Am avut săptămâna trecută câte un dosar pe zi. Nu știu cum s-a făcut, dar la fiecare am avut de așteptat cumințică să îmi vină rândul, timp în care am ascultat multe povești de viață. Litigii de dreptul familiei, deci povești de viață în adevăratul sens. Seamănă aceste povești între ele tare mult. Dar ce seamănă și mai mult sunt discursurile agresorului și cele ale victimelor. Inclusiv asemănări fizice între protagoniști.
Victimele parcă erau trase la indigo. Minione, extrem de slabe, necoafate, nemachiate, nici frumoase, nici urâte, haine curate și destul de vechi, nimic fancy, nimic cochet. Sub cearcănele suferinței se vedea umbra unei persoane care a fost cândva drăguță. Povesteau cu lacrimi în ochi cum erau călcate în picioare la propriu, cum auzeau jigniri pe care nici nu le puteau reproduce în sala de judecată. M-a impresionat povestea unei victime care a spus că a fost lovită imediat după cezariană, i s-a desprins operația și a ajuns la urgențe cu hemoragie. L-a iertat atunci, pentru că era mic copilul și pentru că a crezut că se va schimba… Toate au crezut că agresorul se va schimba…
Agresorii erau îmbrăcați la costum, ca scoși din cutie, ținută dreaptă, cu aspect fizic plăcut și foarte îngrijiți, cu părut aranjat și parfumați. Mi-au atras atenția cei cu funcții de conducere care încercau să extragă din greutatea profesională pentru a înlătura ideea că ar fi agresori.
„Cum să consum alcool, când eu sunt director al unei mari companii farma? Mă întâlnesc cu mulți oameni importanți...”, asta deși avea o hotărâre judecătorească prin care fusese obligat să se supună unui tratament de dezalcoolizare.
„Doamna președinte, eu am în subordine 500 de oameni, credeți că nu se vedea dacă eram violent? Nu am țipat niciodată la nimeni...”.
„Doamna președinte, lucrez în spital, salvez vieți”. Și tot așa…
Cât despre violență, același discurs: „a fost o dată un mic incident, cum se mai întâmplă în orice familie, m-am enervat pentru că nu voia să dea mâncare copilului, nimic grav...”. Evident, era vina victimei. Nu am văzut niciun agresor care să recunoască agresiunea și să își asume consecințele… Violența domestică rar se întâmplă în public sau la serviciu. Se întâmplă acasă, după ușile închise.
Suferința victimelor este în tăcerea asurzitoare când, parcă, pereții încep să strângă.
Tocmai de aceea, ca avocat, pentru că știu că agresorul va încerca să dilueze probele, recomand cât mai multe probe, colectate pe o perioadă de timp care să ilustreze abuzul constant și un pattern de personalitate care se manifestă doar în privat. Și mai recomand terapie, pentru că procedura judiciară este de lungă durată și presupune multe confruntări cu agresorul, toate sub presiunea prezenței judecătorului și a unei săli de judecată pline. Agresorul va minți, dar victima trebuie să nu uite niciodată că hotărârea judecătorească se pronunță pe baza probelor, și în temeiul legii.
