Dreptul de proprietate: cel mai puternic stimulent pentru multiplicarea avutiei

0
1981
Dreptul de proprietate

Este de competența filosofiei speculative să identifice originea dreptului de proprietate, a legislației să reglementeze transferul acestuia și a științei politice să elaboreze cele mai sigure mijloace de protecție a acestui drept. Economia politică recunoaște dreptul de proprietate ca fiind cel mai puternic dintre toate stimulentele pentru multiplicarea avuției și este mulțumită cu stabilitatea sa actuală, fără să cerceteze cu privire la originea sau la garanții săi. De fapt, neîncălcarea legală a proprietății este, evident, o simplă parodie, în care puterea suverană este incapabilă să garanteze respectarea legilor, în care ori practică ea însăși furtul[1], ori este incapabilă să-i împiedice pe alții să facă acest lucru. Sau în care proprietatea este permanent nesigură, din cauza complexității actelor legislative și subtilităților formulărilor tehnice. Nici nu se poate spune despre proprietate că există, acolo unde nu este vorba despre realitate sau despre drept. Atunci și numai atunci, pot forțele producției, adică pământul, capitalul și industria să obțină cel mai ridicat nivel al producției[2].

Există câteva adevăruri atât de evidente încât demonstrarea lor este aproape inutilă. Acesta este unul din acele adevăruri. Pentru că, cine va îndrăzni să nege că siguranța de a te bucura de rezultatele pământului, capitalului și muncii tale este cel mai puternic stimulent pentru a le menține productive? Sau cine este atât de naiv încât să se îndoiască de faptul că nimeni nu știe mai bine decât proprietarul cum să se folosească cel mai bine de proprietatea sa? Și totuși, cât de des, în practică, este desconsiderată acea neîncălcare a proprietății care, în teorie, este recunoscută de toată lumea ca fiind extrem de avantajoasă? De câte ori este încălcată pentru cele mai nesemnificative scopuri? Iar încălcarea ei, care ar trebui, în mod normal, să genereze revolte, este justificată prin cele mai neconvingătoare pretexte. Există atât de puține persoane care simt câtuși de puțin un prejudiciu direct, sau care, simțind acest lucru foarte puternic, au fermitatea necesară pentru a acționa în conformitate cu intuiția lor! Nu există nicio securitate a proprietății, în care o autoritate despotică să-și aproprieze proprietatea unui individ împotriva voinței acestuia. Nici nu există o securitate a proprietății în care acordul este doar nominal și înșelător. În Anglia, taxele sunt impuse de autoritatea națională. Dacă ministerul ar fi în posesia unei majorități absolute, fie prin mijloace de influențare electorală, fie prin patronajul copleșitor aflat la dispoziția sa prostește, taxarea nu ar mai fi, în realitate, impusă de reprezentanții naționali. Instituția care să poarte acel nume va fi formată, într-adevăr, din reprezentanții ministerului, iar locuitorii Angliei vor fi supuși la cele mai severe lipsuri, la proiecte viitoare care îi pot afecta în toate modurile posibile[3].

Este de observat faptul că dreptul de proprietate este încălcat, în aceeași măsură, prin îngrădirea liberei utilizări a mijloacelor de producție, ca și prin confiscarea agresivă a bunurilor rezultate din utilizarea pământului, capitalului sau afacerii proprietarului; pentru că, dreptul de proprietate, așa cum este definit de juriști, este dreptul de a folosi sau chiar de a abuza. Astfel, proprietatea agricolă este încălcată prin impunerea arbitrară a cultivării sau a plantării sau prin interzicerea anumitor moduri de cultivare. Proprietatea capitalistului este încălcată, prin interzicerea anumitor moduri de a o utiliza. De exemplu, prin interzicerea achiziției unei mari cantități de porumb, prin decizia ca întregul venit să fie transmis autorităților, prin interzicerea proprietarului de a construi pe propriul său teren, sau prin impunerea formei și caracteristicilor clădirii. Este o altă încălcare a proprietății capitalistului interzicerea oricărui fel de industrie sau să perceapă taxe care să echivaleze cu interzicerea, după ce el a început să-și utilizeze capitalul în acel mod. Este demonstrat fapul că o interdicție în cazul zahărului ar elimina cea mai mare parte a capitalului rafinăriilor de zahăr, investit în furnale, ustensile[4].

