Mulţi sunt cei care s-au declarat surprinşi de poziţia inflexibilă a Olandei în timpul negocierilor de la Bruxelles. Dacă resorturile aflate în spatele acestei inflexibilităţi, ar fi cunoscute, surprinderea nu ar mai fi la fel de mare…
În luna aprilie, în timp ce politicienii olandezi și italieni schimbau replici acide în cadrul negocierilor privind pachetul european de asistentă şi ajutor financiar pentru recuperarea pierderilor pricinuite de pandemia COVID-19, publicaţia Corriere della Sera titra că în primele zile ale integrării europene, tinerilor diplomați italieni detașați la Bruxelles li s-ar fi spus să aplice următorul principiu: „Dacă veţi avea vreo problemă, să ştiţi că de vină sunt olandezii.” Exista chiar o cutumă diplomatică, care circulă în cadrul Ministerul de Externe al Italiei care spune: „Lăsaţi-i pe olandezi să vorbească și să se aşeze pe poziția diametral opusă”.
Acestea nu sunt doar anecdote amuzante… Astăzi, ca și atunci, la începutul Uniunii Europene, cuvintele de mai sus se adeveresc pentru că, în multe privințe, olandezii se arată a fi extrem de sceptici, cu privire la integrarea europeană.
Mulți dintre cei care au amintirea olandezilor ca fiind europeni implicați și entuziaști, astăzi, sunt nedumeriți văzând pozițiile dure ale responsabililor de la Haga, privind reforma zonei euro sau pachetul COVID-19. Cu toate acestea, ceea ce se întâmplă acum nu este ceva nou. În primele două decenii de integrare europeană, olandezii s-au comportat identic. Ei și-au schimbat poziția abia după aderarea Regatului Unit la Uniunea Europeană, în anul 1973.
Aruncând o privire mai atentă asupra istoriei recente, este clar că olandezii se simt mai bine în Europa doar avându-i pe britanici alături iar atitudinea pe care o au în prezent se datorează parțial, Brexitului.
După cel de-al doilea război mondial, olandezii au visat la o alianță liberă, transatlantică, axată în principal pe comerțul cu Marea Britanie şi Statele Unite. În afară de cultura protestantă, olandezii au multe alte lucruri în comun cu britanicii: dragostea de mare, o perspectivă sobră asupra vieții și spiritul comercial. Ambele sunt națiuni liberale, maritime și comerciale, care odinioară au fost imperii întinse peste mări, obișnuite să îşi rezolve singure, problemele, însă, visata alianța transatlantică nu s-a concretizat niciodată. În anul 1950, se spune că olandezii au aflat de la radio că Franța și Germania au decis să formeze Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, condusă de o autoritate supranațională. Olandezii nu au fost informați oficial cu privire la acest plan, care a fost lansat oficial la 9 mai 1950 sub numele „Declaraţia Schuman”. Parisul și Berlinul au presupus, corect, de altfel, că olandezii se vor opune. Într-adevăr, guvernul olandez a fost nemulțumit de faptul că cei doi mari vecini ai săi au plănuit să îşi alăture forțele politice. Țara mică, liberală, pragmatică, cu vedere exclusivă spre vest, peste Canalul Mânecii, Olanda se temea că va fi sufocată de greaua cultură legalistă germană și de etatismul francez.
În aceste aceste condiţii, Olandei îi rămâneau foarte puține opțiuni. Economia postbelică era slabă… Pierzându-și coloniile, țara trebuia să-și câștige veniturile mai aproape de casă. Primul său acord comercial postbelic, cu Germania, a funcționat bine, Olanda devenind, din punct de vedere economic, o provincie germană. Prin urmare nu-și putea permite să spună, nu, planului Schuman. Era limpede că Franța și Germania vor merge, oricum, înainte cu acest plan, la care, s-au gândit că ar fi mult mai inteligent să se alăture și să-l destabilizeze, din interior. Asta fac olandezii, de atunci, în diferite grade de intensitate. Este propriul lor răspuns instinctiv, pavlovian, la proiectul european.
Din prima zi a aderării la Uniunea Europeană, Haga şi-a asumat misiunea de a face totul pentru a aduce Marea Britanie, alături. În 1973, după mai multe veto-uri din partea Franţei, misiunea a fost îndeplinită. Aderarea Marii Britanii le-a oferit olandezilor sensul cultural și politic al realității economice a continentului, pentru că ei au fost, întotdeauna, anglofili. Au înființat multinaționale precum Shell și Unilever împreună cu Marea Britanie şi în mod evident vorbesc mult mai bine engleza decât germana sau franceza.
