Generația mea, la război

0
1029

În a doua zi a invaziei rusești din Ucraina, mai multe explozii au fost raportate vineri dimineață în capitala Kiev. Un bilanț al președinției ucrainene, la mai puțin de 24 de ore de la startul atacului, arată că 137 de persoane au murit și peste 300 au fost rănite. Cât va rezista armata ucraineană? Este întrebarea momentului. Tinerii din Ucraina oferă o lecție de patriotism întregii lumi. În ciuda faptului că știu că nu au șanse foarte mari de izbândă împotriva Rusiei, aceștia au făcut cozi pentru a se înrola. Pe de alta parte, strategii de la Washington au ajuns la concluzia, pe care o lansează drept un scenariu sigur, că Rusia urmărește instalarea la vârful politicii ucrainene a unui regim marionetă. În contextul ăsta, ce face România?

Ce facem noi?

Am văzut în spațiul public și nu numai, în ultimele zile, români care mai de care mai părtinitori, în favoarea Ucrainei. Oameni buni, haideți să clarificăm un lucru. Este indiscutabil faptul că nu doar noi, românii, ci toată planeta trebuie sa empatizeze cu poporul ucrainean, din cauza atrocităților prin care trece. Nimeni nu merită așa ceva. Dar cum propuneți să îi ajutăm, în afară de a primi refugiații? Noi nici pe noi nu suntem în stare să ne ajutăm. Haideți mai degrabă să judecăm „la rece” situația actuală. În primul rând, ucrainenii nu sunt adversarii reali ai Moscovei, ci doar o victimă colaterală. Dușmanul real al Moscovei este America. Care nu a făcut altceva decât sa „zgândăre ursul sovietic” – mai ales prin sistarea autorizării Nord Stream 2, cu o zi înaintea invaziei. Ei bine, iată că ursul a ieșit din bârlog. Unde sunt Americanii acum? Nu văd niciun soldat american în Ucraina. Este cât se poate de clar faptul că Ucraina a rămas, în momentul de față, singură. Acum, haideți să ne gândim – dar să ne gândim cu adevărat – ce trebuie să facem noi, în interesul național, în situația actuală? Pentru că, fiind o țară mică, la figurat vorbind, noi nu creăm situații, ci doar răspundem la situațiile create de alții. Am văzut vedete publice vopsite în culorile Ucrainei, i-am văzut pe primarii Boc și Coliban, care au iluminat Clujul, respectiv Brașovul cu galben-albastru. L-am văzut pe Cîțu, care cerea blocarea conturilor firmelor rusești din România. Aș pune următoarea întrebare: „Stimați domni, dacă Rusia alege să interpreteze declarațiile voastre belicoase, ca pe o declarație de război, vă asumați voi răspunderea? Și dacă da, cum v-o asumați?” Pentru că totuși, vorbim de primari de orașe importante, respectiv de președintele senatului. „Oficiali” ai statului român. Mesajele lor au ajuns, cu siguranță, la urechile rușilor. Una e să nu fim de acord cu Rusia, alta e să propunem blocarea conturilor, sau să iluminăm orașe cu steagul dușmanului lor direct, care nu este membru NATO. Sigur, o sa mi se răspundă că în cazul unei invazii rusești în România, statutul de membru NATO ne va apăra. Suntem însă chiar atât de siguri? Suntem dispuși să facem acest pariu? Și pentru ce?

Oare simpatizăm Ucraina mai mult decât simpatizăm România?