Proprietatea pe care o are un om asupra afacerii sale este încălcată ori de câte ori acestuia îi este interzisă libera utilizare a priceperilor și talentelor sale[5], cu excepția momentului în care aceste ar interfera cu drepturile unor terțe părți. O încălcare similară se comite atunci când munca unui om este utilizată într-un scop, deși fusese planificată într-un alt scop. Sau când un artizan sau un comerciant este forțat să intre în armată, fie permanent, fie temporar.

Sunt conștient de faptul că importanța menținerii ordinii sociale de care depinde siguranța proprietății, prevalează asupra proprietății însăși. Tocmai din acest motiv, nimic de genul necesității de a apăra acea ordine de un pericol existent nu poate legitima acestea sau alte încălcări ale proprietății individuale. Și acesta este lucrul care îi determină pe proprietari să solicite, în constituirea corpului politic, o garanție sau alta, că serviciul public nu va deveni un paravan pentru pasiunile și ambiția celor aflați la putere.

Așadar taxarea, atunci când nu este concepută ca un motor al depresiunii și sărăciei naționale, trebuie să se dovedească indispensabilă pentru existența ordinii sociale. Orice pas pe care îl face în afara acestor limite este de fapt, un furt. Deoarece taxarea, chiar dacă este agreată prin voința națională, reprezintă o încălcare a proprietății de vreme ce nu pot fi impozitate decât pământul, capitalul și afacerile indivizilor.

Dar există câteva cazuri extrem de rare în care intervența între proprietar și proprietatea sa este benefică pentru producția însăși. De exemplu, în toate țările care acceptă detestabilul drept la sclavie, un drept ostil tuturor celorlalte, este adecvat să se limiteze puterea stăpânului asupra sclavului său[6]. De asemenea, dacă o societate are nevoie urgentă de cherestea pentru construcția navelor sau pentru tâmplărie, trebuie să se supună unor reglementări referitoare la tăierea pădurilor private[7]. Sau, teama de a pierde mineralele care se extrag din pământ, poate uneori să forțeze guvernul să creeze el însuși minele. Poate fi deja stabilit că, chiar dacă nu ar exista restricții în privința mineritului, a dorinței de calificare, a avariţiei, sau insuficiența capitalului un proprietar poate fi determinat să suprautilizeze ce este superficial, de obicei cele mai sărace categorii și care generează pierderea adâncimii sau calității superioare[8]. Uneori, un zăcământ de minerale trece pe sub pământul multor proprietari, dar este accesibil numai într-un singur loc. În acest caz, împotrivirea unui proprietar încăpățânat trebuie ignorată, iar desfășurarea lucrăilor trebuie să fie obligatorie. Deși, până la urmă, nu voi îndrăzni să afirm că ar fi recomandabil ca întreaga populație să-i respecte acestuia drepturile sau că posesia unor mine suplimentare nu este susținută de încălcarea proprietăţii inviolabile.

În ultimul rând, siguranța publică cere câteodată sacrificarea proprietății private, dar acea sacrificare este o încălcare, nesusținută de o permisiune oferită în astfel de cazuri, deoarece dreptul la proprietate implică libera dispoziție asupra proprietății personale. Iar sacrificarea acesteia, oricât ar fi de despăgubită, este o dispoziție forțată.

