Radiografia unui paradox instituțional plătit din bani publici
Există, în arhitectura bizantină a companiilor de stat românești, un gen aparte de entitate: firma-fantomă cu personalitate juridică deplină, sediu, ștampilă, cod CAEN și — cel mai important — un consiliu de administrație remunerat. Vorbim despre companii care nu produc bunuri, nu prestează servicii reale, nu generează venituri operaționale, dar care reușesc performanța de a genera, an de an, cheltuieli de funcționare. Vicepremierul Oana Gheorghiu a scos recent la lumină, pe pagina sa de Facebook, un asemenea caz de manual: Societatea de Strategie pentru Piața de Gros, companie-mamă a falimentarei Piața de Gros SA. Datele pe care le-a prezentat merită o lectură economică și juridică atentă, pentru că spun, de fapt, povestea unui eșec instituțional de aproape trei decenii, cu o factură de recuperat de circa 20 de milioane de euro și șanse reale de recuperare estimate la puțin peste 5%.
Un cod CAEN care minte
Primul element care sare în ochi este codul CAEN al societății: 7320 — „activități de studiere a pieței și de sondare a opiniei publice”. Pe hârtie, deci, o firmă de sociologie economică și cercetare de piață. În realitate, conform chiar documentației de selecție a noului consiliu de administrație — proces aflat în plină desfășurare — compania „nu mai desfășoară o activitate care să producă valoare adăugată”. Este o recunoaștere oficială, scrisă negru pe alb în chiar actele care justifică angajarea unei noi conduceri. Din punct de vedere al guvernanței corporative a întreprinderilor publice, reglementată prin OUG nr. 109/2011, o asemenea declarație ar trebui să fie punctul de plecare pentru o decizie de lichidare sau reorganizare radicală, nu pentru un nou proces de recrutare a administratorilor. În schimb, statul român alege să continue finanțarea unei structuri de conducere pentru o entitate care își recunoaște singură inutilitatea funcțională.
Misiunea companiei s-a tot restrâns în cei 29 de ani de existență, într-o degradare progresivă a obiectului de activitate: de la mandatul inițial din 1997 — „vinde acțiunile și rambursează banii de la buget” —, la etapa a doua, de simplă gestiune și control al fondurilor de la buget, până la obiectivul actual, formulat cu o sinceritate aproape cinică: „păstrarea legăturii” între AAAS (Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului) și lichidatorul judiciar al altei firme. Cu alte cuvinte, o companie cu personal de conducere plătit, al cărei rol oficial rezumat este acela de intermediar telefonic între două instituții care, teoretic, s-ar putea contacta direct.
Anatomia unui faliment de aproape 13 ani
Pentru a înțelege gravitatea situației, trebuie mers la rădăcina problemei: Piața de Gros SA, înființată în 1997 cu finanțare de la BERD și fonduri de la Ministerul Finanțelor, pe premisa că statul își va recupera investiția în momentul în care societatea va deveni profitabilă. Ipoteza s-a dovedit, din capul locului, un eșec de planificare economică: firma nu doar că nu a devenit profitabilă, dar a acumulat pierderi succesive, a intrat în insolvență, iar în 2010 activul său principal a fost vândut la licitație pentru doar 3,8 milioane de euro — o fracțiune din investiția inițială a statului.
Din 20 noiembrie 2013, Piața de Gros SA se află oficial în faliment, procedură reglementată de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. Sunt, așadar, aproape 13 ani de procedură judiciară de lichidare, o durată care depășește cu mult termenele rezonabile prevăzute de spiritul legii pentru finalizarea unui faliment, și care ridică întrebări legitime despre eficiența administrării judiciare și despre motivele reale ale acestei tergiversări.
Cifrele sunt elocvente: Ministerul Finanțelor are de recuperat 101.774.024,67 lei, adică aproape 20 de milioane de euro, în timp ce capitalurile proprii ale firmei sunt negative, la -105.311.391 lei. Practic, activul net al companiei este cu mult sub zero — o gaură financiară care depășește chiar și creanța principală a statului.