Alături de britanici, olandezii s-au simțit în sfârșit ca acasă, în Uniunea Europeană și au devenit mult mai încrezători. Cele două țări au luptat împreună și au câștigat multe bătălii liberale pentru piața unică și pentru mai multe extinderi. Treptat olandezii și-au pierdut o parte din aversiunea față de integrarea politică europeană, sărind direct în Schengen, în uniunea monetară și în multe alte proiecte comune. De la mijlocul anilor șaptezeci până la mijlocul anilor nouăzeci, olandezii s-au aflat, cu adevărat, în grupul entuziaștilor zonei euro. Ei au fost printre iniţiatorii uniunii politice depline consfinţite prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, o mișcare de neimaginat, astăzi. În acelaşi timp, însă, Londra a refuzat să adere la spaţiul Schengen, la moneda unică, euro sau la cooperarea judiciară.
Astăzi, britanicii, pe care olandezii şi i-au dorit atât de mult alături, au plecat din Uniunea Europeană, dorind control deplin asupra pieţei interne și alte câteva mici lucruri, în schimbul mai multor renunțări, negociate. Au devenit străini!
Nu întâmplător, acesta este momentul în care a început să se arate iar ambivalența olandeză în Europa pe fondul căreia a reapărut și a început să crească, euro-scepticismul care este îndreptat, pe de o parte, împotriva Uniunii Europene iar pe de altă parte, împotriva propriilor guverne, succesive, care nu au reușit să explice propriilor cetațeni de ce țara lor se află în centrul integrării europene. La școală, copiii olandezi nu învață nimic despre Uniunea Europeană, despre scopul și istoria acesteia. Noii veniți, cei care doresc să devină cetăţeni olandezi, trebuie să susțină un examen în cadrul căruia trebuie să cunoască modul în care olandezii îşi sărbătoresc zilele de naștere și care este rolul apelor, Uniunea Europeană fiind menționată doar de două ori, ca piață de desfacere. Majoritatea cetățenilor olandezi, deși au păreri legate de Uniunea Europeană, nu pot face diferența între Consiliul Europei și Comisia Europeană.
Pentru o țară deschisă, exportatoare, dependentă de rețelele europene, această atitudine este aproape inacceptabilă. Președintele băncii centrale olandeze, Klaas Knot, a declarat recent că, datorită Uniunii Europene, fiecare gospodărie olandeză câștigă între 6.000 și 10.000 de euro, mai mult, pe an, explicând că mai multă integrare europeană, inclusiv rezistența consolidată a zonei euro, va fi necesară în lumea mercantilă de astăzi, unde prevalează puterea brută. Knot i-a îndemnat pe liderii de partid să dezbata mai des acest lucru, înaintea alegerilor parlamentare de la începutul anului viitor.
Cu toate acestea, dezbaterea despre Europa este foarte dificilă într-o țară care încă priveşte spre vest, peste Canalul Mânecii. Insistența fostului premier David Cameron asupra „repatrierii puterilor” de la Bruxelles a fost foarte populară, în Olanda. Majoritatea olandezilor îşi adoră piața internă și sunt pozitivi în ceea ce privește apartenenţa la Uniunea Europeană, dar resping aspectele politice ale integrării. Apărarea europeană, politica externă comună sau impozitele uniformizate le produc stări de disconfort, primul lor reflex fiind acela de a se opune.
Întrebarea centrală în Olanda este, prin urmare, una existențială: „Ce am căutat noi în Uniunea Europeană?” Răspunsul este ceva de genul: „Am ajuns acolo pentru că Germania și Franța erau acolo, pentru că, atunci, am dorit să evităm un nou război și pentru că am crezut că nu ar fi înțelept să nu ne alăturăm.” Acest răspuns se dovedeşte a fi mult prea complicat pentru majoritatea politicienilor olandezi care preferă să se oprească doar la aspectul pur economic şi mercantil: „Uniunea Europeană este o piață şi atât”, ignorând originea politică și caracterul integrării europene. De aceea, într-o Europă ale cărei principale provocări sunt acum profund politice, olandezii abordează un comportament de perceptori. Când Italia, Spania şi alte ţări ale Uniunii Europene au avut nevoie de solidaritate, olandezii au răspuns numărând, cu cinism, mărunţişul din casă.
Acest reflex al olandezilor, dincolo de cultură pe care o au legată de finanţe, a devenit mult mai puternic din cauza Brexitului și a durerii pe care acesta le-a provocat-o, considerând că acesta a slăbit vocea liberală, nordică la Bruxelles, întărind puterea Germaniei, a Franței și a sudului Europei.
