Economiștii mainstream au venit cu un nou alibi intelectual pentru politica banilor ieftini. Nu mai este la modă să vorbești de Keynes, așa că acum se ascund după Wicksell, mai exact după ce a scris acesta acum un secol. Chipurile, nu este nimic anormal în rata dobânzii extrem de scăzută de astăzi; nu este nimic anormal că băncile centrale promovează o rată negativă a dobânzii. Această rată negativă, spun ei, nu este artificială, ci reflectă starea economiei. “Nu noi facem rata dobânzii negativă”, spun bancherii, “ci așa este ea, de la Mama Natură”. Asemenea argumente au apărut și în România.
Dar hai să o luăm încetișor și să-i dăm cuvântul lui Bernanke:
„Pentru a înțelege de ce așa stau lucrurile, merită să amintim conceptul de rată reală de echilibru a dobânzii (numită și rata wickselliană a dobânzii, după economistul suedez Knut Wicksell, care a trăit la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX). Rata de echilibru a dobânzii este rata reală care corespunde angajării depline a forței de muncă și a resurselor de capital. Numeroși factori afectează rata de echilibru, care poate să se schimbe în timp. Într-o economie viguroasă, care crește rapid, ne așteptăm ca rata de echilibru a dobânzii să fie mare, pentru a reflecta randamentul ridicat al investițiilor. Într-o economie aflată în recesiune sau care crește lent rata de echilibru se situează probabil la un nivel scăzut, din moment ce oportunitățile de investiții sunt relativ neprofitabile.”
Și așa justifică bancherii centrali politica de tipărire de bani pe care o duc de ani de zile încoace: dacă economia merge prost, dacă există șomaj, dacă avem presiuni deflaționiste, atunci înseamnă că rata există a dobânzii este prea mare în comparație cu rata de echilibru, așa că ea trebuie împinsă în jos pentru a o egala și, astfel, pentru a repune economia în echilibru.
Problema este că această perspectivă este una îngustă sau chiar de-a dreptul greșită. Wicksell, de la care se revendică noii tehnocrați, a eșuat în a oferi o perspectivă completă asupra rolului dobânzii și creditului și, implicit, asupra dinamicii economiei. Pentru a înțelege de ce, hai să stăruim puțin asupra a ce spune el. Iată cum povestește Hayek în Prețuri și producție (1931, paginile 23-25):
“Pe scurt, teoria lui Wicksell este următoarea: dacă nu ar exista influențe monetare, rata dobânzii s-ar stabili la nivelul care echilibrează cererea și oferta de economisiri. Această rată de echilibru, așa cum îmi place mie să-i spun, este numită de el rata naturală a dobânzii. Pe de altă parte, într-o economie în care oamenii folosesc moneda, rata monetară a dobânzii („Geldzins”), adică cea care există în practică, poate să fie diferită de rata naturală sau de echilibru, fiindcă cererea și oferta de capital nu se întâlnesc în formă naturală, ci în expresie bănească, iar cantitatea de bani depinde de politica băncilor.
Acum, cât timp rata monetară a dobânzii coincide cu rata de echilibru, ea rămâne „neutră” în ceea ce privește prețurile bunurilor; nu tinde nici să le crească, nici să le scadă. Însă când băncile decid să scadă rata monetară a dobânzii sub nivelul ratei de echilibru, ceea ce pot face dacă acordă cu împrumut mai mulți bani decât suma care le-a fost încredințată, adică dacă măresc cantitatea de bani, atunci această politică va duce la creșterea prețurilor. Invers, dacă ele cresc rata monetară a dobânzii peste nivelul ratei de echilibru – un caz de mai mică importanță practică – atunci ele imprimă o influență deflaționistă prețurilor. Dar, din această propoziție corectă, care nu afirmă că nivelul prețurilor trebuie să rămână neschimbat atunci când rata monetară corespunde cu rata de echilibru a dobânzii, ci doar că în această situație nu există cauze monetare care să producă vreo schimbare a prețurilor, Wicksell sare la concluzia că, atât timp cât cele două rate sunt egale, nivelul prețurilor trebuie să rămână mereu stabil…
Atât voi spune aici despre teoria wickselliană. Nu voi discuta deocamdată dezvoltarea importantă adusă acestei teorii de către profesorul Mises… Voi puncta doar că profesorul Mises a îmbunătățit teoria wickselliană analizând influența diferită pe care derapajul ratei monetare a dobânzii (în raport cu nivelul de echilibru) îl are, pe de o parte, asupra prețurilor bunurilor de consum și, pe de altă parte, asupra prețurilor bunurilor de producție. În acest fel, el a reușit să transforme teoria wickselliană într-o veritabilă explicație a ciclului creditului.”