Trei active, trei probleme juridice ireconciliabile
Ce mai rămâne de vândut pentru a acoperi această datorie uriașă? Documentele arată doar trei active, fiecare cu propriile complicații juridice care compromit șansele reale de valorificare:
- Centrul agricol de la Grădiștea (Călărași), evaluat la 670.000 de euro, a fost scos deja la mai multe licitații fără succes. Adunarea Creditorilor a decis acum vânzarea prin licitație la minimum 45% din evaluare — adică sub 302.000 de euro. Este o depreciere de peste jumătate din valoarea inițială, semn clar al lipsei de interes real a pieței pentru acest activ și, implicit, al unei evaluări inițiale posibil supraestimate.
- Proprietatea din Giurgiu ridică o problemă juridică mult mai serioasă: firma deține 20 de clădiri și terenul de sub ele, dar nu și restul parcelei, care aparține unor persoane fizice de negăsit pentru lichidator, cu care există și un litigiu vechi nesoluționat. Cu toate acestea, lichidatorul a decis să scoată activul la vânzare „în situația juridică actuală” — o decizie discutabilă din perspectiva diligenței profesionale impuse lichidatorilor judiciari prin lege, întrucât un cumpărător rațional va evalua sever riscul de a achiziționa un activ cu titlu de proprietate incomplet și cu litigii nesoluționate. Mai grav: terenul apare cu 14.118 mp în acte, dar la măsurătoare are doar 3.037 mp — mai puțin de un sfert din suprafața înscrisă oficial. O asemenea discrepanță între cartea funciară și realitatea din teren ridică, dincolo de aspectul comercial, suspiciunea unor neconcordanțe cadastrale nesoluționate de ani de zile, cu impact direct asupra evaluării de 781.100 euro și a pragului minim de vânzare aprobat, de 90% din evaluare (aproximativ 703.000 euro) — un preț complet deconectat de realitatea fizică a activului.
- Terenul și cele trei construcții din Sintești sunt, poate, cazul cel mai grotesc dintre toate. Activul are un proces în curs pentru clarificarea proprietății, iar suprafața terenului apare cu două valori diferite în documente: 14.792 mp în acte și 30.007 mp „în paranteză” — de peste două ori mai mare. La aceasta se adaugă un litigiu cu o persoană fizică, în care tribunalul a dat câștig de cauză firmei — decizie care, în mod stupefiant, a fost atacată cu apel chiar de lichidatorul judiciar al propriei companii. Un lichidator care face apel împotriva unei hotărâri favorabile entității pe care o reprezintă este, cel puțin la nivel de aparență, un conflict de interese sau o eroare gravă de strategie procesuală care merită o verificare din partea Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România (UNPIR). Rezultatul practic: activul din Sintești nu poate fi nici evaluat corect, nici vândut, până la clarificarea situației litigioase — ceea ce, având în vedere ritmul justiției române în astfel de dosare, poate însemna încă ani de blocaj.
Aritmetica eșecului: 5% recuperare, în cel mai optimist scenariu
Făcând un calcul strict aritmetic, în scenariul cel mai optimist — cele două active evaluabile se vând exact la pragul minim aprobat, iar Sintești nu aduce niciun venit — recuperarea totală ar fi de aproximativ 1 milion de euro. Raportat la creanța de aproape 20 de milioane de euro, asta înseamnă o rată de recuperare de puțin peste 5%. Iar din această sumă deja modestă urmează să se scadă comisionul lichidatorului judiciar și onorariile avocaților, înainte ca vreun leu să ajungă efectiv la bugetul de stat, prin Ministerul Finanțelor.