Când autoritatea publică nu este ea însăși un jefuitor, oferă națiunii cea mai mare binecuvântare, protecția față de jefuire de către ceilalți. Fără această protecție a fiecărui individ realizată de către forța unită a întregii comunități, este imposibil de conceput orice dezvoltare considerabilă a puterilor productive ale omului, ale pământului și ale capitalului. Sau chiar să concepem existența capitalului, deoarece acesta nu este nimic altceva decât valoare acumulată, care operează sub protecția autorității. De aceea nicio națiune care nu a fost supusă unei guvernări obişnuite, n-a ajuns vreodată la niciun nivel de opulență. Națiunile civilizate sunt îndatorate organizațiilor politice pentru nenumăratele și diversele producții care satisfac nevoile lor infinite, ca și pentru artele plastice și posibilitățile de relaxare pe care bogăția le permite, fără de care capacitățile mentale nu ar fi niciodată cultivate, sau omul nu ar putea obține, prin intermediul lor, demnitatea completă, de care este influențată natura lui.

Omul sărac, care nu poate revendica nimic ca fiind al lui, este la fel de interesat ca și bogații de susținerea neîncălcării proprietății. Serviciile sale personale nu ar fi disponibile, fără ajutorul acumulărilor făcute în prealabil și protejate. Orice întrerupere sau risipire a acestor acumulări, este o daună materială adusă mijloacelor sale de a-și câștiga existența. Iar ruinarea și jefuirea clasei superioare este cu siguranță urmată de sărăcirea și degradarea claselor inferioare. O noțiune confuză a avantajelor acestui drept de proprietate a fost favorabilă intereselor personale ale celor bogați, să facă toate comunitățile civilizate să declare și să sancționeze orice încălcare a proprietății ca pe o infracțiune. Studierea economiei politice este în mod admirabil, făcută în așa fel încât să confirme acest act legislativ, atâta vreme cât explică de ce efectele pozitive, care rezultă din dreptul de proprietate, sunt mai puternice ca pondere atât timp cât dreptul respectiv este bine protejat de instituțiile politice.

Textul este extras din lucrarea A Treatise on Political Economy, disponibilă online pe Library of Economics and Liberty.


[1] Puterea unui individ este atât de mică în comparație cu cea a guvernului sub care acesta trăiește, încât individul respectiv nu poate avea nicio siguranță cu privire la pretențiile sau abuzurile autorității, cu excepția acelor țări în care domnia legilor este oferită vigilenței permanente a presei libere, iar încălcarea lor este verificată de o reprezentare națională eficientă.

[2] Deși, potrivit autorului nostru, este de datoria filosofiei speculative să cerceteze originea proprietății, existența căreia, în toate cercetările politico-economice este privită ca reprezentând fundamentul avuției naționale, s-ar putea să nu fie deplasat să introducem aici câteva observații cu privire la dreptul de proprietate, ilustrând originea sa istorică și evidențiindu-i adevăratul caracter. Mulți scriitori care au studiat dreptul natural, printre care pot fi amintiți Grotius, Puffendorf, Barbeyrac și Locke atribuie în general, originea proprietății, priorității ocupației și s-au încurcat pe ei înșiși în încercarea de a demonstra cum această acțiune ar trebui să ofere un drept exclusiv de utilizare individuală a ceea ce era deținut anterior în comun. Blackstone, deși nu intră în detalii, așa cum a fost remarcat, cu privire la modul în care ocuparea exprimă un drept de proprietate, nu exprimă nicio îndoială cu privire la acest efect al său, independent de instituțiile pozitive.

Ulterior, alți scriitori de jurisprudență au adoptat alte teorii cu privire la subiectul proprietății, pe care, fiind toate nesatisfăcătoare, nu le vom analiza, ci doar vom remarca faptul că cele mai rafinate și ingenioase speculații, dar în aceeași măsură neconcludente, care respectă natura și originea proprietății, sunt cele ale lordului Kames, în Eseul despre proprietate, în lucrarea Historical Law Tracts.

