție de proiecte de securitate, industrie și autonomie strategică. Regulile pieței interne coexistă cu excepții, derogări și politici naționale. Integrarea nu mai garantează convergența. Statele se diferențiază tot mai mult prin adoptarea de strategii industriale clare; investiții coordonate; apararea intereselor economice nationale. România riscă să rămână integrată formal, dar periferică funcțional, dacă nu trece de la „respectăm regulile” la „folosim regulile inteligent”. „Investițiile vin automat” – nu mai vin, se câștigă În 2005–2019, investițiile veneau relativ ușor datorită diferențialului salarial, stabilității geopolitice, interesului pentru regiune. În 2026, investițiile sunt selective, condiționate, cer infrastructură, competențe, predictibilitate și stat capabil. Capitalul nu mai caută doar „cost mic”, ci: reziliență, control al riscului, coerență instituțională. România concurează cu țări care: subvenționează strategic, negociază activ, prioritizează anumite sectoare. „Vin automat” este poate cel mai periculos mit – pentru că justifică lipsa de strategie. Ce se schimbă fundamental în 2026? Economia este explicit politizată, avantajele competitive nu mai sunt „naturale”, statul contează nu ca administrator, ci ca arhitect. România are nevoie de gândire critică, flexibilitate intelectuală și curajul de a abandona clișeele care nu mai funcționează. Piața rămâne esențială, integrarea europeană rămâne vitală, investițiile rămân cruciale. Nimic nu mai este automat. Pentru România, miza nu este ideologică (piață vs stat), ci pragmatică: înțelegem noul joc sau jucăm după reguli care nu mai există?
