Exim Banca Românească a reaprins o dezbatere sensibilă despre modul în care statul gestionează finanțările acordate unor companii aflate în dificultate, după ce a transmis public că România riscă să piardă miliarde de lei din credite oferite în numele și în contul statului. Potrivit băncii, avertismentele privind riscul de nerambursare ar fi fost comunicate succesiv guvernelor conduse de Nicolae Ciucă și Marcel Ciolacu, însă deciziile de aprobare au aparținut structurilor guvernamentale, nu conducerii instituției bancare.
În comunicarea sa, Eximbank subliniază că expunerile invocate nu sunt credite acordate direct din resursele proprii ale băncii, ci instrumente de finanțare și garantare aprobate la nivelul statului, prin mecanisme instituționale precum comitete interministeriale și hotărâri de guvern. Banca susține că rolul său a fost unul tehnic, de analiză și evaluare a riscurilor, iar semnalele de alarmă ar fi vizat inclusiv vulnerabilități privind capacitatea de rambursare și calitatea garanțiilor. În același timp, instituția precizează că, începând cu 30 septembrie 2025, nu mai acordă astfel de produse în numele statului român, ci doar administrează contractele deja existente.
Declarațiile au provocat o reacție dură din partea fostului premier Marcel Ciolacu, care a respins ideea că ar fi fost avertizat în mod direct și a catalogat afirmațiile drept „o măgărie”. Ciolacu a susținut că procedurile de aprobare sunt instituționalizate și nu țin de decizia personală a prim-ministrului, sugerând că încercarea de a transfera responsabilitatea către zona politică ar fi nefondată.
Dincolo de disputa publică dintre instituție și fostul șef al Guvernului, subiectul are implicații serioase pentru bugetul de stat și pentru încrederea în mecanismele prin care sunt direcționați banii publici. Atunci când creditele sunt acordate cu sprijinul statului, iar beneficiarii nu își mai pot onora obligațiile, pierderile se pot transforma în costuri suportate indirect de contribuabili. Într-un context economic în care presiunea pe deficitul bugetar este deja ridicată, orice sumă nerecuperată poate amplifica tensiunile fiscale și poate duce la nevoia de ajustări în cheltuielile publice sau la împrumuturi suplimentare.
Situația ridică și întrebări legate de criteriile după care sunt selectate companiile considerate eligibile pentru astfel de finanțări, precum și de modul în care statul cântărește riscul economic în raport cu argumentul „interesului strategic”. În teorie, sprijinirea unor companii mari poate fi justificată prin protejarea locurilor de muncă și menținerea unor sectoare-cheie, însă în practică aceste intervenții pot deveni controversate atunci când performanța financiară a beneficiarilor se degradează, iar recuperarea banilor devine incertă.
În același timp, cazul scoate în evidență o problemă recurentă în administrația publică: responsabilitatea diluată. Când aprobările trec prin comitete, avize și decizii colective, este dificil de stabilit cine a avut ultimul cuvânt și cine răspunde politic sau administrativ atunci când apar pierderi. Eximbank susține că a avertizat, în timp ce politicienii contestă fie existența avertismentelor, fie relevanța lor în procesul decizional, iar disputa se mută rapid din zona financiară în cea a comunicării și a responsabilității publice.
În final, miza nu este doar una de imagine. Dacă riscurile semnalate se confirmă, statul poate ajunge în situația de a acoperi pierderi considerabile, cu efecte asupra stabilității bugetare și asupra credibilității instituțiilor care gestionează fonduri și garanții publice. Într-o perioadă în care fiecare decizie fiscală este atent urmărită atât intern, cât și de partenerii externi, cazul Eximbank devine un test de transparență și de asumare, dar și un semnal de alarmă despre cât de ușor se pot transforma finanțările „de sprijin” în datorii greu de recuperat.