Ludwig von Mises a arătat de ce teoria lui Wicksell este simplistă.
1. Unu la mână, nivelul prețurilor se poate duce în sus sau în jos atât din cauze monetare cât și din cauze non-monetare. Deflația nu este automat un cancer al economiei.
2. Doi la mână, scăderea ratei monetare a dobânzii (sub rata naturală sau de echilibru) nu are ca efect doar creșterea prețurilor. Pur și simplu nu merge să ne uităm la nivelul prețurilor și să judecăm prin prisma lui dacă nivelul ratei dobânzii este adecvat sau nu, așa cum zicea Wicksell și cum fac azi bancherii centrali. Scăderea ratei dobânzii prin expansiune monetară falsifică calculul economic al oamenilor de afaceri și produce, în consecință, distorsionarea alocării resurselor. Chiar și dacă ne gândim doar la hazardul moral declanșat de politica banilor ieftini, fenomen ultra-cunoscut de altfel, și tot este suficient pentru a înțelege de ce nu este bine să amestecăm politica (monetară) cu economia.
3. Trei la mână, Mises a vorbit despre preferința de timp a publicului, despre faptul că așteptarea este costisitoare; fiecare dintre noi preferăm să ne atingem obiectivele cât mai repede, nu cât mai lent. Nimeni nu îți dă un măr doar fiindcă îi promiți că o să i-l dai înapoi peste un an (poate doar dacă vrea să îți facă un cadou); în general lumea pretinde ceva atunci când dă un împrumut. Economisirea presupune sacrificii, amânarea consumului.
Ei bine, vi se pare cumva că această preferință de timp a scăzut în ultima vreme? Vi se pare că oamenii economisesc mai mult? Vi se pare că ei și-au lărgit orizontul de timp, că investitorii sunt preocupați de termenul lung? Impresia mea este contrară. De la tinerii care sunt gata să își abandoneze primul job dacă găsesc altul care le oferă mai mulți bani (unde este răbdarea de a construi o carieră?) la investitorii care se reped în speculații bursiere pentru a da un tun, de la publicul larg care nu mai are răbdare să citească o carte și, foarte posibil, nici măcar acest lung articol de blog (ci doar să vadă o poză pe Facebook) la oamenii care își aruncă orice creștere salarială în consum sau la antreprenorii care vor să își recupereze capitalul investit în primul an de funcționare a firmei, toate acestea sunt semne că preferința de timp a crescut, nu a scăzut! Oamenii trăiesc clipa, nu gândesc pe termen lung! Dacă lucrurile ar sta invers atunci nu am fi martorii fenomenului supraîndatorării, atât la nivel de companie cât și de țară. Realitatea sugerează, deci, că rata normală a dobânzii este mult mai mare decât cea promovată de băncile centrale.
***
Propun o tură prin bibliotecă. Economiștilor mainstream încă le lipsesc câteva lecturi esențiale, știți, exact alea interzise de comuniști.
P.S. Dacă doriți să înțelegeți mai bine de ce dobânzile negative nu vor ajuta, ci vor adânci dezechilibrul economic, și cum acest fenomen vă poate afecta viața, veniți la acest curs.
Citeste Logica Economica