Totuși, Dugald Stewart, este primul cercetător care ne-a învățat să gândim și să raționăm cu acuratețe asupra acestui subiect și asupra observațiilor acestuia în scrierea Dreptul de proprietate, cuprinsă în suplementul capitolului Despre justiție, din lucrarea lui Filosofia puterilor umane și active ale omului, trebuie să-i îndreptăm atenția cititorului care dorește să obțină argumente corecte și de necontestat despre adevăratele fundamente pe care se bazează proprietatea. Trebuie să ne limităm, aici, la a extrage câteva pasaje, care vor arăta părerile acestui ilustru filosof, cu privire la originea dobândirii proprietății, pe care o atribuie către două surse distincte.

„Este necesar”, spune Stewart, „să separăm cu atenție dreptul complet de proprietate, care se bazează pe muncă, de dreptul tranzitoriu de posesie, care este dobândit prin simpla prioritate asupra ocupării. Prin urmare, înainte de aproprierea pământului, dacă orice individ ar fi ocupat o anumită bucățică, pentru odihnă sau umbră, ar fi fost nedrept ca el să fie privat de posesia acesteia. Acesta totuși a fost doar un drept temporar. Bucata de pământ ar deveni din nou comună, în momentul în care ocupantul ar renunța la ea. Adică, dreptul de posesie nu ar exista mai mult decât acțiunea de aposeda. Cicero ilustrează acest lucru cu succes prin asemănarea cu un teatru. ‘Quemadmodum theatrum, cum commune sit, recte tamen dici potest ejus esse cum locum quem quisque occuparit.’ Concluziile generale pe care le deduc eu sunt acestea: 1.  În orice stadiu al muncii sociale, ori de câte ori aceasta este exercitată, este înțeleasă ca determinând un drept de proprietate. 2. Potrivit dreptului natural, munca este singurul mijloc original de dobândire a proprietății. 3. Potrivit dreptului natural, simpla ocupare determină doar un drept de posesie, și de câte ori determină un drept de proprietate complet, aceasta se datorează forței instituțiilor pozitive.”

După ce a stabilit ca premise aceste propoziții, el continuă cu ceea ce el numește o ușoară schemă istorică a diferitelor sisteme ce respectă originea proprietății, din care avem spațiu doar să copiem următorul pasaj, care, oricum conține părerea exclusivă a autorului în legătură cu dreptul de proprietate, așa cum este acesta recunoscut de legea naturii și dreptul de proprietate așa cum este el creat de reglementările municipale și demonstrează inutilitatea încercărilor făcute până atunci de a explica toate fenomenele diferite printr-un singur principiu general.

„Într-o asemenea stare de fapt ca cea în care ne aflăm, dreptul de proprietate trebuie înțeles ca având originea în două surse distincte. Prima este acea percepție naturală a minții, care stabilește o conexiune morală între muncă și o satisfacție exclusivă de pe urma rezultatelor acesteia. Cealaltă este reprezentată de instituțiile municipale ale țării în care trăim. Aceste instituții apar pretutindeni parțial din ideea de dreptate naturală și parțial (poate în cea mai mare parte) din idei de așa-zisă utilitate – două principii care – atunci când sunt înțelese în mod corespunzător sunt, cred eu, întotdeauna în armonie unul cu celălalt și ar trebui să fie scopul măreț al fiecărui legislator să le armonizeze, utilizând la maximum puterea de care dispune. Totuși, printre aceste întrebări, care cad sub incidența legilor pozitive, există multe asupra cărora justiția naturală este complet tăcută, și care, pe cale de consecință, pot fi discutate exclusiv pe baza principiilor utilității. Astfel sunt majoritatea întrebărilor referitoare la reglementarea succesiunii proprietății unui om după moartea sa. Dintre care, la câteva s-ar putea descoperi că determinarea dreptului de proprietate trebuie să varieze odată cu circumstanțele societății care au fost, cu siguranță de fapt, determinate frecvent de capriciul legiuitorului sau de vreun principiu care se reduce în cele din urmă la o asociere accidentală de idei. Într-adevăr, pot fi stabilite diverse cauze în care nu numai că este folositor, ci și necesar să fie impusă o regulă. În același timp, nici justiția nici utilitatea nu par să fie prea folositoare în această decizie particulară.” – nota editorului american.

