Economia de tip Voodoo

0
2219
Economia de tip Voodoo

În anii 80, mulţi comentatori ridiculizau abordarea extremă orientată către stimularea ofertei, potrivit căreia reducerile masive ale impozitului pe venit ar creşte totalul încasărilor din taxe, numind-o „economie voodoo“. Acum, în schimb, aveam de-a face cu viziunea extremă bazată pe stimularea cererii potrivit căreia efectul multiplicator al cheltuielilor guvernamentale este mai mare decât 1 (Administraţia Obama lucrează cu o cifră de approximativ 1,5).

Gândindu-ne la acest multiplicator, să presupunem că are valoarea 1,0. În acest caz, o creştere cu o unitate a achiziţiilor guvernamentale, prin aceasta crescând cererea agregată de bunuri, ar duce la o majorare cu o unitate a produsului intern brut (PIB) real. Astfel, bunurile publice suplimentare, sunt gratuite pentru societate. Dacă guvernul va achiziţiona, spre exemplu, un nou avion sau va construi un pod, producţia totală va creşte suficient astfel încât să nu necesite o diminuare a consumului sau investiţiilor nimănui. Explicaţia pentru această magie este aceea că resurse nefolosite – forţă de muncă şi capital – vor fi utilizate pentru a produce aceste bunuri şi servicii suplimentare. În măsura în care există un cost social, acesta va fi determinat de faptul că oamenii care nu erau angajaţi vor avea acum mai puţin timp liber deoarece lucrează.

Dacă multiplicatorul este supraunitar, aparent şi premisa de la care porneşte administraţia Obama, procesul este minunat. În acest caz, PIB-ul real va creşte mai mult decât majorarea iniţială a cheltuielilor guvernamentale. Astfel, în plus faţă de avion şi pod, vom avea şi mai multe bunuri şi servicii, pentru a permite o majorare a consumului privat şi investiţiilor. Potrivit acestui scenariu, creşterea cheltuielilor guvernamentale este o idee validă, chiar dacă podul nu duce nicăieri şi angajaţii bugetari îşi pierd timpul cu umplutul gropilor. Acest „prânz gratuit“ l-ar face mândru chiar şi pe Charles Ponzi. Iar dacă raţionamentul de mai sus este adevărat, de ce să ne oprim la o majorare cu doar un trilion a cheltuielilor guvernamentale?

Dar unde este scăparea acestui argument? Teoria (pornind de la un model macroeconomic keynesian simplu) presupune implicit superioritatea guvernului faţă de sectorul privat în ceea ce priveşte trierea resurselor inactive cu scopul de a produce bunuri folositoare. Munca şi capitalul inactive pot fi folosite cu un cost social zero, dar sectorul privat, este, cumva, incapabil să-şi dea seama cum. Implicit, ceva este în neregulă cu mecanismul de formare a preţurilor. Keynes considera că problema o reprezintă salariile şi preţurile rămase fixate la niveluri prea ridicate. Dar această problemă ar putea fi rezolvată de o politică monetară expansionistă, ceea ce va însemna că preţurile şi salariile nu trebuie să scadă*. Deci, trebuie să existe o problemă mai adâncă, însă economiştii nu au identificat în mod convingător eşecuri ale pieţei, cum ar fi informaţia imperfectă sau hazardul moral, care să genereze multiplicatori supraunitari.

Un punct de plecare mult mai plauzibil ar fi un multiplicator cu valoare zero. În acest caz, pentru un PIB real dat, o creştere a achiziţiilor guvernamentale va duce la o scădere egală cu aceasta pentru totalul celorlalte componente ale PIB-ului: consum personal, investiţii şi exporturi nete. Cu alte cuvinte costul social al unei unităţi adiţionale de achiziţie guvernamentală are valoarea 1. Această abordare este aplicată, de obicei, în analiza cost-beneficiu a proiectelor publice. În mod particular, valoarea proiectului (calculată ţinând cont de beneficiile viitoare ale unui pod sau a unei străzi) trebuie să justifice cheltuielile făcute din bani publici. Consider că această perspectivă, şi nu presupusele beneficii macroeconomice ale unui stimul fiscal, trebuie aplicată în cazul multelor proiecte guvernamentale noi pe care probabil le vom vedea anul acesta şi în anii următori.