Premierul olandez Mark Rutte este îngrijorat după plecarea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Știe că acelaşi lucru s-ar putea întâmpla și cu propria țara. Partidul liberal-conservator al lui Rutte, Volkspartij voor Vrijheid en Democratie (VVD), este cel mai mare din Olanda, iar Partij voor de Vrijheid (PVV), eurosceptic de extremă dreaptă, condus de Geert Wilders, este al doilea. Un alt partid de extremă dreaptă, în creştere, care susține, de asemenea, sentimentul anti-european, este Forumul Democrat, Forum voor Democratie (FvD), condus de tânărul politician Thierry Baudet. În aceste condiţii, de maximă presiune, premierul Mark Rutte este hotărât să evite ieșirea Olandei din Uniunea Europeană considerând că acest lucru, dacă s-ar întâmpla, ar fi distructiv pentru țară. Subliniez aici faptul că 74 % din exporturile Ţărilor de Jos sunt efectuate în Uniunea Europeană, cu toate beneficiile derivand din apartenenţa la piaţa unică, 4 % în Statele Unite și 2 % în China. Restul, 20%, în diverse alte ţări. Dacă ne referim la importurile Țărilor de Jos, acestea provin în proporție de 46 % din state membre ale Uniunii europene, 16% din China și 7% din Statele Unite.
Situaţia domnului Rutte, în acest moment, se apropie foarte mult de cea a lui David Cameron, înainte de referendumul pentru Brexit cu diferenţa că premierul olandez nu se retrage de la Bruxelles ci încearcă să formeze noi alianţe, înţelegând că jocul polititc s-a schimbat.
Pe plan intern, Mark Rutte încearcă să evite o dezbatere politică pe tema Uniunii Europene, însă opoziția devine tot mai insistentă si nerabdatoare pe aceasta tema.
Marea Britanie, în cei 47 de ani cât a fost membru al Uniunii Europene, a influentat, prin poziţia adoptată, proiectele pe care le-a susţinut la Bruxelles. Acum, dacă olandezii vor dori să se facă auziți, vor avea nevoie de noi aliați. Diplomații olandezi se îndreaptă spre toate capitalele europene, în încercarea de a încheia noi alianţe. În unele privinţe poziţia olandezilor se apropie de cea a Germaniei. Pe de altă parte negociază şi cu Franța problemele pieței unice și chiar ale comerțului. Spania și Austria au devenit, de asemenea, interesante, in anumite conjuncturi. Din punct de vedere financiar și economic, olandezii au format un fel de ligă hanseatică, formată din ţări nordice mici aflate în afara zonei euro și a uniunii bancare, prin care pune presiune pe Germania ca aceasta să nu facă prea multe concesii, Franței.
În cadrul summit-urilor dedicate bugetului Uniunii Europene și pachetului de recuperare COVID-19, din vară, olandezii au luptat cu încrâncenare pentru propriile interese financiare, lăsând deoparte sentimentele de solidaritate. În timp de Germania și Franța s-au unit pentru că au simțit că, în joc, este viitorul politic al Uniunii Europene, olandezii au reuşit să modifice planul, obţinând concesii financiare. Când cancelarul Angela Merkel s-a întors la Berlin, a vorbit cetăţenilor germani despre evitarea unui dezastru european iar președintele Emmanuel Macron a vorbit francezilor despre Europa. Premierul Rutte, la întoarcere, la Haga, s-a declarat fericit că, nivelul contribuțiilor financiare olandeze, la Uniunea Europeană, nu au crescut. Mai limpede de atât, nu se poate şi alte cuvinte sunt de prisos… Ar mai fi de adăugat, totuşi, faptul că potrivit unui sondaj recent, comandat de Consiliul European pentru Relatii Externe, European Council on Foreign Relations (ECFR), efectuat în cele 27 de capitale europene, Olanda este percepută, în prezent, ca fiind a patra „cea mai dezamăgitoare țară din Uniunea Europeană”.
Desigur, olandezii nu sunt nepăsători cu privire la imaginea sa și la eventualele consecințe diplomatice. La Haga, dominația contabililor din Ministerul Finanțelor asupra afacerilor europene, în detrimentul diplomaților din Ministerul de Externe, a încins spiritele şi a provocat multe discuții aprinse dar pozițiile adoptate, exclusiv pe considerente financiare și monetare, au rămas neschimbate şi probabil vor rămâne la fel până în lună martie 2021 când sunt programate alegerile parlamentare în Ţările de Jos.