[3] Adam Smith ne-a asigurat că, securitatea garantată proprietății de către legile Angliei, a făcut mai mult decât să contracareze greșelile și gafele repetate făcute de guvernul său. Ne putem îndoi de valabilitatea acestei păreri în prezent.

[4] Ar fi în van să-i spunem, de ce să nu-ți folosești forța de muncă într-un alt mod? Probabil, nici lotul de pământ, nici construcția unei rafinării n-ar putea fi făcută în alt mod fără pierderi imense.

[5] Abilitățile personale sunt, dintre toate tipurile de proprietate, cele mai puțin îndoielnice, fiind deduse direct fie din natură, fie din perseverență personală. Proprietatea în cazul lor este de o natură mai delicată decât cea asupra pământului, care poate fi redusă, în cele din urmă, la un act de jefuire. Deoarece, foarte greu este posibil să identificăm o situație în care proprietatea sa a fost transmisă de la primul ocupant. Se află chiar mai presus decât dreptul capitalistului. Pentru că, chiar dacă îl luăm ca fiind sigur, ca fiind dobândit fără nici un fel de jaf, ci prin trecerea graduală a timpului, totuși succesiunea la acesta nu putea fi stabilită fără ajutorul legislației, ajutor care s-ar putea să fi fost făcut cu anumite condiții. Totuși, indiferent cât de sacră ar fi proprietatea în cazul abilităților, aceasta este pusă în mod constant, nu numai pe seama abuzului constant de sclavie personală, ci în multe alte aspecte mai frecvente.

Un guvern este vinovat de încălcarea proprietății, atunci când își apropriază o anumită ramură industrială, de exemplu industria schimbului valutar și a brokerajului. Sau când vinde dreptul exclusiv de a o conduce. Este chiar o încălcare mai mare a proprietății să autorizezi un jandarm, comisar al poliției sau judecător, să aresteze și să rețină indivizi la discreție, pe motiv de siguranță publică sau securitate a autorităților constituite, astfel privând individul de siguranța corectă și rezonabilă de a dispune de timpul și abilitățile sale și de a fi capabil să îndeplinească ceea ce ar începe. Ce hoț sau jefuitor ar putea comite un act de invazie mai atroce asupra siguranței publice fiind sigur că va fi oprit cu rapiditate, și confruntat atât cu opoziția privată cât și publică?

[6] Aceasta este doar o formă a necesității de a combate un rău cu altul.

[7] De asemenea, probabil că dacă n-ar exista războaiele maritime care își au rădăcinile câteodată, în vanitatea puerilă și câteodată în greșelile naționale ale interesului personal, comerțul ar fi cel mai bun furnizor de cherestea pentru producția de vase maritime. Astfel, de fapt, abuzul de intervenție al autorităților publice în ceea ce privește obținerea privată a cherestelei, este doar o consecință a unui abuz prealabil făcut într-o manieră mult mai abuzivă și fără justificare.

[8] [Dacă nimeni nu știe mai bine decât proprietarul care este cea mai bună utilizare a proprietății sale, așa cum tocmai a remarcat autorul nostru, ce avantaj poate obține societatea ca urmare a intervenției, de orice fel, a autorității publice în ceea ce privește drepturile indivizilor în procesul de producție? Nimic în afară de menținerea absolută a ordinii sociale nu ar trebui să fie permis, de exemplu încălcarea dreptului sacru la proprietatea privată. Motive destul de amăgitoare și, în egală măsură, nesănătoase/defectuoase pot fi scornite pentru a impune restricții asupra unei mari diversități de angajați, în afară de mineri.] nota editorului american.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here