Este important de subliniat, din perspectivă juridică, ordinea de prioritate la distribuire prevăzută de Legea insolvenței: creanțele bugetare, deși privilegiate față de cele chirografare, vin totuși după cheltuielile de procedură (comisioane, onorarii, cheltuieli de conservare a activelor). Practic, cu cât procedura durează mai mult — iar aici vorbim de aproape 13 ani —, cu atât mai mult din valoarea activelor rămase se consumă cu costurile administrării falimentului, în detrimentul creditorului bugetar, adică al contribuabilului.
Cheltuieli de „personal” fără niciun angajat
Poate cel mai revoltător aspect al acestui dosar este cel legat de cheltuielile curente ale Piața de Gros SA. Compania nu are niciun angajat din 2022, dar în 2025 cheltuielile de personal au crescut de la 193.610 lei la 229.910 lei — o majorare de 18,7% —, iar cheltuielile cu „prestații externe” au urcat de la 75.141 la 114.520 lei, o creștere de 52,4%. Fără angajați, aceste linii bugetare denumite generic „personal” reprezintă, în realitate, indemnizațiile directorului și ale administratorului special — funcții care, în absența oricărei activități economice reale, capătă un caracter pur decorativ, dar cu impact financiar concret.
Rezultatul acestei structuri de costuri este elocvent: profitul net de 63.239 lei înregistrat în 2024 s-a transformat, în 2025, într-o pierdere de 4.516 lei. Sursa principală de venit rămâne chiria — aproximativ 6.000 de euro pe lună — din care se acoperă indemnizațiile directoratului, comisionul lichidatorului și onorariile avocaților. Către creditori, inclusiv statul, dobânzile nu se plătesc — o consecință firească a intrării în faliment, dar care subliniază încă o dată cine sunt, în această poveste, beneficiarii reali ai fluxurilor financiare: nu bugetul de stat, ci structura de administrare a insolvenței.
Recrutare pentru un rol golit de conținut
Culmea absurdului instituțional este că, exact în acest context — o companie care recunoaște oficial că nu produce valoare adăugată, care supraveghează o firmă falimentară de aproape 13 ani, fără angajați dar cu cheltuieli de personal în creștere, administrând active ale căror suprafețe nici măcar nu au fost măsurate corect — se desfășoară chiar acum o procedură de selecție pentru un nou consiliu de administrație. Practic, statul român scoate la concurs, cu proceduri formale, criterii de eligibilitate și, probabil, indemnizații corespunzătoare, un post al cărui unic obiectiv declarat este „păstrarea legăturii” cu un lichidator judiciar.
Din perspectiva OUG 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, actul normativ care ar trebui să asigure profesionalizarea și eficientizarea managementului companiilor de stat, acest caz este aproape un studiu de caz al eșecului de aplicare a legii: se respectă litera procedurii (selecție transparentă, plan de administrare, criterii de performanță), dar se ignoră complet spiritul ei — acela de a alinia existența unei structuri de conducere la o activitate economică reală și la crearea de valoare.
Cine plătește nota de plată
Povestea Societății de Strategie pentru Piața de Gros și a falimentarei Piața de Gros SA nu este un caz izolat, ci un simptom al unei boli mai vechi și mai răspândite în economia companiilor de stat românești: menținerea artificială în viață a unor structuri administrative golite de sens economic, cu unicul scop de a justifica posturi de conducere plătite din bani publici. Cu o rată de recuperare estimată la 5% dintr-o creanță de 20 de milioane de euro, cu suprafețe de teren care diferă de peste patru ori între acte și realitate, cu un lichidator care contestă în justiție propriile victorii și cu cheltuieli de „personal” în creștere pentru o firmă fără niciun angajat, dosarul Piața de Gros ar trebui să fie, mai degrabă decât un subiect de postare pe Facebook, obiectul unui control amănunțit al Curții de Conturi și, eventual, al unei sesizări către organele de urmărire penală pentru verificarea modului în care a fost administrată această insolvență timp de aproape 13 ani.
Până atunci, factura — de aproape 20 de milioane de euro — rămâne, ca de atâtea ori, în sarcina contribuabilului român.