Haideți să facem o scurtă recapitulare. Într-un discurs oficial al președintelui Ucrainei de acum câteva zile, acesta a uitat de existența comunității românești din Ucraina. Asta în condițiile în care noi constituim a treia comunitate etnică a Ucrainei. Conform Ambasadei României din Ucraina „Comunitatea românească ar reprezenta a treia etnie ca pondere din Ucraina, după ucraineni și ruși, dacă nu ar fi divizată artificial în români (151.000 persoane) și <<moldoveni>> (258.600 persoane).” Mai departe, Ucrainenii refuză, sistematic aș putea zice, să recunoască oficial limba română. Într-un discurs de acum 2 zile, președintele Ucrainei a declarat că noi, România, am ocupat Bucovina de Nord. Asta ca să nu ne mai uităm în trecut, și să vedem cum Ucraina ne-a luat Insula Șerpiilor, care era a noastră de drept, conform tratatului de la Versailles. Deci, vă întreb, la modul cel mai serios: „Oare simpatizăm Ucraina mai mult decât simpatizăm România”? Oameni buni, sunt jumătate de milion de români în Ucraina, de ei de ce nu vorbește nimeni? Cu roșu-galben-albastru de ce nu se vopsește nimeni? Credeți că ucrainenii ne-ar plânge atât de milă dacă am fi în locul lor? Eu cred că nu.

Dacă Rusia va deveni vecinul nostru, atunci ce vom face?

Bineînțeles că statutul de membru NATO ne obligă să avem o poziție comună cu aliații. Dar noi, care avem, atenție, cea mai lungă frontieră cu Ucraina, parcă suntem cei mai vocali dintre toți! Dacă Rusia va deveni vecinul nostru direct, atunci ce facem? Vom fi ca un copil râzgâiat și neputincios, care se ia la ceartă cu cineva – incomparabil – mai puternic (Rusia), iar dacă acesta răspunde provocărilor, merge plângând la mama (NATO)? Eu nu sunt de acord cu rolul ăsta. Și îmi permit să nu fiu de acord, pentru că în cazul unei ipotetice invazii rusești, voi fi unul dintre cei care va apăra ce a rămas din țara asta numită România – adică numele și câțiva oameni de treabă -, pe frontul de bătălie. Eu și colegii mei de generație. Nu Iohannis, nu Cîțu, nu Boc, nu Coliban. Dar, chiar așa, pe noi, pe cei din generația mea, de ce nu ne întreabă nimeni? Văd la televizor oameni de vârsta a doua, mulți dintre ei isterici, care se dau de ceasul morții vizavi de atrocitățile făcute de Putin ucrainenilor, și cum ei „condamnă ferm” agresiunea. Domnilor, și eu condamn ferm agresiunea, și în general condamn orice agresiune, în orice formă. Dar știți ce condamn și mai tare? Trădarea interesului național! Așa că vă rog să nu vă mai vopsiți în galben și albastru, în afara de cei dintre voi care vor veni pe front să își apere țara în cazul unei invazii rusești. Altfel, lăsați populismul! Ocupați-vă de problemele din energie, de inflația galopantă prin care trecem, de falimentul în lanț al firmelor cu capital românesc. Că probleme avem destule. Pentru că aici nu este vorba de libertate de exprimare, este vorba de siguranța națională și de destinul unei națiuni, dacă ne mai putem numi o națiune. Atenție, și eu, și mulți alți colegi de generație am făcut școală în străinătate, cum majoritatea dintre dumneavoastră, cei de vârsta a doua și a treia, nu ați făcut. Spre exemplu, eu am stat 4 ani la facultate în Olanda și 2 ani la master în Austria. Am văzut și părțile lor bune, și cele mai puțin bune. Am rămas, totuși, un pro-occidentalist convins, în primul rând pentru că iubesc libertatea, pe toate palierele ei de exprimare. În momentul actual nu empatizez cu Rusia, din niciun punct de vedere. Dar dacă Rusia ne va deveni vecin? Dacă va ocupa Ucraina și vom avea, astfel, o graniță cu Rusia de 650 km? Dacă Rusia și Ungaria – noul lor partener strategic – vor dori „să ne facă sandwich”? În situația asta ce facem? Rațiunile geopolitice ne somează să luăm măcar în considerare o coabitare normală, și mai ales, o coabitare în interesul României, cu Rusia.  

P.S. Într-un fel, mă simt ușurat de faptul că președintele Iohannis a convocat CSAT doar pe data de 1 martie, adică peste 4 zile. Când, cel mai probabil, situația din Ucraina se va fi clarificat. Altfel, m-aș fi temut de o posibilă decizie nesăbuită, pe fondul acestei instabilități totale. Avem nevoie, mai mult ca niciodată, de lideri puternici și patrioți!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here