Citeste si  Coface lansează Trade Credit Advisory, un produs dedicat îmbunătățirii proceselor de gestiune a creditului comercial

Lăsând la o parte teoria, ce este corect cu privire la multiplicatori potrivit datelor? Deoarece nu este uşor să separăm modificările achiziţiilor guvernamentale de fluctuaţiile de ansamblu ale afacerilor, cea mai bună dovadă provine din fluctuaţiile achiziţiilor militare cauzate de alternanţa perioadelor de pace/război. Un experiment adecvat pentru acest scop este expansiunea masivă a cheltuielilor militare ale Statelor Unite în perioada celui de-al doilea război mondial. Acest exemplu serveşte scopului întrucât, în perioada 1941 – 1945, Statele Unite nu au suferit de distrugerea masivă a proprietăţii şi a vieţilor care a dus la scăderi puternice ale PIB-ului real în multe alte ţări în perioada celui de-al doilea război mondial. În orice caz, punctul de vedere keynesian este că expansiunea fiscală a stimulat ieşirea economiei americane din marea depresiune. Deci, cred că majoritatea macroeconomiştilor ar considera acest caz ca fiind adecvat pentru a evalua în ce măsură poate exista un efect multiplicator considerabil.

Am estimat (în cartea mea „Macroeconomie, o abordare modernă“) că al doilea război mondial a dus la majorarea cheltuielilor reale pentru apărare ale Statelor Unite cu 540 miliarde de dolari anual (raportat la valoarea dolarului din 1996), atingând maximul în 1943-1944, însumând până la 44% din trendul PIB-ului real. Am estimat, de asemenea, că războiul a dus la majorarea PIB-ului peste nivelul trendului cu 430 miliarde dolari anual în 1943-1944. Astfel multiplicatorul a fost 0,8 (430/540). Altfel spus: războiul a diminuat componentele PIB-ului, mai puţin cheltuielile militare. Scăderile principale s-au manifestat în domeniul investiţiilor private, a achizitiilor guvernamentale non-militare şi a exporturilor nete – consumul privat s-a modificat doar nesemnificativ.

Putem, de asemenea, să considerăm alte trei războaie la care au participat Statele Unite – primul război mondial, războiul corean şi războiul din Vietman – deşi cheltuielile militare cumulate raportate la PIB, au fost mult mai mici comparativ cu al doilea război mondial. Combinând datele pentru toate aceste patru războaie, am obţinut o valoare a multiplicatorului de 0,8 la fel ca în cazul anterior. (Acest lucru nu este surprinzător, dată fiind ponderea cheltuielilor militare pentru al doilea război mondial raportate la ansamblul cheltuielilor militare). Într-un studiu anterior, publicat în Journal of Political Economy, am obţinut, prin utilizarea unei regresii, un rezultat similar pentru efectul de multiplicare al achiziţiilor temporare de apărare asupra PIB-ului – pentru un eşantion din 1942- 1978, coeficientul a fost 0,71 cu o eroare standard de 0,06.

Avem motive să credem că multiplicatorul aferent cheltuielilor de război de 0,8 supraestimează în mod substanţial multiplicatorul pentru achiziţiile guvernamentale pe timp de pace. În primul rând, natura temporară a celor mai multe cheltuieli militare pe timp de război nu va duce la scăderea cererii de consum. Dimpotrivă , majorarea cheltuielilor non-militare – care, din punct de vedere istoric, a fost aproape permanentă – tinde să reducă cererea consumatorilor în mod substanţial printr-un efect de venit negativ. În al doilea rând, recrutările efectuate pe timp de război au un efect coercitiv direct asupra gradului total de ocupare. În al treilea rând, economia Statelor Unite era deja într-o creştere rapidă după 1933 (exceptând recesiunea din 1938) şi este probabil eronat să atribuim întreaga creştere rapidă a PIB-ului din 1941 -1945 cheltuielilor militare suplimentare. În plus, creşterea forţei de muncă în perioada dintre cele două războaie mondiale este foarte mare, şi o mare parte a acestei expansiuni nu poate fi văzută ca simplă utilizare a forţei de muncă inactivă până atunci. De exemplu, creşterea substanţială a numărului femeilor în totalul forţei de muncă în timpul celui de-al doilea război mondial a avut, probabil, un cost social considerabil.

Citeste si  ANALIZĂ KEYSFIN: PERFORMANȚA ECONOMICĂ A JUDEȚELOR ÎN 2019. CARE SUNT CELE MAI PUTERNICE ȘI CELE MAI SLABE JUDEȚE DIN ROMÂNIA, ÎN FUNCȚIE DE CIFRA DE AFACERI A COMPANIILOR ÎNREGISTRATE.

Când am încercat să estimez direct multiplicatorul asociat achiziţiilor guvernamentale pe timp de pace, am obţinut un număr care, din punct de vedere statistic, este nesemnificativ diferit de zero. În rezultatele regresiei din lucrarea publicată în 1981 în Journal of Political Economy, pentru eşantionul 1942- 1978, valoarea estimată a fost de 0,14 cu o eroare standard de 0,51. Astfel, regresia nu a evidenţiat existenţa unui efect multiplicator al cheltuielilor guvernamentale non-militare.

După cum ştim cu toţii, suntem în mijlocul a ceea ce considerăm a fi cea mai puternică contracţie economică a Statelor Unite din 1930. În acest context, şi avand în vedere învăţămintele din perioada Marii Recesiuni, pot înţelege diferitele încercări de susţinere a sistemului financiar. Aceste eforturi, asemănătoare evitării retragerilor bancare masive din perioadele precedente, admit faptul că influenţele sociale ale deciziilor de pe piaţa creditului nu afectează doar consumatorii şi firmele care le iau. Altfel spus, externalităţile din sectorul financiar sunt importante.

Dar, în cea ce priveşte propunerile de stimul fiscal, ar fi trist dacă cea mai bună soluţie pe care o poate oferi administraţia Obama este o versiune neşlefuită a Teoriei generale keynesiene din 1936. Criza financiară şi posibila recesiune – pe care o iau foarte în serios – nu invalidează toate cunoştinţele macroeconomice din 1936 până în prezent.

În privinţa răspunsurilor eficiente de politică economică, ar trebui pus mai mult accent pe încurajarea oamenilor şi a firmelor să investească, să producă şi să lucreze. Din perspectiva taxării, ar trebui evitate programele care „aruncă banii pe fereastră“ şi mutat accentul pe reduceri ale ratei marginale a impozitului pe venit – în special acolo unde aceste impozite sunt ridicate şi aplicate veniturilor din capital. Să recapitulăm structura programelor de reducere a impozitelor care a funcţionat: Kennedy- Johnson 1963-64, Reagan 1982-83 şi 198, şi Bush 2003. Momentan, eliminarea totală a impozitului federal pe venit pentru întreprinderi ar fi ideală. (Pe termen lung, însă, cel mai eficient mod de creştere a venitului din impozite – pentru finanţarea sistemului de sănătate şi de pensii – este probabil o taxă pe valoarea adăugată. Totuşi, ezit să recomand această formă eficientă de taxare pentru că încurajează extinderea sectorului public).

Revenind la partea de cheltuieli, ideea principală este că nu trebuie utilizat pretextul stimulului fiscal pentru a iniţia programe masive de lucrări publice care nu sunt eficiente din punctul de vedere al unei analize cost-beneficiu. (Şi, apropo „proiect de infrastructură cu implementare rapidă“, este unul dintre termenii cei mai lipsiţi de sens în contextul unei discuţii de politică macroeconomică.)

La fel cum, în anii ’80, abordările extreme, bazate pe stimularea ofertei, privind reducerea taxelor erau nejustificate, aşa şi acum, este greşit să ne imaginăm că majorarea cheltuielilor guvernamentale este o măsură economică gratuită.

Referințe

Barro, Robert (2008) : „ Macroeconomics, A Modern Approach“, Cincinnati, South-Western College Pub.

Barro, Robert (1981) : „Output Effects of Government Purchases“, Journal of Political Economy 89(6): 1115.

Robert J. Barro este profesor la universitatea Harvard, titularul catedrei Paul M. Warburg ; membru principal al Instituţiei Hoover de la Universitatea Stanford şi cercetător asociat la National Bureau of Economic Research.

Articolul a fost publicat iniţial în „Economists’ voice“, Berkeley Electronic Press (www.bepress.com/ev) în februarie 2009.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here